DOUĂ
MARI
POETE
RUSE
În traducerea lui Leo BUTNARU
Anna AHMATOVA (1889 – 1966)
Veneția
Hulubărie aurie lângă apa cu unda
Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.
Un vântișor sărat cu palma
Șterge a bărcilor urmă îngustă.
În mulțime, ce de-a stranii fețe-nduioșate.
În prăvălii – jucării, cu argintiu și
ocru,
Pe-o pernă – leu ce ține-n labe o
carte,
Cu cartea – leu pe marmură de soclu.
Ca pe o pânză de demult,
decolorată-pală,
Albastrul ceresc e răcorit de mata
boare.
Dar nu e strâmt în această înghesuială
Și nu-i năbușitor în umezeală și
dogoare.
1912
Trei poeme
1
Da, am iubit adunături nocturne,
până-n dimineață, –
Pe micuța masă paharele ca de gheață,
Peste cafeaua neagră subțire abur
aromat,
A căminului greu și roșu jar de iarnă,
ațâțat,
Veselia glumei literare mușcătoare,
subtilă,
Și prima ocheadă-a amicului,
neputincioasă, umilă.
2
Ispită n-a existat. Ispita în tihnire
trăiește,
Ea roade postitorul, preasfințitul îl
asuprește
Și în miezul nopții de mai peste jună
călugăriță
Țipă istovit precum o rănită vulturiță.
Iar desfrânaților și păcătoaselor
amabile-n fiece ungher
Nu le este cunoscută-mbrățișarea brațelor
de fier.
3
Oare nu din motiv că lăsând blestemata
neseriozitate,
Privesc adânc tulburată la palatele
întunecate?
Deja cu înaltele zvoniri preacurate,
Deja judecată după legi pe pământ
neumblate,
Eu, ca o criminală, mă târăsc spre
acel loc
De execuție îndelungă, arsă de al rușinii
foc.
Și văd oraș minunat, și aud glasul
celui iubit,
De parcă încă n-ar exista tainicul
mormânt,
Unde, lângă cruce, îngenunchind în arșiță
și brumă,
Eu trebuie să aștept judecata grea, de
pe urmă.
1917
* *
*
O, parcă știam eu, când în albe veșminte
Muza intră în strâmta mea locuință,
Că mâinile-mi vii se vor lipi, fierbinte
De lira-ncremenită-n eternă suferință?
O, parcă știam eu, când a joacă se dezlănțui
Cea din urmă furtună a iubirii mele de ieri
Că, într-o zi neagră, ochii de vultur va fi
Să-i închid celui mai bun dintre năieri?
O, parcă știam eu, când alintată de succes
Încercam un destin nemaiștiut, divin,
Că oamenii, curând, cu râs crud și pervers,
Îmi vor răspunde la pre-mortale rugă și chin?
1923
Muza
Când aștept venirea ei, târziu, în noapte,
Mi se pare că viața de-un fir de păr atârnă.
Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate
În fața musafirei cu flautul în mână?
Și iată intră. Aruncă pledul de pe mine,
Mă privește atent cu ochii ca de zeu.
O întreb: „Tu i-ai dictat lui Dante terține
Despre Infern?” Ea îmi răspunde: „Eu”.
1924
Marina ȚVETAEVA (1892 – 1941)
*
* *
Versurilor mele, scrise atât de
devreme,
Încât nici să știu că aș fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz și
steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc
desuet,
Explodând, ca mici diavoli, ființe
ciudate,
În sfânt locaș, unde-i vis și
tămâiere,
Versurilor mele despre tinerețe și
moarte,
– Versurilor necitite-n orice sfere! –
Aruncate prin praful de magazine,
oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu
le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor
scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.
1913
*
* *
Cu năvalnica tandrețe – mai apoi,
Curând de la toți voi pleca, –
Și tot mă gândesc căruia din voi
Blana de lup îi va rămânea,
Cui – pledul plin de alint
Și bastonașul cu ogar încrustat,
Cui – brățara-mi de argint,
Cu peruzea – praf presărat...
Și toate bilețele, și florile toate,
Pe care nu am cum le păstra...
Și tu – ultima rimă a mea,
Ultima mea noapte!
22.IX.1915
*
* *
În
fatalele foliante
Nu
există ademenire nicicând
Pentru
femeie. – Ars amandi
Pentru
femeie – întregul pământ.
Inima
– a otrăvurilor de iubire
Otravă
– mai fidelă ca toate.
Încă
din leagăn, femeia
Poartă-ale
oarecui fatale păcate.
Ah,
e departe până la cer!
Buzele
– apropiate-n beznă și vânt...
–
Doamne, nu judeca! – Tu nu ai fost
Femeie
pe pământ!
29.IX.1915
*
* *
Cu
mers ecleziastic, plin de demnitate,
Trec
printre rândurile vulgului adunat.
La
piept – cu prețul a trei moșii –
Ordinul
cu care Domnul m-a decorat.
Acum
e festinul slugilor mincinoase:
O
avere întreagă – în strânsele poale!
Acesta
e Regele care de pe tronul ceresc
Fidelilor
le oferă ordinile sale.
Jos
mâinile, popor! Parada – e a mea!
Și
la pieptul aspru strălucește solitar
Înflăcăratul
Semn al Măreției și Eminenței, –
Ordinul
Leului și Soarelui – frunza de arțar.
8.IX.1916
*
* *
Dintr-un
sobor ai ieșit
La
al piețelor strigăt, chițcăit...
–
Libertatea! – Minunata Doamnă
A
marchizilor și cnejilor ruși: – Bun venit!
Se
întâmplă o strașnică înțelegere –
Liturghia
mai rămâne de cântat!
–
Libertatea! – Fătucă stricată
La
pieptul bezmetic al unui soldat!
26.V.1917
* *
*
Abia de privirăm
în ochi – fără ezitare,
Abia glasul
nostru până la urlet e înălțat,
Că îndată
gâtlejul ni l-a și înșfăcat
Mănușa de
fier a legii necruțătoare.
Adună
lacrimile-n ochi, apele-n ruptură –
În maluri,
blestemele – în gâtlej – nod.
Și
libertatea de fier aruncă de pe noul pod
Liber-cugetătorul,
fragilă făptură.
Și pe piept
ne adăpostește vuiete și gemete
Se lasă o
aripă de fier, acvilină.
Numai în
cercul unei legi enorme
Mă simt în
largu-mi – calmă – în lumină.
25.VII.1917
* * *
Bărbile – de culoarea zațului de cafea,
În aer – porumbei fluturându-și freamătul.
Ochiul negru, plin de tristețe ca ceața,
E pustiu, ca amiaza, rotund e, ca raiul.
Petrece totul: fustă împurpurată,
Transportul de cucuruz, vela în port...
Pipă și roză, roză și pipă afumată –
Rânduite-n a gurii micuțe roz-rod.
Zângănește – lovită de ulcior – o cataramă,
Tresare – la zvon de ulcior – largul halat...
Mreje de nădejde – rânduri despre patimă –
Și peste toți și peste toate – unul Allah.
Ei și, de nu e tandru? Ei și de-i împrăștiat?
Mulți sunt cei ce stau cu roza în palmă –
Colo, pe-al cafenelelor prag măturat –
În șalvari albaștri, cu roșie năframă.
4.VIII.1917
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu