Leo Butnaru
Cititorii mei/ tăi/ lui/
noștri...
Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi
cititorii mei...
Dumnezeu știe...
Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi.
Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași
de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și
„de lux” din zilele noastre.
Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile
din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau
cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.
Cum nu citeau poezie papuașii care își puneau
belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe
în nas, pe limbă, pe... olimburic
sau, se știe, chiar și mai jos de acestea, în locuri intime, s-ar zice, cândva.
Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea
numeroși. Uneori, doar se credea că ar fi.
Să fim definitiv convinși că, în fond, poezia,
inclusiv capodoperele acestui gen, rămân cunoscute totuși de un număr restrâns
de persoane, în primul rând de câțiva exegeți. Credeți că masele largi de cititori au habar de Epopeea lui „Ghilgameș”, de
„Iliada”, „Odiseea”, „Maldoror”, „Florile răului”, „Mureșan”, „Odă în metru
antic”?... Să fim serioși: în acest caz, masele
largi sunt foarte... înguste. Credeți că „Divina comedie” are un număr de
cititori pe potriva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe... E aici
ceva analog cu muzica grea, clasică.
Mai mulți au auzit de Beethoven, Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o
ascultă decât la țârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile.
Așadar, să nu ne facem iluzie că
poezia modernă, oricât de valoroasă, ar putea întruni o aderență a preferințelor,
dar mai ales a înțelegerilor multor cititori. Organul societății cititoare care
ar trebui să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a
rămas, tradițional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primitivism.
Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători și indiferenți față de posibilele
revelații sufletești care ar merge mai departe de gusto-sentimentele pe care le
trezesc halba de bere și frigăruile.
Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul
mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste așternute peste opacitate
poporului. Însă, după ceva ani trecuți, poate că ar fi necesară o precizare:
acel cititor a ieșit din incultura comunistă pentru a trece în incultura
facebook-istă, așternută de asemenea peste opacitatea maselor.
E
de-a dreptul naiv să crezi că prea mulți cititori sunt preocupați de a-și
perfecționa (actualiza, moderniza, contemporaneiza, dacă vreți) metoda sau doar
procedeul comprehensiunii literaturii în dependență de particularitățile
contextuale ale epocii sau stilisticii legate de școală, curent, viziune, canon
etc. Perpetuu, cititorul e mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea
sârguincios.
Iar câte un poet înțelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune, parcă pe sine și pe alți confrați consolându-i: „Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără
cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeți. Este o pierdere a
cărei dimensiune omul neavizat nu o poate aprecia, așa cum un surdomut din
naștere nu poate aprecia importanța sunetelor... Oamenii care nu sunt în stare
de o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieții, se
condamnă singuri la infirmitate voită”.
Mai că boemă, la Chișinău...
Nu știu dacă ceea ce vedeam eu uneori
prin mediile intelectuale chișinăuiene s-ar fi putut numi boemă... Cam se știe
că, în comunism, tinerii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține
li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii
compensându-l ușor sinucigaș
(unii chiar au și murit de tineri...) cu
preaplinul și pelinul cupelor și nopților duse spre zori, lângă damigene,
uneori în cvasi-lupanare de „condiție intelectuală”. Era ca și cum o amară
libație pentru cadavrul viu care se numea democrația socialismului oarecum
dezvoltat (întru și mai rău...). Era o veselie crispată, cu umor negru și
tineri condeieri duși pe la trezilcă.
Probabil avea dreptate Marcel Moreau când spunea că: „Beția este o armă – dar,
în același timp, speranța invectivei și o sărbătoare a dezgustului”. Dezgustul
de puterea imperialistă sovietică, în cazul junilor de pe atunci. Era ceva
între realismul socialist și suprarealismul disperării atenuate cu tutun,
alcool și dragoste de... apropiata ta. Erau acele „forme de existență supremă
ebrietate”, vorba aceluiași Marcel Moreau, care presupun „cu necesitate
lovituri sălbatice în mizeriile ființei”; a unei ființe marginalizate de regim,
frustrate de spațiul și posibilitățile de afirmare, plenare și libere, a
inteligenței și spiritului creativ, de avansare, de îmbogățire a acestora,
execrabila mlaștină socio-leninist-rusificatoare reducându-ți până aproape de
anihilare necesitatea nestăvilită de dinamică și... duminică, ce mi se părea
chiar expresia unei junețe libere și tumultoase, de care noi, se știe, am fost
frustrați. Nici pe departe nu ar fi fost cazul presupus de Nietsche, în care
instinctele redutabile se pot dezlănțui înăuntrul omului și societății „fără
primejdie, dimpotrivă, utilizându-le în profitul lui, fructificându-le în alte
opere”. Ce opere? Texte plângăcioase despre baștină, dor de mamă?... Creația nu
era o problemă a libertății, filosofiei, profunzimilor existenței umane cu
toate contradicțiile și consensurile lor.
Așadar, la Chișinău, boema abia...
întrezărită, dar știută și văzută (rău) sa kgb, părea mai mult o vagă fulgurație de dezacord cu
regimul, dar, poate, și de dezacord cu neașezările destinului anumitor artiști,
creatori, unii dintre care începuseră cariere chiar fulminante, pe scena
teatrului, să zicem, cu vreo primă carte mai răsărită ca valoare, însă care,
din păcate, pornind pe cale neinspiratei cheltuiri de sine, a vieții iluzorii sau oarecât adevărate în
neconformitatea ei „Codul constructorului comunismului” (da, a existat și așa
ceva în defuncta...), aveau să
încreme cu nească în proiecte, să capoteze, să iasă din jocul prim al artei, iar
alții – chiar din jocul grav al vieții. Nu e bine să dăm numele unor oameni de
talent care au avut mai puțină voință, mai puțin noroc în a se afirma, în a
înainta în artă și viață.
Cu
anii, unii dintre noi au ajuns, probabil, și ei la concluzia neordinarului/
excentricului Baudelaire (cel de... „ieri”), conform căreia, de la un moment
încolo, „Orgia nu mai este sora inspirației. Noi am anihilat această falsă
rudenie. Rapida istovire și degradare a unor naturi sensibile sunt dovezi
indubitabile contra acestei prejudecăți păguboase. A se îmbăta crâncen, regulat – ar fi unica stare necesară pentru scriitorii fecunzi”.
Ce ar trebui să știe un tânăr creator? „Să nu-și înece torța talentului
în cupe/ C-o ceată de netrebnici” (Petroniu în „Satyricon”). Numai că aceasta
se află și se respectă (dar nici atunci întru totul) la vârste ceva mai
înaintate. Pentru unii – niciodată
Din
păcate, din rândurile noastre, dintre colegii și prietenii noștri nu au ajuns
să aplice în propria lor existențe categoricele concluzii ale autorului
„Florilor răului”, continuând să se sinucidă cu tot ce ar putea îngloba ceea ce
se numește orgie sau doar în crâncene beții non-stop, ajungând prematur la
ultimul stop. De viață. De creație.
Temperarea necesară
La Chișinău, în interminabila retorică
despre merite și meritologie un
capitol aparte îl constituie lăudăroșenia unor foști demnitari din anii 90 (ai
secolului trecut), pe care evenimentele și conjuncturile, unele destul de
tenebroase, i-a propulsat spre vârfurile puterii.
Îl auzi pe unul cum se dă mare și tare că
chiar el a decis ca, în sfârșit, să fie demontat monumentul lui Lenin și dus
aiurea, chiar dacă știa că îl paște riscul etc.
Altul spune că el era cât pe ce să
refacă joncțiunea celor două maluri ale
Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.
Un al treilea se dă în spectacol, amintind
mereu că grație lui au fost instalate ici și colo busturile unor personalități
nedreptățite de bolșevism etc.
De se creează impresia că întregul guvern
de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu –
prim).
Însă acesta nu e decât așa, o mică și falsă
impresie pe care dânșii țin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noștri
ex-demnitari „mari și tari”, nu uitați că, pe atunci, eram și noi, cei mulți.
Ba aș spune că, la începutul anilor 90, politica nu se făcea atât în cabinetele
ministeriale și cele de la președinție, cât în stradă, în piață. Deciziile cu
care vă lăudați că le-ați luat fuseseră, de fapt, deciziile celor mulți, ale
zecilor de mii de cetățeni care, în viitoarea Piață a Marii Adunări Naționale,
decideau ce și cum, și cu Lenin, și cu eventuala reunire, și cu remanierile în
materie de bustologie, și cu… cu
toate, domnilor ex-miniștri. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut
nimic, dacă nu vedeați prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau
președinția că în piață mulțimea vă este de pavăză, de scut și chiar vă ține…
din scurt, cerând imperios să faceți cutare și cutare. Atunci, în toate, nu era
protagonist curajul personal al unui sau altui ministru, ci domina și decidea
Curajul Poporului.
Apoi, stimați colegi de mișcare națională
întru democrație, chiar să uitați atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea
dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacțiile unor publicații curajoase?! Să
uitați de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre
personalități ale acestui pământ? Păi, semnăturilor ușurele ale birocraților nu
veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor și jurnaliștilor. De ce
continuați să vă auto-măguliți că chiar numai modestele voastre iscălituri ar
fi decis totul și în toate?...
Astfel că, stimați ex-demnitari, nu vă dați
chiar cei mai ex-tari, aproape țari… Est
modus in rebus – nu? Adică, această
măsură în toate însemnă și punerea de surdină, de atenuare a vocilor
lăudăroșilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le
ticluiți unii, în care, bineînțeles, protagonistul protagoniștilor este el,
autorul, ex-demnitarul, și nicidecum cei mulți care, atunci, la începutul
anilor 90, contau cu adevărat. (Un fost președint al RM a fericit deja poporul
cu 4, cică, tomuri de amintiri. Bieții, dar bine plătiții negri jurnaliști!)
Pentru că, de nu punem surdina (necesară),
totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absența imperativei temperări ne
duce cu gândul la amara exclamație a anticilor: O tempora, o moris!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu