Leo
Butnaru
Sălcii
plângătoare
Preotul din sat
inclusese sălciile plângătoare în rândul bocitoarelor care, uneori, erau
angajate la înmormântări. Astfel că din orice loc al Negurenilor ar fi fost
ridicat și prohodit răposatul, preotul cârmea numaidecât cortegiul funerar și
pe sub revărsările încremenite ale sălciilor plângătoare de pe malul Răutului,
cu jelirea lor bocitoarele cam deranjând pescarii de la buza apei.
La un moment dat,
preotul le făcea semn bocitoarelor să se oprească din jeluire, pentru ca întreg
șirul de săteni, care îl petreceau pe unul de-al lor, să asculte o vreme
foșnetul sălciilor plângătoare, ce intrau în ritualul cu psalmodieri tânguioase
și cădelnițări fumegoase neliniștitor aromitoare.
Odată, de la un
mic cărbune sărit din cădelniță, se aprinsese frunzișul scuturat al sălciilor
plângătoare, uscat în toamna secetoasă, iar câțiva țărani din cortegiul de
prohodire s-au întors îndărăt și au stins începutul de pălălaie de la poalele
sălciilor plângătoare, incluse de preotul satului în rândul bocitoarelor
prelung jeluitoare. Iar unul dintre ei, mai aprig la stinsul pălălăii, chiar a
fost poreclit Pălălău...
Asta e: fiecare
sat cu preotul, obiceiurile și sălciile sale...
Drumuri...
Drumurile nu-i pot
oferi lumii lecții sau simple exemple de directitudine, de dreptate (în spațiu,
nu în sfera spiritului), de franchețe, cum s-ar mai putea spune (ușor neadecvat
în acest caz, în această sferă; neadecvat din cauza prejudecăților, fie etice,
fie gramaticale), din simplul motiv că drumurile sunt astfel croite de însăși
lumea care, oricât ar vrea, nu poate să înainteze doar în linie dreaptă. Chiar
din cauze obiective, nu?
Altfel spus, lumea
nu-și poate da sie însă și lecții sau simple exemple de directitate, aceasta –
directitatea – fiind foarte înrudită cu dreptatea, cu adevărul.
Cele înfățișate
până aici ar fi doar niște date ale unei probleme fără de rezolvare sau cu
multiple rezolvări pur și simplu greșite, cotite, ocolite, exact ca drumurile
care nu pot fi exemplu de directitudine, dreptate (în spațiu, nu în etică), în
fine – de adevăr. Pentru că, de exemplu, călătorul/ căutătorul ce merge pe-alături cu drumul nu
înseamnă că merge, obligator, în afara sensului sau pe-alături cu sensul. Uneori
(probabil, foarte rar, dar totuși), o abatere de la drum e salvatoare,
ducându-te în neștire chiar pe drumul cel bun. Al șansei. Și cel mai des ajungi
la aceeași răscruce, când trebuie să decizi: să mergi pe propriul tău drum, sau
s-o iei pe drumul drept...
Sau când fiecare din noi merge pe
propriul său drum, se poate întâmpla ca mai mulți să mergem pe același drum. Ai
același drum și cu cei pe care îi întâlnești în cale, doar că direcțiile/
sensurile sunt diferite. (Mă rog, pentru oi e mai puțin important același drum,
decât aceeași turmă...) Precum, să zicem, într-un sistem filosofic ce poate fi
asemănat unui drum pe care se întâmplă să meargă împreună câțiva inși; parcă în
aceeași direcție ar merge, numai că, în fine, se pomenesc că ajung în locuri
foarte diferite.
De auzi că cineva ar fi luat-o pe un
alt drum, nu e sigur că chiar există un alt drum, ci că acel cineva îl
croiește. Și poate că de aici încolo ar putea exista cu adevărat un alt drum. Însă prea
puțini din cei care-au croit cărare au fost ajunși din urmă de-un drum în toată
legea. (Colateral
darwinismului, cărarea n-ar fi fost decât maimuța de la care a provenit drumul.
Drumul ce se naște doar când e călcat în picioare. Iar unele cărări, chiar
drumuri o fi pornit de la un prim pas aiurea...) Drumurile, chiar simplele
poteci, care sunt gândurile omului în devălmășie cu gândurile pământului. Numai
că pe drumurile pământului să nu te lași dus de gânduri prea departe – la
întoarcere ai putea fi prea obosit sau ai putea rătăci drumul.
Apoi, fii atent și nu te bucura,
naiv sau prostește, de drumul acoperit cu flori. Florile ar putea acoperi gropi
periculoase. Inclusiv spre rai sau iad drumurile sunt accidentate, cu gropi, nicidecum
netede ca în palmă. (Păi, pe drumurile cu gropi se împiedică și cad mai ușor
până și moravurile...) Unica diferență de circulație fiind că ambuteiaje
se pot forma doar pe drumul spre iad, nicidecum spre cel spre rai.
Și
totuși:
– La drum! – ne îndeamnă viața.
– Încotro?..., întrebăm noi.
– Nu știu..., răspunde ea.
Pe marginea drumului vieții – atâția oameni pierduți...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu