Sensuri
Nu e de crezut că
între două sensuri pauza înseamnă lipsă de sens. Uneori pauza poate semnifica
chiar mai mult decât – însumate – cele două sensuri între care se află. Prin
urmare, e de înțeles ce densitate de sens poate apărea prin adunarea celor două
sensuri cu sensul pauzei dintre cele două sensuri. La o adică, cineva se poate
rezuma doar la sensul pauzei, părându-i-se că el e mult mai miezos decât cele
două sensuri pe care, de fapt, nu le separă, ci le împreunează. Asta – de parcă
cele două sensuri ar reduce oarecât din substanța/ importanța sensului din
pauza sau chiar din sensul pauzei care le unește. Firește, putând exista și
ipostaza viceversa, când sensul pauzei împuținează suma de sens obținută prin
adunarea celor două sensuri pe care le leagă. (Pentru că dacă nu ar fi pauza/
intervalul, nu ar mai fi doi stropi, ci unul singur. Ca și cum – două sensuri
în minus, dispărând unul din stropi, inclusiv ca sens, sens și pauza dintre el
și celălalt strop, de asemenea ca sens. Apoi, când te gândești la sensul
pauzei, al pauzelor, altfel gândești și despre viață, modificându-ți filosofia
existențială, tu – spre bine, alții, probabil, spre rău/ pesimism. Sau invers.)
Orientarea lor, a
tuturor celor trei sensuri, putând rămânea aceeași sau deviind de-a binelea spre
altceva – altceva, vă dați seama, însemnând alt sens. Iar ca epilog sau, să admitem,
una din variantele posibile ale combinării acestor trei sensuri – tocmai în ce
urmează se va înțelege că pauza/ intervalul comportă și ea/ el sens –
imaginați-vă doi stropi de ploaie alunecători pe geam. Cel de-al doilea, de
sus, e oarecât mai mare și, deci, mai accelerat în mișcare, astfel că,
anihilând încetul cu încetul pauza/ intervalul dintre el și stropul de mai în
josul gemului, spre care se mișcă, în fine ajunge să anihileze totalmente
pauza/ intervalul (dar nu și sensul acesteia!), contopindu-se cu celălalt
strop. Deci, au dispărut doi stropi și pauza dintre ei, însumându-se într-un
singur strop. S-au însumat, într-un tot întreg, sensurile celor doi stropi și sensul
intervalului/ pauzei care fusese între ei. Stropul care a rezultat e și el
purtător de sens. Ce-i drept, nu se poate spune că sensul stropului mai mare ar
fi și el „mai mare” decât sensurile, luate aparte, ale celor doi stropi și
sensul intervalului/ pauzei dintre ei. Pur și simplu e și el doar sensul unui
strop. Chiar dacă nouă ni se pare că era mult mai interesantă varianta/
situația cu doi stropi și pauza dintre ei; varianta cu trei sensuri care, prin
diversitate, făceau mai interesantă dacă nu lumea întreagă, sigur că, cel
puțin, sticla geamului – o făcea.
P.S. Lipsa de sens
are și ea un sens bine determinat: sensul lipsei de sens. Acesta, deci, având
rolul său, menirea sa. Adică, toate sensurile știute și neștiute din lume, din
univers/ infinit ar fi ca și imposibile fără, între le, sensul lipsei de sens.
Fără liant, cum s-ar spune. Și plusvaloare la valoarea sensurilor știute sau
doar presupuse.
Târg școlar
sau
Notă explicativă pentru computerul meu
E de presupus că
mulți poeți nu sunt chiar atât de talentați sau de sensibili, cum se crede,
odată ce trec pe lângă sau intră prin târgurile forfotitoare, deschise în
preajma noului an școlar, fără să fie inspirați măcar și pentru cel mai
minuscul poem despre târgul școlar, acest naiv, superb ritual involuntar...
De parcă mai
fiecare din noi nu am avea o mare datorie față de tot ce se întâmplă în
aglomeratele târguri deschise în preajma noului an școlar...
Eu unul nu am fost
la un târg școlar, pe atunci ele pur și simplu nu erau organizate. Îi spuneam
asta prietenului sârb, poetului Radomir Andrić, cu care ne aminteam
(...admirativ-nostalgic!) mirosul cernelii din călimară – un obiect, de care nu
mai știe cam trei sferturi din populația lumii. „Bineînțeles – zice Radomir –
mirosul cernelii era la fel și în Serbia și în România”. „Și în Azerbaidjan”,
era simplu să adaug eu, dat fiind că ne aflam la Baku, pe cheiul mării. În
amurgul caspic ne aminteam de antichitatea noastră școlară, de călimară, în ea
cu lichidul amurgului violet al cernelii... (Ajuns cu șiragurile de litere
aici, mi se pare necesară o notă de subsol, sau una integrată direct în text –
chiar aceasta –, în care să-i explic bietului meu computer ce însemna aia
călimară, asupra căreia alchimizam cu praf chimic și stropi de apă, spre un
sfârșit de vară și început de toamnă. În antichitatea noastră școlară.)
...În visul de
peste noapte parcă aș fi aflat că, la Bacău, fusese descoperită o bancă școlară de pe
la sfârșitul secolului XIX, pe laterala ei cu inscripția încrustată, probabil,
cu un cui: „Liceu, cimitir al tinereții mele”. Se presupune că în ea stătuse
Gheorghe Vasiliu, alias George Bacovia.
În dreptul omoplaților
Se nimeri un
croitor prevăzător, întrebându-mă dacă prefer să-mi port aripile sub vestă, sub
palton sau în hainele pe care mi le va croi, pentru ca în dreptul omoplaților
să lase două deschizături („Le-ați dori în formă de cheutori sau cu fermoare,
pentru a fi închise sau deschise în dependență de necesități?” se interesă
meșterul.), încât aripile să se poată mișca liber în bătaia vântului, sub
soare, în ploaie, în ninsoare...
...Chiar dacă nu
am aripi, i-am spus croitorului să lase deschizături în dreptul omoplaților...
Dacă îmi cresc totuși?...
Poezia și pistolul
– Când aud de
poezie, îmi vine să înșfac pistolul. (Pardon, nu am pistol, dar îmi vine...)
– Bădie, dar mie
chiar îmi place, fire-ar să fie... Probabil e vorba de vreo minunăție...
– Dar mie îmi vine
să etc. (adică să înșfac) ciocanul...
– Însă eu, sincer
vorbind, am început să mă obișnuiesc...
...Cam asta e
discuția după secolul VIII înainte de Hristos, când apăru „Iliada”, „Odiseea”
și alte lucruri inutile – unii se enervează,
alții se obișnuiesc...
În acest
caz, de unde să mai apară genii, cărora până și Dumnezeu să le spună: „Eu cred
în voi”?... (Printre altele, se crede că, atunci când pe Pământ apare un geniu ca
Bach, pe care îl aude și cerurile, Dumnezeu mai amână cu ceva timp sfârșitul
lumii...) Genii,
în cazul cărora chiar și ridurile de pe
frunte sunt circumvoluțiuni, care nu mai încap pe creier, ieșind în afară. Iar
geniile de acest gen nu sunt chiar atât de puțini, precum se crede – sunt cu mult mai puțini. Particularitățile
acestui gen de genii sunt...
...Păi, trebuie să ai geniu, pentru
a ști care sunt particularitățile geniului... Pentru că pe cei care se dau cu
părerea despre natura geniului, că ar fi așa sau altfel, numaidecât îți vine
să-i întreb: Dar de unde știți?...
Însă una e absolut sigură: Genialitatea
este efortul care reușește să anihileze orice urmă de efort.
Geniu – gen masculin, genialitate –
gen feminin. Fifty-Fifty. Dar, din păcate, genialitatea este ereditară doar în
cazul privighetorilor.
17.XII.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu