(Din Jurnal)
Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a
fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu
teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele
sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o
lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la
iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre
dialectele auzite în fața bisericii Luterane din București, duminică de
duminică după terminarea slujbei”.
Miercuri, 6 august 2014, cenușa
scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din
București.
19.I.2012
Ieri și azi, scurt dialog pe Facebook.
Butnaru: Dragă Anni
Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul
că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian,
dar și – pardon! – Moldave... Chiar
așa? Crezi că există l. moldovenească?...
Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în
acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici
nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar
pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre
Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.
Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv...
oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...
Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur
că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost
dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte...
Iar restul nu cred că doresc să le...
Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru
limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai
continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu
de ce afișezi eroarea și pe Facebook...
Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici
își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters „limba moldovenească”. Oricum
sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru
decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil,
ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin să-și plătească cărțile.
24.I.2012
Am postat pe blog unele păreri
referitoare la decizia colegului bucureștean Lucian Vasilescu (mama lui e din Hrușova,
Criuleni) de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile
mele au făcut-o pe Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:
„M-a pus tare de tot pe gânduri.
Tare. Acum un an, o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a
adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu
știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu
dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce.
Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă
carapacea prin care noi cititorii îi vedeam «perlele» de gânduri scrise cu
penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.
Eu: Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul
„material” pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care
poate nimeri vreun poet...
Lorei: Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și
pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă
mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le
dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi
văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parcă o vedeam în depărtările
deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat
personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit „să îți aducă aminte de mine„,
îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum
sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce aș dori,
ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele
decenii, dar sunt atât de temători...
Eu: Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat
realității triste e un fragment foarte dramatic de proză... Asta e, arta se
naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne
gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările
ne reduc la muțenie...
Ghinion și învățăminte