Leo Butnaru Cosmograme
Crochiu din verile de la Văratec
Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și
cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa
închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna
din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor,
când atinge extazul în rugăciune, în
aura gândurilor sale cu
infraroșu vreo tânără monahie
l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...
La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe
dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de
apendicită.); mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de
țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.
La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul
brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul
lui sub burlanul, pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș,
ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă,
judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)
Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă/
scapără... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și
tot mai puțin în țară...
Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede,
opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i
învolburate. În cvasi-lumina lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.
Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei
sferturi de oră, apar deplin din ceață statul bradului și statura zadei de
dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi,
peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile
depășesc viteza luminii.
Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de
rouă i-ajunge la glezne.
Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste
cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.
La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de
aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.
La alt colț de casă, păpădia adie a
antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.
După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim
spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox
lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de
aerul agitat de hulubii zburătăciți.
Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în
preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le
pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice – când norii pe cer alcătuiesc figuri în
poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.
Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să
uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu:
Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai
departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet
văratec...
Invocație
Avem o țară nu prea mare, însă
ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o țară în care fiece
plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea tare, spre a nu trece
cu vreo
steblă peste un hotar, altul. Încât îndură-Te, Doamne, a nu condamna la
pierzanie neamul nostru nu prea numeros, țara noastră atât de nerăzboinică,
dându-ne nu atât un curaj fantastic, suprauman – ci dă-ne, Doamne,
înțelepciune, înțelepciune. Pentru că înțelepciunea și credința în Tine ne-a
ajutat să supraviețuim URSS-ului, imperiu în care vodca era păstrată în seifuri
oțelite, iar cheia declanșării dezastrului nuclear într-un simplu cufăraș din
plastic sau în buzunarul secretarului comunist; SecreȚarul General al PCUS.
Imperiul era unul grozav: în el nu se poate trăi fără groază. Iar armata, zisă
sovietică, se asemăna mult celei imperialist-țariste, mărșăluind dintr-o paradă
în alta, de la o pradă la alta, dinspre Siberia spre cortina de fier durată în
toate punctele cardinale; cortină pe timpul căreia era imposibil să fugi nu
numai de stat, ci și de tine însuți.
Pe scurt: Bolșevicii
înjghebaseră un stat, dar nu aveau cum construi o patrie, de aveai impresia că
recruții cu ochi albaștri se întorceau din armata imperialistă având deja ochii
kaki și complexul lui Oedip față de falsul lor „tată-stat”, față de falsa lor
„patrie-mumă” bolșevică, istoria/ biografia căreia era mai întunecată chiar
decât bezna viitorului luminos al comunismului.
Fă, Doamne, ca,
deșteptându-se, nu doar trezindu-se din somn, cetățenii, compatrioții noștri
să-și renască zi de zi țara. Țara, deșteptându-se mereu (pentru că o țară nu
doarme, ea e mereu de veghe), să-și nască în continuare sau să-și renască
cetățenii care, concomitent cu nașterea sau renașterea lor, să nască sau să
renască țara care îi naște sau îi renaște. Țara care, azi, din câte înțelege
umilul de mine, nu se mișcă în direcția cea bună. Dar nici în cea rea. Ci, din
păcate, pur și simplu rătăcește, rătăcește. Și nu ne da nouă calamități
naturale – parcă nu sunt în de ajuns și de rămas comuniștii, socialiștii,
cozile de topor, colana a cincea? Nu sunt suficienți oare inșii care ar trebui
să-și administreze pastile (de luciditate), însă administrează țara?! Ba chiar,
cu ticăloșenie, cu cinism strigător la cer ei spun că în țară totul e OK. (Și
nu există nicio speranță spre mai bine...) Cum s-ar spune, verticala puterii în
stat e cam paralelă cu populația statului. Și omul de jos se gândește, bietul,
cum ar face mai bine, pentru ca armăsarul, pe care Caligula l-a făcut senator,
să nu călărească iepele statului nostru, în care, mai acum un timp, guvernanții
au folosit poliția contra protestanților (astfel trecând la conducerea...
manuală a statului). Statul ca botniță. Societate în genunchi, în care, în plin
stat – și piticul e om; poate chiar președinte de stat.
De atunci încoace, pe la
birourile obiectelor pierdute sau înmulțit obiect(iv)ele ca: „încrederea în
oameni”, „încrederea în dragoste”, „încrederea în stat”, „încrederea în
politicieni”, „timp pierdut”...
Ce am fi noi – o Țară care
știe a învăța pe contul propriilor eroi, dar și a propriilor sale erori? Statul
– mai suntem noi? Sau deja am fost? Nu aveți impresia că trăim într-o țară
trasă pe sfoară chiar în această țară, în care, ca și în țara vecină, cele
gândite și spuse de autorii de comedii sunt mult mai realiste și incitante,
decât gravele aiureli ale președinților de stat.
Ar fi păcat, Doamne, să lași
de izbeliște această țară, care are ieșire la mare și la cer, marea și cerul
având ieșire spre sufletul nostru...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu