ML: „CÂT DE DULCE E LIMBA ÎN CARE SCRIEȚI?”

Oricum am gândi, cred că suntem cu toții de acord că iubim limba în care scriem. Dar, alături de iubire, ce sentimente/ strângeri de inimă mai avem? Așa că e firesc să ne întrebăm – generic – dacă suntem (totalmente) mulțumiți de limba în care scriem. În această situație aflându-ne, îndrăznim să punem câteva întrebări.

– Cu ce sentiment scrieți în limba română/ maternă, având în vedere că se avansează predicția potrivit căreia, până la sfârșitul secolului, una din două limbi vorbite pe glob va dispărea?

– Eu cred că ar putea dispărea (din uzul practic, nu din memoria dicționarelor) limbile ce au sub o sută de mii de vorbitori. Situația este evidentă, să zicem, în Federația Rusă, unde cele mai multe minorități (ciuvașii, buriații, udmurții, bașkirii, ciukcea etc.) deja cam trec în totalitate la limba rusă. Mulți poeți ce se trag din aceste semințenii au scris și scriu deja în limba rusă, pe unii din ei eu chiar traducându-i și editându-le cărți în română – ciuvașul Ghennadi Ayghi, tătăroaica Lylia Gazizova, buriatul Namjil Nimbuev. De altfel, poeți remarcabili. Cred că același destin al neantizării îl va avea și limba găgăuzilor. O populație de câteva zeci de mii de vorbitori ai unei limbi nu poate avea academie, instituții de orice nivel, care ar putea contribui la fortificarea și perpetuare limbii sale. Este o inevitabilitate.

Iar la sfârșitul secolului cred că limba română va fi în deplină funcționalitate, odată ce acum, în primul sfert al veacului, ține de evidențe și aplicații practice că ea permite în continuare o flexiune bogată, cu lexicul predispus la derivări, verbocreații prin care pot fi exprimate ideații și nuanțe semantice. A crescut și crește considerabil numărul celor care nu doar o vorbesc, ci și scriu, zilnic, în ea – nu numai scriitorii, ci și o mulțime de autori activi pe rețelele electronice sociale. Da, ar fi o problemă cum scriu românii pe Facebook, însă nu toți de „acolo” sunt stricători de limbă, agramați. Adică, și astăzi mulți din români, scriitorii, lingviștii, în particular, se realizează ca spirit în interiorul limbajului și prin limbaj, creându-se și pe sine ca un anume text. Textul ca viață, destin. Ca mesaj pentru alții, pentru lume.

– Sunteți mulțumiți de limba în care scrieți, în sensul că aceasta poate face legătura între gândul creator, „modelat” estetic, și cititor, că are suficientă bogăție și expresivitate?

– Aici, mulțumirea (...de sine) ar ține oarecât de... orgoliu, dacă nu chiar de lăudăroșenie... Bineînțeles, scriitorul tinde să atingă cel mai înalt nivel a ceea ce Cato cel Bătrân numise Verba sequentur – stăpânirea materiei, în cazul nostru – a cuvintelor, a limbii. Iar când... discret-„nemodest” consider că sunt aproape de starea bună a ceea, despre ce se interesează întrebarea în cauză, eu mă gândesc cu recunoștință și la cei, care m-au învățat subtilitățile funcționale, creatoare ale limbii române. Unul ar fi însuși Anoni­mul Filolog al Neamului. De la el, prin intermediul părinților, bunicilor, Negurenilor mei de baștină, am însușit limba română ca literatură (folclor, poveste, baladă, cimilitură, snoavă, pro­verb, zicătoare, ba chiar – pardon! de ce nu? – ca bocet, blestem sau... înjurătură...). Apoi marii scriitori români, care mereu au îmbunătățit starea de spirit, respirația limbii, culturii și, deci, a istoriei națiunii. În acest context, consider că emit inepții cei care spun că, astăzi, Creangă sau Sadoveanu ar fi de... necitit. Că sunt dificili, ne-contemporani ca limbaj. O spun comozii, ba chiar leneșii, niște cititori, ba chiar necititori oarecare. Lectura serioasă înseamnă și muncă a spiritului, nu mură în gură... facebook-istă.

– Sunt scriitorii, azi, aflați într-un anumit context lingvistic, „tranzitivi” sau „intranzitivi”, pot fi traduși sau nu din limba în care scriu?

– În năucitoarea complexitate de semnificații, inclusiv a celor artistice, lumea se deschide în limbaj, simplu nominal, narativ, sau esențializat, în discursuri specializate, științifice, filosofice sau de o rafinată stilistică a poeziei. Se deschide sau tinde să o facă – nu există o altă cale – la diverse nivele de izbândă. Sau, în anumite cazuri, de... neizbândă, cred unii, de unde și supoziția că, în special în literatură, unele mesaje/ texte ar fi intraductibile. Dintre exemplele mai pregnante este invocată poezia englezului Edward Lear, limerickurile sale, absurditatea lor ce... intrigă. Astfel, traducătorul Boris Arhipțev opina că frecventele tentative de a familiariza cititorul rus cu creația acestui autor, a căror texte din câte cinci versuri sunt intraductibile în sensul direct al cuvântului, în cel mai bun caz presupun interpretări/ expuneri libere sau imitații mai mult sau mai puțin talentate à la Lear, din greșeală sau, din contră, cu bună știință date drept traduceri din creația regelui nonsensului. E curios că însuși Vladimir Nabokov, care a dat traducerea unui limerick learean, una din cele mai convingătoare și inventive, adică apropiată originalului, a numit-o, simplu, „parafrază rusească”.

Departe de a se reduce la latura semantică literală, o tra­ducere bună este fidelă mai curând atunci când, cu toate micile (re­lativele!) libertăți, eventual cu anumite abateri insignifiante de la textul primar, în re-crearea originalului redă atmosfera, spiri­tul și pulsația acestuia. Căci cea mai adecvată literaturii propriu-zise e considerată traducerea sub aspectul similitudinii funcționale, când sunt evidențiate atribuțiile informaționale ale unor sau al­tor elemente lingvistice din matrice și se caută, creator, mijloacele expresive care ar îndeplini aceeași sarcină (comună) în re-interpretare, păstrându-se nu atât sensul denotativ, cât cel conotativ. Aici sunt incluse și cazurile în care – după Turgheniev – traducerea ni se pare că nu ar fi, totuși, o traducere, ci o operă „aparte”, nemijlocită, originală (bi-originală!), cum li s-a întâmplat lui Goethe, Lermontov, Eminescu ș.a.  

Însă, sub oricare aspect teoretic sau practic ar fi cercetată, in­terpretarea va fi înțeleasă drept depășire a limitelor printr-un act de coparticipare a unui coautor la plasarea creatoare a operei unui coleg într-un alt mediu, în atenția altor cititori, toate astea însemnând extinderea ariei de viabilitate și influență a creației respective. În cazuri exemplare, traducerea denotă atașa­ment și fidelitate față de opera ce te-a atras, te-a convins, determinându-te s-o re-plăsmuiești în limba națiunii (și… noțiunii!) tale. E un legământ, tacit și implicit, cu un camarad de strădanie creatoare, căruia îi recunoști întâietatea și tinzi spre atingerea superiorității, ca artă, a faptei sale, întru replantarea cât mai adecvată într-un me­diu spiritual ce operează cu alt cod lingvistic. În caz contrar, tra­ducătorul ajunge – precum s-a tot spus italienește, și nu numai – „traditore”.

În ce mă privește, cazuri de atare gen le-am întâlnit în procesul de traducere a poeziei avangardei ruse. Spre exemplu, transraționalistul Aleksei Krucionîh a izvodit mai multe cuvinte. În rusește, acest proces se numește „slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noțiunea românească de „verbocreație”, chiar îndrăznind să cred că, până la urmă, ea va fi adoptată și de DEX. Igor Terentev zice într-un poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echivalentul” românesc: „Gluminăția Voastră”. Iar când, peiorativ, ironic zice «Гнига» în loc de… (sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumețul român ar putea spune „Tarte” în loc de „Carte”, ceea ce se înțelege din contextul general al respectivului discurs semantic. Dar, bineînțeles, uneori recurg la parafraze sau explicații de subsol, precum, de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski «овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza” (Insula arșiței./ Învăzată cu palmieri.), dar și cu explicația că autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea. Dar la acest capitol se pot scrie tratate întregi, iar eu, în prefețe sau postfețe, i-am dedicat verbocreției (adică și... „intraductibilității”) pasaje ample, subcapitole.

– Vă deranjează „îmbogățirea” limbii cu o cantitate sporită de anglicisme (multe gratuite), ca și de alte „isme” de vocabular, sau folosiți acest fenomen în sprijinul îmbogățirii limbajului (literar) propriu?

– Sigur, astăzi, din păcate, o parte din lumea – lume, dar și din lumea românească, e una a nepăsării față de expresie, stil, limbaj. O lume a Facebook-ului cu confuzii conceptuale și noționale, cu ireverențe față de gramatică și sintaxă. Unii se gândesc deja la un Dicționar Român...- Facebook! Asta, și din cauza anglicismelor folosite alandala, cu și fără ocazie adecvată. Apoi – limbajul vulgar, argoul libidinos care, poate, nu e chiar cazul să fie calificate drept dezmăț fiziologic necontrolat, însă ca iresponsabilitate estetică, artistică, ba chiar și civică, socială, – da.

Oare nu ne atacă și un exces de bășcălie, sarcasm, despre care la începutul secolului XIX Thomas Charlyel spunea că „e privit ca limbajul diavolului”?

Și tot aici, să ne amintim de o sagace remarcă a lui Eugen Ionescu: „Noi nu putem prevedea ce forme va lua poezia, creația, arta. În orice caz, încă de pe-acum, literatura e sub nivelul vieții, expresia artistică e prea slabă, imaginația prea săracă pentru a egala cruzimea și miracolul acestei vieți, ale morții, și prea insuficientă de asemenea pentru a putea da seamă despre ele. Eu am făcut ce-am putut, așteptând, așteptând...”. Poate această constatare ar putea servi ca punct de pornire pentru alte dezbateri, întru strădania de a păstra sănătatea și deplina funcționalitate a limbii române.

– Este sau nu de datoria scriitorului să militeze pentru menținerea „naturii” limbii în care scrie, sau acest lucru trebuie să cadă în sarcina altor/ multor instituții literar-educațional-culturale?

– Cum să nu fie și datoria scriitorului, astăzi, când e atât de frecvent întâlnită, deopotrivă cu amatorismul, mioapa, aproape chioara lipsă de vigilență stilistică, dezmățul contra gramaticii, limbajul cu inflexiuni teribilist-anarhiste capotând în licențe de tot soiul și deformări?

Apoi, scriitorul are menirea să tindă spre mostre de expresivitate și frumusețe ale limbii în care scrie, în angajamentul său nobil, artistic ca permanent travaliu și experiența de creație în derulare, ce presupun extragerea limbajului din uzul curent, care-l ține pe post de unealtă, încercând să-i mențină sau să-i redea spontaneitatea, plasticitatea, disponibilitatea imprevizibilă, surprinzătoare, dezinvoltura asociativă și frumusețea. Arta scriitorului nu înseamnă re-producere ca imitare, ci producere de limbaj prin transfigurarea, revigorarea, înnoirea lexicului comun, uzual, deci și oarecât uzat. Înseamnă, să zicem, în parafrază: Lingua sano in mens sano.