sâmbătă, 27 iulie 2019

DESPRE NEGRII LITERARI


FRAGMENT DIN ESEUL „ONOER ȘI ONORARIU”

 Leo Butnaru

S-a întâmplat că și Anton Pavlovici Cehov și-a pus semnătura sub unele lucrări străine, însă numai la insistenta rugăminte a autorului acestora, A. Brodski care, în virtutea reputației de care se bucura prozatorul, îl implora să „aranjeze“ undeva nuvela Cu totul obișnuit. Din când în când, Brodski îi scria lui Cehov: „N-ați accepta să dați din nou drept a d-voastră vreo povestire de-a mea? Am nevoie de bani. Dacă sunteți de acord, voi scrie lucrarea, expediindu-v-o“.

Dumas-tatăl (și... mama mușchetarilor...)

Firește, nici Brodski nu era un simplu negru literar, nici Cehov un Dumas care, se zice nu fără temei, deținea o întreagă „plantație literară“, pe care se speteau zilierii cuvântului. Unul din ei a fost romancierul și dramaturgul Auguste Maquet care, la 4 martie 1845, îi scria proprietarului rodnicei „plantații“ de romane: „Dragă prietene, colaborarea noastră n-a avut niciodată nevoie de cifre și contracte. Prietenia, cuvântul dat au fost suficiente, așa că am scris cinci sute de mii de rânduri despre treburile altora, fără să dăm un singur rând despre treburile noastre. Și iată că într-o zi am rupt această tăcere, pentru a respinge calomniile josnice și stupide, făcându-mi cinstea de a-mi cere să declar că am scris împreună mai multe opere. Pana dumitale, dragă prietene, a spus prea mult; ai dreptul să mă faci celebru, dar nu să mă plătești de două ori. Dumneata m-ai plătit pentru cărțile pe care le-am făcut împreună. Neavând contract cu dumneata, nici dumneata nu ai chitanță de la mine. Dar să presupunem că mor, orice moștenitor hrăpăreț poate veni cu declarația dumitale în mână, cerându-ți ceea ce mi-ai dat o dată. După cum vezi, cerneala cere cerneală și mă obligi să mâzgălesc hârtia.
Declar că renunț, începând cu azi, la orice drept de proprietate sau de reeditare a următoarelor opere scrise împreună: Cavalerul d’ Harmental; Sylvaniere; Cei trei mușchetari; După douăzeci de ani; Contele de Monte-Cristo; Războiul femeilor; Regina Margot; Cavalerul
Casei Roșii,
considerându-mă odată pentru totdeauna suficient răsplătit de dumneata, potrivit înțelegerii noastre verbale“.
Peste o vreme însă, „negrul“ s-a răzvrătit și Dumas se văzu nevoit să-i acorde lui Maquet uneori jumătate, alteori chiar două treimi din drepturile de autor(i!), iar la premiera spectacolului Cei trei mușchetari numele „sclavului literar“ fu trecut pe afiș alături de cel al „plantatorului“. La 1858, Maquet intentează un proces judiciar, la care se află că alți „negri“ ai lui Dumas fuseseră Adolphe de Leuven, Frédéric Gaillardet, Auguste Anicet-Bourgeois..., în total 75 de colaboratori și coautori. Evident, cititorii nu le-au întâlnit numele majorității din ei pe copertele „cavalerilor“,  „mușchetarilor“ și „reginelor“, care îl recunosc de părinte (dimpreună mamă și tată!) doar pe Dumas-tatăl. Nu știm dacă pe anonimii coautori i-a consolat faptul că, imensă, opera lui Dumas atestă, în mare, o grandoare sterilă. Dar, cu dreptate vorbind, câteva piscuri rămân, totuși, semețe peste orizonturile istoriei literare. Și încă ceva: povestea cu „negrii literari“, – cum să vă spun? – pare a da motive pentru asociații genealogice pe cât de subtile, pe atât de delicate... Mă gândesc că fulminantul prozator fusese fiul natural al generalului Alexander de la Pailleterie, zis Dumas după numele pe care-l preluă de la mama sa, nimeni alta decât... o sclavă de culoare.
Odată ce veni vorba de negrii înrobiți, imprevizibila derulare a subiectului face să ne amintim de Shelley, care refuza să bea ceaiul îndulcit din motivul că, cică, zahărul e produs de sclavii de culoare și că el, poetul, nu poate accepta sub nicio formă exploatarea negrilor de către albi. Cu circa patru decenii după moartea bardului englez (1822), în 1860, confratele său spaniol Jose Zorilla cumpăra în portul Campeche câteva zeci de indieni, pentru a-i vinde la preț de speculă în Cuba, unde acei nefericiți oameni de culoare aveau să aibă legătură nemijlocită cu... literatura. Dat fiind că în 1861 Havana intenționa să-și sărbătorească jocurile florale, niște intelectuali, chipurile, propuseseră o temă-surpriză pentru un concurs literar axat pe prezența a 70 de mii de sclavi (trebuia să-i trimită Spania), pe care aveau să-i descrie poeții, întru a susține proiectul de export în continuare a jertfelor rasismului...

vineri, 26 iulie 2019

CAZUL MV CIOBANU 2




E de-a dreptul ridicol și, cuiva, îi poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei cărțulii de stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba chiar, mai an, a... reeditat cărțulia inexistentă!) își asumă aerul de mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial), dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur. El, neconcludentul pe toate planurile. El, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie, totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.
Mă tem că în ceea ce face și cum face Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă, majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.
Admonestându-i pe alții că scriu mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească; că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi. 
Așadar, propulsat de partid la învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor encomiastice, sforăitoare.
Spațiile de obrăznicire ale lui MVC sunt prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.
Ciobanu e mereu grăbit, nu chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură. Iar când încearcă să minimalizeze  meritele, valoarea creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil, că astfel el însuși devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp nici chef să se dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu poate fi vorba) pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl depășește categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului de... artă, obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și nițică viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.
Așadar, avântat contracronometru să se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta e de partea lui, Ciobanu.
Unii tineri sau trecuți de vârsta juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare  a fi din rândul filistinilor care acționează, azi, tastatura ordinatorului doar pentru a-și suprima anumite frustrări, din cauza unor lucruri și posibilități pe care nu le-a avut la timp și pentru a-și satisface o ambiție animată de automatismul reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu carte, de ce n-aș face literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i interesează că, în arta scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie constă în depășirea nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii, pentru a realiza organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și discreta speranță că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să forțeze delicatul sipet al muzelor.
Pentru că până aproape de 40 de ani MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la „Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de US, în care unii au și debutat.
MVC nu avu norocul să cunoască astfel de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor, având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori, personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui (biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură, MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura literaturii.
Și iată-ne în față cu un Zoil de calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci, orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un întârziat până la defazare.

P.S. Da, MVC, unele redacții din Chișinău nu au cutezat să publice considerațiile  despre aberațiile tale. Le-a acceptat „România literară”, pe care tu o hulești și, poate, bine a făcut că ți-a declinat colaborarea. Iată  răspunsul  unnui redactor care mi-a explicat de ce nu poate publica textul subsemnatului, în schimb având o opinie f. explicită despre aberațiile lui MVC:





CRITICUL ALIONA GRATI DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL MVC

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică.
Pentru scriitorii agreabili propriilor sale umori, criticul-previzibil are, în mod constant, doar calificative la superlativ, enunțate fie pe o tonalitate solemnă și gravă, într-un limbaj betonat-monumental, întâlnit și în compunerile școlarilor aprinşi de entuziasm: „poetă de prim-plan în literatura română contemporană”, „poet remarcabil”, „carte excepțională… cu poeme antologice”, „volum absolut remarcabil”, „surpriză a anului”, „scriitorul absolut”, „o voce distinctă”, „scriitor total”, „din categoria rarisimelor” etc., fie pe una afectuos-paternă, ca în familie: „naturalețe acaparatoare”, „emoționant și talentat”, „performanțe artistice năucitoare”, „s-a şi produs minunea”, „poetă de o sensibilitate și o inteligență aparte”, „poetă care își anulează în fiecare zi succesele anterioare, pentru a-și construi, tot mai sigur, următoarele cărți, talentul nativ suprapunându-se pe o inteligență distinctă” etc. Comentariul operei norocosului este însoţit de un aparat analitic „de elită”, măsurătorul nefiind de oriunde, ci neapărat din spaţiul unor teorii de anvergură mondială, astfel încât, spre exemplu, alesul se poate pomeni posesorul unui, nici mai mult, nici mai puţin, „discurs care tinde spre barthesianul «gradul zero al scriiturii»”. Criticul-previzibil poate emite judecăți tari de tipul „o critică de formație enciclopedică” pe marginea unui eseu de nicio sută de pagini al unei debutante și poate ironiza pe seama gradului academic de doctor habilitat în filologie și a titlului de profesor universitar al unui critic consacrat doar pentru că acesta nu prezintă pentru el interes în economia afilierilor de grup.
*
…prezentările în scris ale criticului-previzibil sunt banale discursuri pe ton colocvial, uzitând de speculaţii goale şi sterile, descrieri de umplutură, fragmente de poezie sau fastidioase repovestiri ale subiectului…
*
Sub stindardul afişat al luptei inclemente cu impostura, el povățuiește ca un legislator, cicălește cu vocaţie de patron, avertizează cu infatuare, dezinformează cu voluptate, ironizează jucăuş şi ia în bășcălie simulând inocenţa. Nimic nu-l mulţumeşte pe criticul-previzibil în textele bieţilor prescrişi/proscrişi. Dacă autorul cărţii prezentate zice de laie, criticul de la Bălţi afirmă încruntat că-i bălaie, însă acolo unde e vorba de vreo bălaie, neapărat e nevoie, după el, să fie o laie ş.a.m.d. În cazurile în care scriitorii expulzaţi de el din viaţa literară îi ignoră gesturile şi nu-i respectă scara „de evaluare”, continuând să-și caute de scris, debitul verbal al admonestărilor atinge cote olimpice. Și atunci o lavă  de acuzaţii încrâncenate se revarsă în albia unor texte kilometrice, amintind sforăitoarele denunţuri proletcultiste.
Discursurile îi sunt structurate ca să demoralizeze, să-şi trimită adversarul în mod sigur şi ireversibil în knockout. Pentru a sabota lectura nenorocitei cărţi, pe care se apucă să o linșeze cu zel, se dedă la construirea unor butade şi speculaţii de tot felul, ciupește sintagme şi îmbinări de cuvinte, scoţându-le din context și adaptându-le la schemele deconstrucţiei sale forţate. Probozeşte, mătăhăiește cu bâta şi dă cu barda. Cireaşa de pe tort a oricărei cronici de acest fel este momentul în care criticul-previzibil încearcă să-și convingă victima că ofensiva sa are o finalitate nobilă, că, vezi bine, e în beneficiul ei. Aceasta este sfătuită să se manifeste în alte domenii, unde e mai bună şi are deja exerciţiu.
*
Nu de puține ori, criticul-previzibil se erijează în postură de pedagog, emițând îndrumări didactice în materie de artă poetică și naratologică. Aici însă calcă strâmb, pentru că se apucă să țină lecții chiar și unde știe tema doar din auzite. Mai grav este că o face în cărţi menite să orienteze elevii, studenţii şi profesorii. Atunci când o idee străină i se pare bună, el o bagă repejor în demonstraţiile sale, mai ales dacă numele autorului citat îi poate înnobila imaginea. Pe alocuri, se confruntă şi cu unele  incomodităţi, când, de pildă, un nume pe care trebuie să-l treacă la bibliografie, nu i se potriveşte din motiv că face parte din lista sa neagră. Dar chiar și peste acest „detaliu” trece cu destulă nonşalanţă. Cum? Simplu: atribuind ideile autorului aflat în dizgrațiile sale, altui, din lista favoriților.
Incoerenţele şi confuziile abundă în textele sale. Prezența lor în eseuri nu e omucidere de vreme ce eseul poate fi considerat o formă de literatură. Mă rog, e în voia creatorului să arunce praf în ochi așa cum îi dictează imaginația. Susținem, la o adică, și ideea că un comentariu la un text de literatură este la rândul lui literatură și totuși ce să înțelegem noi din expresii (cu privire, culmea, la autori agreaţi) ca: „Mie, unuia, mi se par deopotrivă palpabile două secvențe foarte diferite ca făcătură:” (și aici urmează „versurile-făcătură” a două poete); „sublimându-și nostalgiile în realități grotești”; „Scriitura (cea ficțională), modernă, este într-un fel o continuare a lucidității gândului și a frazei exersate publicistic”; „… duce la paroxism erotismul domestic”, „Relația naratorului cu cerul se relevă în șirul poemelor incluse”;  sau una de tot haioasă „Căpșunele cheamă din memorie (din memoria culturală, de astă dată) și o altă întâmplare.” Bineînțeles, deziluziile sunt necesare! Te forțează demonic să vânezi peste tot metehne! Însă Nietzsche ne avertiza: „Când te uiți îndelung în abis, abisul se uită și el la tine!”.
Marota criticului-previzibil este estetismul operei literare, înțeles ca indiciu al „nonreferențialului”, al  ruperii de realitate, de contingent și de istorie. Pentru a-și justifica poziția, el își născocește dușmani exact ca în poveștile războinice ale copilăriei noastre cu ruși și nemți. De partea cealaltă a baricadei stau, de obicei, exegeţii care aplică metodologii ştiinţifice la analiza textului literar și pe care el îi numește în mod cu totul bizar „tradiționaliști”. Deasupra lor, criticul-previzibil se va înălţă pe sine victorios, nimbat cu calităţi de artist ultra(post)modern. Trebuie doar să mai facă un efort, să mai demoleze vreun critic de la nesuferita academie, de la insuportabilele universităţi unde el iată că nu este invitat în capul mesei. Şi atunci, vezi bine, el, criticul-previzibil, îşi va manifesta în deplină libertate, departe de gălăgia plurivocităţii, axiologia excesivă. Vocaţia excentricităţilor retorice, crede el, îi vor asigura titlul de maestru necondiționat, de „boier al minţii”, desprins de imediat, de pătimirile oamenilor din acest spațiu. Ei, cititorii, îşi vor uita traumele aplicate lor de istorie şi vor accede neapărat la acea zonă inefabilă a „emoţionantului”, vor fi neapărat acaparaţi de „naturaleţea” literaturii concetăţenilor lor literaţi, fiind interesaţi chiar şi de acel stil al „gradului zero” pe care îl asigură doar scriitorii criticului-previzibil, albi și serafici, creatori fericiţi de „origami” poetici.
*
Cam aşa înţelege criticul-previzibil actul valorizator al criticii: mitizând cu frenezie figurile pe care le serveşte cu veleităţi de mentor şi curăţând de „oile negre” istoria literaturii sale previzibil monologică. Nici comparația cu demersurile avangardist-deconstructiviste ale lui Ionesco din Nu, Eugen Negrici din Iluziile literaturii române sau Alex Ștefănescu din Ceva care seamănă cu literatura, la care se vrea raportat criticul-previzibil, nu ține, întrucât aceștia nu execută după principiul de nonamiciție și din dorință de a avea privilegii în „pogonul” strâmt al vieții literare. Mai vrea cineva să îl citească? Nu are decât să o facă. Eu nu îl voi citi, din simplu motiv că este previzibil, iar previzibilitatea este mama bună a plictisului.


marți, 23 iulie 2019

CAZUL MIRCEA V. CIOBANU


Dându-și seama că nu poate fi remarcat în versificațiile și narațiunile sale amatoricești, de altfel ca și în dramaturgie, Mircea V. Ciobanu s-a dat serios, dar frivol, în pseudocritica literară. (Zice, chiar despre sine însuși, într-o versificație destul de anostă: „după ce redactorul care te-a făcut poet te-a demis şi/ te-a împins în zona cinică a criticii”. Chiar așa: a fost împins în critică...) Dar, împins cum a fost, iată că o face non-stop pe vajnicul, categoricul. Mă rog, tipice mofturi de provincial care o mai dă și prin politică. Voi continua această idee în alte intervenții polemice, precum am mai făcut-o și alte dăți.
Aici, însă, mă opresc doar la un procedeu al neonestității și cinismului de om al periferiilor profesionale în ce privește trunchierea adevărului, nespunerea lui deplină, după care lasă totul baltă, de parcă și-ar considera misiunea (satis)făcută.
Astfel, în numărul din iulie al revistei „Viața Românească”, malițiosul său text alandala, condimentat cu diverse aproximații de veleitarmator, despre volumul „Numele tău” (1968) al lui Grigore Vieru, Ciobanu și-l încheie astfel:
„În principiu, cartea rezistă şi azi, este poezie acolo. Doar că, alături de ediţiile congenerilor din România, nu e un volum de raftul întâi. La 1968 Nichita Stănescu avea deja editate O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii, Oul şi sfera, iar Marin Sorescu îşi editase nu doar parodiile din Singur între poeţi, ci şi alte volume, inclusiv Moartea Ceasului sau Tinereţea lui Don Quijote. Dar (dincolo de senzaţia – firească – de relectură a unor texte supralicitate, obosite, devalorizate, atinse de patina timpului) ea mai poate produce revelaţii”.
Domn critic… critic Mircea V. Ciobanu, fii corect și onest până la capăt și pune în balanță unul din capitolelel fundamentale din creația poetică a acestui autor, cea pentru copii, care a avut un rol de căpătâi în creșterea generațiilor de grădiniță și de clase primare din acea vreme, și nu numai. Pentru că, pe când colegii săi din dreapta Prutului aveau ceea ce spui că aveau, Grigore Vieru editase pentru neamul său ce-și creștea copii: „Alarma” (1957), „Muzicuțe” (1958), „Făt-Frumos curcubeul”, „Buna ziua, fulgilor !” (ambele 1963), „Versuri pentru cititori de toate vârstele” (1965, cu o prefață de Ion Druță), „Poezii de seama vostră” (1967). Ele au făcut epocă, au crescut oarecum mai români copii din acele vremuri. Ar fi fost cazul să știi astea, Mircea V. Ciobanu, ca vice-ministru la educație ce ai fost. Nu te grăbi, mai chibzuiește când încerci să scrii ceea ce dorești, irezistibil, să scrii.
Încearcă să scapi de un discurs ce ți-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură.
Ai mai aflat-o și de la alți colegi: încercând să minimalizezi meritele, creația autorilor valoroși, nu ai cum deveni tu mai important. Întâi de toate, dumirește-te dacă ai har pentru tentativele de a te da cu părerea despre ceea ce, deocamdată, te depășește categoric.  

Un răpuns la intervenția lui MVC pe Facebook:

Mircea Ciobanu, cine te crezi tu, de îmi ceri cu atâta aplomb să-ți dau una, alta? În primul rând, eu cam am spus ce cred despre tine – că nu cred în tine și, argumentele de acum 4 ani, din „Rămânia literară” Nr. 36/ 2015, stau în picioare, dat fiind că nu ai mai intervenit să te explici, să le contrazici. În al doilea rând, mi-ar fi jenă să cobor la nivelul tău, a celui care abia de ești la glezna multor personalități care mi-au prefațat cărțile (nu mai spun cât de elogios) sau au scris despre ele. Îți dau câteva nume: Constantin Ciopraga, Fănuş Neagu, Cezar Ivănescu, Dumitru Radu Popescu, Ion Gherman, Alex. Ştefănescu, Ioanid Romanescu, Em.Galaicu-Păun, Liviu Papuc, Vasile Gârneţ, Gheorghe Istrate, Vitalie Ciobanu, Dan Stanca, Iulian Ciocan, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Gheorghe Grigurcu, Lucian Alexiu, Serafim Saka, Nicolae Prelipceanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu, Adi Cusin, Barbu Cioculescu, Nicolae Leahu, Ioan Mânăscurtă, Octavian Soviany, Dan Mănucă, Liviu Antonesei, Ştefan Borbély, Mihail Gălăţanu, Ioan Groşan, Dumitru Augustin Doman, Serghei Biriukov, Răzvan Voncu, Chiril Covalgi, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Sorin Antohi, Al. Cistelecan, Al Cistelican, Adrian Alui Gheroghe, Nichita Danilov, Toma George Maiorescu, Radu D. Popa, Daniel Cristea-Enache, Christian Schenk, Ion Pop, Ioan Holban, Ioan Lascu, Igor Pomeranțev etc., etc.... Nu îți dau și numele multor autori, care au scris despre poezia mea în Franța, Rusia, Germania, Serbia, Ucraina, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Olanda etc., etc.
Cunoști aceste nume? Ți-ai găsi loc printre ele? Tu, cel care îmi ceri să-ți dau poemul, povestirea. Eu le-am dat deja, deloc puține. Cei care pricep au remarcat și, spre exemplu, au scris: „Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu... Şi de la Hypatia înainte, câte alte poeme excelente cuprinde această carte! ” (Cezar Ivănescu, din prefața la antologia mea „În caz de pericol”, 2004). Sau ce a scris Chiril Kovalgi, în prefața unei cărți de-ale mele publicate la Moscova: „Leo Butnaru! Dânsul a intrat în acest nou secol în deplină muniţie literară, intenţionând să se desfăşoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova. Poet, traducător, exeget în ştiinţa literaturii, eseist… Dar, înainte de toate, poet, de unde începe şi continuă expansiunea sa, prin aceasta determinându-i-se toate succesele în domeniul relaţiilor literare. Talentat şi inteligent, avid, nedomolit. Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii – se pare că ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist. Mai simplu spus, e un talent sui generis (кругом талантлив). El iubeşte nu doar propria prezenţă în literatură, ci însăşi literatura – cu uitare de sine şi deplin. Citindu-l, fiţi gata să întâlniţi turnuri neaşteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant şi probleme foarte serioase. Are un intelect sensibil şi o conştiinţă vulnerabilă”.

Crede-mă, există zeci și zeci de alte astfel de aprecieri ale personalităților, cărora numele tău abia de le-ar ajunge la bombeu. Nu insista în defazările tale duse până la aberații. Calmează-te și poate faci și tu ceva ca lumea în scrisul românesc. Cel puțin încearcă. Altfel. Serios. Inteligent. Nu cum ai făcut-o până acum.

P.S.
 Încă ceva: zici că nu era vorba de poezia pentru copii. Tu, Mircea Ciobanu, care te consideri exeget, probail, trebuie să știi: până în 1968, Gr. Vieru a fost important tocmai prin poezia pentru copii. Prin ppezie, nu prin... antipoezie, care să i se scoată din cont. Poezie pentru copii, care, din câte se știe, nu a fost mai puțin efcientă și populară în stânga Prutului, decât poezia pentru maturi a lui Stănescu sau Sorescu, în dreapta Prutului. Precizare ține de obiectivitatea istoriei literare și nu se referă la mofrutile și la afirmațiile tale în doi peri, chiar neserioase.

sâmbătă, 20 iulie 2019

Iosif BRODSKI în revista „VERSO”



Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.


În traducerea lui Leo BUTNARU

În august, îndrăgostiți

În august, îndrăgostiții,
în august, îndrăgostiții vin cu flori,
nevăzutele scări de gală îi ademenesc,
în august, îndrăgostiții în bluze roșii, cu buzele întredeschise
apar fugitiv pe la intersecții, dispar în ulicioare,
pe străzi grăbesc, gonesc.

În august, îndrăgostiții
în văzduhul serii își schițează
liniile roș-albe ale bluzelor și buchetelor de flori,
geamurile deschise printre intrările-n casele scărilor luminează,
iar ei tot vin, aleargă chemați de-un glas iluzoriu
ce dă fiori.

Iată și amurgul vieții, iată seara străbate orașul,
colorează copacii, aprinde felinare, lăcuiește limuzine,
în stradele înguste dăngănesc grăbit turle de catedrale, –
întoarce-te-n casă, ieși la balcon, ia paltonul pe tine.

Vezi, îndrăgostiții, în august, coboară-n fugă cu buchete mari,
albastrele prelingeri ale reclamelor lunecă nesfârșit de pe acoperișuri,
ca de pe grui,
și tu privești jos, în stradă, nicicând nu te schimba cu locul,
nicicând cu nimeni, – asta tu ție însuți ți-o spui.

Iată flori, multe flori, și apartamente cu noi iubiri nerăbdătoare,
cu fragede trupuri tinere intrând, urcând pentru noi runde,
reluate în alte zile, în alte săptămâni,
dăruindu-se cu țipete, gemete noi și nou sânge,
dăruindu-se, și lăsând să le cadă florile din mâini.

O seară nou cobește peste noua viață că nimeni nu va mai reveni,
că nimeni nu va mai trece de la balconul său spre balconul tău, nimeni,
nici azi și nici în de-a pururi ziua cea de mâine,
și nu va ajunge, nu va ajunge să-ți fie mai apropiat,
decât el însuși de sine, decât de florile sale, decât el însuși de sine.

1961  

*      *      *

              Pentru G. P.

Din nou locuim în preajma golfului
și peste noi plutesc caravane de nori
și bubuie un Vezuviu contemporan
și praful se aciuează prin ulicioare
geamurile cărora zângănesc ușor.
Cândva, cenușa ne va acoperi și pe noi.

Atât de mult voiam în sărmana asta oră
Să ajung în suburbie cu tramvaiul,
să intru în casa ta,
iar peste sute de ani vor veni
arheologii să dezgroape orașul nostru,
și aș vrea ca ei să mă găsească
rămas pe veci îmbrățișat de tine,
acoperit cu alte ninsori de cenușă.

XI.1962


Spaima

Seara, intri în casa scărilor și
sunetul pașilor tăi te îngrozește
atât de mult, încât spaima
întunericul omenește-l însuflețește.

De-ai fi altul, altfel la înfățișare
și, stăpânindu-și tremurul fricos,
acel altfel decât tine scările astea le-ar urca,
tu neamânat cuțitul l-ai fi scos.

Însă aici ești doar tu. Și când cu greu
vei ajunge la ușă, cu gest necruțător
o vei izbi de ușor, iar din bubuitul ei
va erupe țipătul tău trădător.

1970

vineri, 19 iulie 2019

AVANGARDA VERSUS POSTMODERNISM






I

Nu doar în debuturile sale (mai multe, în diverse țări) avangarda a (re)structurat câmpurile artelor, proclamând victoria prezentului (de acum... 100 de ani!) asupra trecutului și propunând programe inedite, temerare până la virulență, constructive până la... deconstrucție; poate, mai adecvat spus, propunea, dar și aplica metafore canonice expresive, sugerate de modernitatea înnoitoare, caracteristice procesului de contemporaneizare a spiritului creator și a civilizației umane; proces năvalnic, impetuos, perseverent și inconciliant. Iar de atunci spre prezentul nostru, fenomenologia avangardistă e mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor din noi unghiuri de apreciere, pe care „le sugerează”, să zicem, procesul non-stop de actualizare a concepțiilor estetice, artistice ale naționalului (la plural) și globalului, mondialului.
Bazându-mă pe ce cunosc mai bine, pe avangardele rusă și cea română, dacă e să ne amintim de acea „palmă dată gustului public”, din 1912, a futurismului boreal, să zic, astăzi ea ar fi ca și cvasi-autonomizată de contextul său general de proclamație pe-alocuri extrem de radicală. Timpul, ca decantare ideatică și de atitudine, dar mai ales opera, activitatea ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneității” pe marii înaintași (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Polonezii și ucrainenii își doborau și ei de pe socluri personalitățile scrisului lor artistic de odinioară. Implicit, același lucru îl presupunea și radicalismul avangardiștilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci s-a prostituat!” (Contimporanul; Nr. 45, 1924) sau jubilația lui Sașa Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” („unu”, Nr. 1, 1928) sau, tot el, magistral (adică: foarte actual!): „cetitor, deparazitează-ți creierul!”
Apoi, în linii mari, „Proclamația Președinților Globului Pământesc” (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă) în raport cu ideația unuia din manifestele dada (7 de toate), cel vizat aici apărând la Zürich, în martie 1918, și în care era exprimat regretul că încă nu se cunoaște o „bază psihică comună întregii umanități”, pentru a se pune în aplicare deplină programul... destructiv-reînnoitor dada. Apoi, printre teoretizările dadaiștilor (care – să ne amintim – se declarau contra oricăror teorii!) se întâlnește și o reflecție demnă de atenție, pe care o invocă Serghei Șarșun (pictor și poet rus, care s-a manifestat la Paris; de altfel, a fost în legătură și corespondență cu Tristan Tzara) în „Compilații dada”, citându-l pe spaniolul Guillermo de Torre și care mi se pare potrivită pentru caracterizarea, într-o anumită măsură, a tranziției, în literatura rusă, de la simbolism la akmeism: la simboliști, subiectele poemelor, luate din materialismul obiectiv, erau trecute prin recepția subiectivă a poetului, adică subiectul constituia pretextul efuziunii lirice. Pe când în cazul novatorilor, adică a avangardiștilor, paradigma își inversează polurile – dispoziția (starea) subiectivă, nedorind să se reverse nemijlocit, se reflectă în diverse materiale concrete, animându-le, transformându-le, implicându-se în ele, oferindu-le semnificații/ sensuri noi, reformându-le ca orientare/ dezorientare, drept rezultat recreându-le sub aspect estetic. „Astfel se produce electroliza care descompune elementele obiective”, rezultând „subiectivismul altoit cu elemente din realitatea vie”. Apare o nouă perspectivă, modificată categoric și eliberată de obiectivismul exterior. Iar această perspectivă oferă motive de a constata că, dincolo de experimentul radical, de căutarea cu orice preț a elementului novator, în constantele sale deja „clasicizate” (clasicizarea... anticlasicismului!) avangarda rămâne arta propriu-zisă, ce confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și creată în afara lor chiar de semnatarii respectivelor proclamații.
Astăzi, în procesul milenar al dezvoltării/ modificării artelor este firesc ca interesul pentru avangardă, mai ales în spațiul estic postcomunist, să genereze acțiuni de restabilire a punților dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut și cea din contemporaneitatea noastră, punți arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste și de perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creație”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicții. Aceste punți au fost construite și în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreținute imaginar-esteticește de așa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomene artistice izvodite la intersecțiile artei cu metafizica (probabil, aici s-ar înscrie și cazul românesc cu meditarea transcendentală, Pleșu, Dumitrescu, Șora, Sorescu, alții), precum au fost și trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în așa-numita epocă Represans (noțiune derivată din „comasarea” a doi termeni francezi: répression și renaissance). Apoi, astăzi, mulți autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanță cu dezideratele avangardismului ca protest mobilizator, înnoitor, declanșator de idei originale, de stiluri... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe dinamica inventivității, ca propulsare a entuziasmului creator, nicidecum, obligatoriu, – optimist; intuiesc, descoperă și propun alte modele de univers artistic, modifică legile după care să se ghideze spiritul creator și cel critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieși și nu mimată sau deformată din cauza unor fenomene anacronice, ieșite din atenția istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentați autori tind spre pluralitatea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă deschidere artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasic, până la limbajul transrațional (zaum’) sau la paradoxul zen. (Iar de meditația transcendentală să reamintim...)
Drept rezultat, s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a post-avangardismului, care devine partea structurală, componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apară, inerent, alte modificări de paradigmă, de canon, ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Adică, sub aspectul corelării operelor celor mai valoroși avangardiști cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general, trebuie menționat că aceste opere conțin elemente active și decantate (deja!) ce reprezintă valori perene. Ca fenomenologie artistică, prin motricitatea sa... non-stop (!), prin faptul că, sub anumite aspecte, mai poate oferi exemple artelor (și... arterelor!) prezentului nostru, avangarda e înțeleasă și acceptată drept starea de spirit și de creație a transgresărilor de limite, mereu declanșatoare de sugestii întru inovație și originalitate.

duminică, 14 iulie 2019

UN INTERVIU DIN „CONVORBIRI LITERARE”







– Stimate Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă rog să acceptați să începem acest dialog cu un autoportret literar...
– Propunerea presupune oarece riscuri, fiind din rândul ispitirilor delicate. Dacă aș (auto)portretiza doar... eu, unii ar putea spune că mă cam laud, alții ar trece pe sens invers, dându-se cu părerea că o fac pe modestul. Astfel că, pentru a evita sau doar pentru a atenua atare situație posibilă, îi voi lua de coautori pe unii buni prieteni, regretatul prozator, celebrul Fănuș Neagu, și delicatul, sensibilul poet Adi Cusin, din dreapta Prutului, și pe prietenul Arcadie Suceveanu, din stânga respectivului râu – râu... proverbial, să zic, prin frecventele, inerentele invocări; râu nedreptățit să ajungă hotar între români și români; râu apa căreia mi se pare mereu tristă, când trec podurile la diverse puncte vamale. Cândva scrisesem un monovers îngrijorat: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei”.
Dar să revin la (auto)portret, la schița lui, care ar ieși de sub penele sau cărbunele colegilor...
S-a spus, cu prietenie și simpatie, că subsemnatul, cel care răspunde acum (sper, cu suficientă răspundere), e un spirit dezinhibat, ludic, care emană o energie debordantă. Arcadie sublinia că ego, poet al texistenței fiind, aș avea mâinile și picioarele mușchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădând forță și vitalism. Barba scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe pare să personifice ironia și persiflarea, iar limba izvoditoare de anti-parnasianisme se află non-stop în regim de replică. Iar Fănuș Neagu mă vedea/ percepea, nici mai mult, nici mai puțin, decât diavol cu barbă, scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine într-o lume din scoarță de măr domnesc (îi recunoașteți metafora, stilul, nu? – l.b.), plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că se vrea gladiator de destine (era un cuvânt la volumul meu de poeme intitulat chiar așa: „Gladiatorul de destine”, care în 1998 avea să fie menționat cu Premiul USR – l.b.), dar nu știe – mai zicea Nea Fane, – să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că L.B. e chiar poetul adevărat, care trăiește totul cu intensitate, încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere. (Ei, n-ar fi chiar așa, însă e frumos spus – nu? – despre unul care se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva și cele din viitor, dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur – l.b.).
Ce ar mai fi de adăugat?... A fost declarat intergeneraționist între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX și veac XXI. Cică, venit de la 80 de kilometri nord de Chișinău, a ajuns urbanizat sută la sută, modern sau poate hiper-modern și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit. Din țărani.