SĂLCIILE BOCITOARE...

Leo Butnaru

Sălcii plângătoare

Preotul din sat inclusese sălciile plângătoare în rândul bocitoarelor care, uneori, erau angajate la înmormântări. Astfel că din orice loc al Negurenilor ar fi fost ridicat și prohodit răposatul, preotul cârmea numaidecât cortegiul funerar și pe sub revărsările încremenite ale sălciilor plângătoare de pe malul Răutului, cu jelirea lor bocitoarele cam deranjând pescarii de la buza apei.

La un moment dat, preotul le făcea semn bocitoarelor să se oprească din jeluire, pentru ca întreg șirul de săteni, care îl petreceau pe unul de-al lor, să asculte o vreme foșnetul sălciilor plângătoare, ce intrau în ritualul cu psalmodieri tânguioase și cădelnițări fumegoase neliniștitor aromitoare.

Odată, de la un mic cărbune sărit din cădelniță, se aprinsese frunzișul scuturat al sălciilor plângătoare, uscat în toamna secetoasă, iar câțiva țărani din cortegiul de prohodire s-au întors îndărăt și au stins începutul de pălălaie de la poalele sălciilor plângătoare, incluse de preotul satului în rândul bocitoarelor prelung jeluitoare. Iar unul dintre ei, mai aprig la stinsul pălălăii, chiar a fost poreclit Pălălău...

Asta e: fiecare sat cu preotul, obiceiurile și sălciile sale...

Drumuri...

Drumurile nu-i pot oferi lumii lecții sau simple exemple de directitudine, de dreptate (în spațiu, nu în sfera spiritului), de franchețe, cum s-ar mai putea spune (ușor neadecvat în acest caz, în această sferă; neadecvat din cauza prejudecăților, fie etice, fie gramaticale), din simplul motiv că drumurile sunt astfel croite de însăși lumea care, oricât ar vrea, nu poate să înainteze doar în linie dreaptă. Chiar din cauze obiective, nu?

Altfel spus, lumea nu-și poate da sie însă și lecții sau simple exemple de directitate, aceasta – directitatea – fiind foarte înrudită cu dreptatea, cu adevărul.

CĂMIN STUDENȚESC (III). UNGHERAȘUL ROȘU

Așa-zisul ungheraș roșu. Nelipsit-sovietic. Pentru politică, ideologie –

aceasta îi era menirea până pe la ora douăzeci și trei,

după care devenea loc tainic de îmbrățișări cu colege mai dezghețate

sau chiar, Doamne ferește, loc de joc periculos cu stricate femei.

Uneori, cam o dată-n trimestru, poate că mai des, se pare

în ungherașul roșu pentru prelegeri trase de păr, apatice,

unor studente-țărăncuțe li se întâmpla purpuria deflorare

cu sau fără consecințe oarecât obstetric-dramatice. 

Aproape de revelion, acolo se instala bradul căminului

cu stea roșie în vârf, cu jucării de Siberia, elementar-militare,

în luciul cărora se oglindeau activiștii partinici și comsomoliști,

meniți să preia ștafeta ca nouă generație imperialist-conducătoare.

Iar odată colegul-filolog Linus Topală, revenind la dănănaia

aprins discutată – (secretarul de partid zărise un prezervativ

printre jucăriile bradului!), – trase anticipat concluzia: „Se cam zice

cu uniunea sovietică... Chiar de mai e nițel pân-la amin și definitiv!”.

9.XII.2019

POEZIA ȘI PISTOLUL

Sensuri

Nu e de crezut că între două sensuri pauza înseamnă lipsă de sens. Uneori pauza poate semnifica chiar mai mult decât – însumate – cele două sensuri între care se află. Prin urmare, e de înțeles ce densitate de sens poate apărea prin adunarea celor două sensuri cu sensul pauzei dintre cele două sensuri. La o adică, cineva se poate rezuma doar la sensul pauzei, părându-i-se că el e mult mai miezos decât cele două sensuri pe care, de fapt, nu le separă, ci le împreunează. Asta – de parcă cele două sensuri ar reduce oarecât din substanța/ importanța sensului din pauza sau chiar din sensul pauzei care le unește. Firește, putând exista și ipostaza viceversa, când sensul pauzei împuținează suma de sens obținută prin adunarea celor două sensuri pe care le leagă. (Pentru că dacă nu ar fi pauza/ intervalul, nu ar mai fi doi stropi, ci unul singur. Ca și cum – două sensuri în minus, dispărând unul din stropi, inclusiv ca sens, sens și pauza dintre el și celălalt strop, de asemenea ca sens. Apoi, când te gândești la sensul pauzei, al pauzelor, altfel gândești și despre viață, modificându-ți filosofia existențială, tu – spre bine, alții, probabil, spre rău/ pesimism. Sau invers.)

Orientarea lor, a tuturor celor trei sensuri, putând rămânea aceeași sau deviind de-a binelea spre altceva – altceva, vă dați seama, însemnând alt sens. Iar ca epilog sau, să admitem, una din variantele posibile ale combinării acestor trei sensuri – tocmai în ce urmează se va înțelege că pauza/ intervalul comportă și ea/ el sens – imaginați-vă doi stropi de ploaie alunecători pe geam. Cel de-al doilea, de sus, e oarecât mai mare și, deci, mai accelerat în mișcare, astfel că, anihilând încetul cu încetul pauza/ intervalul dintre el și stropul de mai în josul gemului, spre care se mișcă, în fine ajunge să anihileze totalmente pauza/ intervalul (dar nu și sensul acesteia!), contopindu-se cu celălalt strop. Deci, au dispărut doi stropi și pauza dintre ei, însumându-se într-un singur strop. S-au însumat, într-un tot întreg, sensurile celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei care fusese între ei. Stropul care a rezultat e și el purtător de sens. Ce-i drept, nu se poate spune că sensul stropului mai mare ar fi și el „mai mare” decât sensurile, luate aparte, ale celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei dintre ei. Pur și simplu e și el doar sensul unui strop. Chiar dacă nouă ni se pare că era mult mai interesantă varianta/ situația cu doi stropi și pauza dintre ei; varianta cu trei sensuri care, prin diversitate, făceau mai interesantă dacă nu lumea întreagă, sigur că, cel puțin, sticla geamului – o făcea.

P.S. Lipsa de sens are și ea un sens bine determinat: sensul lipsei de sens. Acesta, deci, având rolul său, menirea sa. Adică, toate sensurile știute și neștiute din lume, din univers/ infinit ar fi ca și imposibile fără, între le, sensul lipsei de sens. Fără liant, cum s-ar spune. Și plusvaloare la valoarea sensurilor știute sau doar presupuse.

Târg școlar

sau

Notă explicativă pentru computerul meu

E de presupus că mulți poeți nu sunt chiar atât de talentați sau de sensibili, cum se crede, odată ce trec pe lângă sau intră prin târgurile forfotitoare, deschise în preajma noului an școlar, fără să fie inspirați măcar și pentru cel mai minuscul poem despre târgul școlar, acest naiv, superb ritual involuntar...

ML: „CÂT DE DULCE E LIMBA ÎN CARE SCRIEȚI?”

Oricum am gândi, cred că suntem cu toții de acord că iubim limba în care scriem. Dar, alături de iubire, ce sentimente/ strângeri de inimă mai avem? Așa că e firesc să ne întrebăm – generic – dacă suntem (totalmente) mulțumiți de limba în care scriem. În această situație aflându-ne, îndrăznim să punem câteva întrebări.

– Cu ce sentiment scrieți în limba română/ maternă, având în vedere că se avansează predicția potrivit căreia, până la sfârșitul secolului, una din două limbi vorbite pe glob va dispărea?

– Eu cred că ar putea dispărea (din uzul practic, nu din memoria dicționarelor) limbile ce au sub o sută de mii de vorbitori. Situația este evidentă, să zicem, în Federația Rusă, unde cele mai multe minorități (ciuvașii, buriații, udmurții, bașkirii, ciukcea etc.) deja cam trec în totalitate la limba rusă. Mulți poeți ce se trag din aceste semințenii au scris și scriu deja în limba rusă, pe unii din ei eu chiar traducându-i și editându-le cărți în română – ciuvașul Ghennadi Ayghi, tătăroaica Lylia Gazizova, buriatul Namjil Nimbuev. De altfel, poeți remarcabili. Cred că același destin al neantizării îl va avea și limba găgăuzilor. O populație de câteva zeci de mii de vorbitori ai unei limbi nu poate avea academie, instituții de orice nivel, care ar putea contribui la fortificarea și perpetuare limbii sale. Este o inevitabilitate.

Iar la sfârșitul secolului cred că limba română va fi în deplină funcționalitate, odată ce acum, în primul sfert al veacului, ține de evidențe și aplicații practice că ea permite în continuare o flexiune bogată, cu lexicul predispus la derivări, verbocreații prin care pot fi exprimate ideații și nuanțe semantice. A crescut și crește considerabil numărul celor care nu doar o vorbesc, ci și scriu, zilnic, în ea – nu numai scriitorii, ci și o mulțime de autori activi pe rețelele electronice sociale. Da, ar fi o problemă cum scriu românii pe Facebook, însă nu toți de „acolo” sunt stricători de limbă, agramați. Adică, și astăzi mulți din români, scriitorii, lingviștii, în particular, se realizează ca spirit în interiorul limbajului și prin limbaj, creându-se și pe sine ca un anume text. Textul ca viață, destin. Ca mesaj pentru alții, pentru lume.

– Sunteți mulțumiți de limba în care scrieți, în sensul că aceasta poate face legătura între gândul creator, „modelat” estetic, și cititor, că are suficientă bogăție și expresivitate?

DOUĂ COSMOGRAME

Leo Butnaru                                                                                                Cosmograme

Crochiu din verile de la Văratec

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.); mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul, pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă/ scapără... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În cvasi-lumina lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apar deplin din ceață statul bradului și statura zadei de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice   – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

Invocație

Avem o țară nu prea mare, însă ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o țară în care fiece plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea tare, spre a nu trece cu vreo

ALT POEM SENTIMENTAL DE LA ALMA MATER...

Prin geamul căminului 7...

Prin geamul căminului 7 se întâmpla să văd

cum se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele

ca un chepeng pe care îl deschidea cineva –

Nu cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!

Alegeam ce alegeam necesar pentru prelegeri

încercam să radiez din memorie regretele serii

din cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz

în care ne amestecăm studenții, poeții cu belferii.

Pe la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate

între degete cu bilet de 5 copeici, anodin.

În sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă

colegă orășeancă ce nu locuia la cămin.

Era într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.

La prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –

în auditoriul 13, sinucigaș de greu mi-a venit să-i spun

poate cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...

UN POEM DE AZI, UN POEM DE DEMULT...

Leo Butnaru



Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student

venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.

Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,

iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,

nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.

Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,

să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină

în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi

e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești

Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată

de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.

...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...

...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...

9.XII.2019