5 aprilie 2010
Notre-Dame
care, în 1996, dimineața relativ devreme, când încă nu năboiseră turiștii, îmi
părea că tace... nazonat. (Nările
lucarnelor? Dar parcă nu are așa ceva, lucarne, pe când nări... poate
avea-asemăna, prin alte deschideri arhitecturale.) Nu e cea mai mare catedrală
a francezilor ca spațiu arhitectural, dar e cea mai importantă ca arhitectură
spirituală. Și, bineînțeles, una dintre cele mai remarcabile pe care a dat-o
arhitectura gotică. O dublă capodoperă, să zic, ca să revin: și sub aspect
arhitectural, și sub (și în) aspect spiritual.
Acum
paisprezece ani, nu am vizitat și trezoreria, în care intru acum. Relicve, pur și
simplu, dar și relicvarii (Sfânta Coroană de Spini și un fragment din Crucea
lui Hristos). Este posibil să descrii, jurnalier, atâtea obiecte unicat, care
se află într-un atare spațiu?... Inefabilitatea – și ea caracteristică omului.
Diafanitatea (memoriei) – de asemenea. Pentru că te depărtezi în timp, și
contururile se estompează. Însă rămâne sesizabilă perpetuu atmosfera
Notre-Dame, în care par imponderabile himerele de pe cornișe. De altfel, multe
dintre ele, himerele, rămânând mai mult eterice, pentru că în alcătuirea lor materială
sunt foarte deteriorate. Bineînțeles, vor fi recondiționate. În special cele
din spatele catedralei, cărora li se vede osatura armăturii. (Ca la un... roentgen
ceresc.) Ca să urci spre ele, în turnul catedralei, ar trebui să mai stai cel
puțin o oră la coadă.
Apoi
te surprinzi că pe aici, prin preajma marelui edificiu înălțat întru slava
cerului, vine și vreo ispită interogatoare oarecum în discordanță cu evlavia,
cu solemnitatea, încât, iată, mă întreb și eu dacă nu care cumva duhul ateist a
prins a intra intens în națiunea franceză încă de la Rabelais încoace, când
marele prozator scria că Gargantua i-a inundat teribil pe parizieni, făcând
pipi (…pipioi!) de pe creasta catedralei Notre-Dame…
În fine (ca un… început perpetuu) l’Île de la Cité, insula-nucleu a Parisului, te
ademenește și cu alte locuri primitoare. Astfel că, după un scurt popas în
parcul din spatele catedralei Notre-Dame, – statul la coadă, cam 40 de minute,
ca să intru în „triunghiul” Sfânta-Capelă (Sainte-Chapelle).
15 aprilie 2010
Pomenindu-mă pe insula-nucleu a Parisului
dintotdeauna (adică de vreo 2 mii de ani, de pe când se numea Lutèce și
era oraș-cetate galo-romană), apoi ajungând la Notre-Dame , îmi zic să
nu mai vizitez din nou catedrala (e coadă, totuși, la intrare, cu cercetare de
bagaj și de om, în general, ca în aeroporturi, înainte de îmbarcare), ci să
vizitez... sub-pavajul, zic eu așa, în franceză – Crypte archéologique du Parvis Notre-Dame, deschis(ă) deja de trei
decenii și care prezintă vestigiile antichităților și vremurilor mai noi, din
aproape în aproape, descoperite în perioada 1965-1972 (ah, anul pe când
terminam facultatea...). Muzeul sub-pământului e fascinant, prezentând evoluția
urbană și arhitecturală a Insulei Urbei (L' île de la
Cité ), inimă istorică a Parisului. Colind
subsolul acesta, peste care, prin secole, s-au tot suprapus tot alte și alte
soluri – probabil, aici au lucrat revărsările Senei, soliile ei învolburate –
de te miri ce sus e astăzi Parisul față de temeliile, ba chiar și... crestele
sale de acum două milenii. Ruine antice, peste care sunt suprapuse edificiile
medievale, iar peste dărâmăturile acestora – cele ce țineau de epoca clasică,
peste care, iată, astăzi, domină Catedrala catedralelor, Notre-Dame. E un mod
perpetuu de reconstruire a orașului din sine, peste sine, peste Sena, s-ar
putea spune, care, dimpreună cu urmașii iloților ce au întemeiat Lutèce,
lupta contra năvălitorilor din triburile germanice, fiind un oraș-cetate
strategic(ă) în apărarea Imperiului Roman contra barbarilor. Iar de la prima
cărămidă pusă la temelia Catedralei Notre-Dame, în 1163, avea să pornească
Parisul mereu reorganizat, reformulat, autotelic, ca să ajungă la ceea ce lumea
avea să numească: Orașul Luminilor. (Eu ziceam, undeva în acest text: și al
Lumilor, explicând de ce anume).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu