ION CREANGĂ NU A VRUT SĂ RĂMÂNĂ LA OTOMANI...

 

ÎN CVASI-OCCIDENT, 

SEMI-ORIENT. 

ȘI INVERS
 
        Răspunzând la chestionarul „României literare” (Nr. 17-18, 2021) despre prima vizită dincolo de cortina de fier, menționam și faptul că, în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem.
        Cum a fost?

      Pe 13 mai 1991, ora 8.00, cu autocarul unei companii turistice „Tur”, pornim spre Istanbul. Se fumează abitir, se vorbește bișnițărește, personajele, în majoritatea lor, fiind cele ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă, măturătoare la aeroport, merge la Istanbul să vândă două servicii de argint. Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, bleaga de ea, o pierde la un izvor în Bulgaria, unde stătea un ins ce făcea cu trei piese plate un joc asemănător celui al escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese preîntâmpinată până și de șoferul turc, să nu riște, însă prostia a împins-o în prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga sută de dolari. Când să se pornească deja autocarul, se apropie un ins tinerel și, în românește, întreabă de „dna de la Chișinău”, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza de intrare în Turcia. La fel o pățește și un bleg nebărbierit de la Chișinău, el păgubind 150 de mărci germane.

Staționările în vămile română, bulgară, turcă sunt extenuante și, firește, enervante. Drumul de peste 20 de ore nu-ți prea procură liniște și plăcere. Borfășismul și cretinismul contingentului de călători e completamente dezolant.
    Ajunși la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere.
Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală, cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele strălucitoare ticsite cu de toate, ademenitoare și… ioc parale în buzunarele celor veniți din Chișinău, București sau din Bulgaria. Pe parcurs, vânzând diferita marfă pe care o au în valize, călătorii-negustorași fac ei ceva lire sau dolari, pe care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, mărfuri multe în Turcia, puține în țările din care vin ei, unde le realizează la prețuri cât de cât convenabile.
    La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților „Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
    Te oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, cu care poposim la hotelul „Altînșik”, relativ luxos. Serviciu foarte bun. Atenție sporită, cu care noi nu prea suntem obișnuiți.
Trafic de circulație infernal, non-stop. În Ankara se construiește metroul și automobilele sunt direcționate pe artera învecinată hotelului nostru. La ora 4 dimineața, prin difuzoare puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor: „Allah akbar, Allah akbar!” Iar oboseala ne face să ne obișnuim cu vârtejirile sonore.
Oficiul dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești. Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
    Cu o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate la Ambasada României. Discuție dezinvoltă, whisky excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul din șoferii ambasadei, polițiștii turci îi arată simpatie și-l cruță, absolvindu-l de anumite sancționări posibile. În 2 luni, șoferul a deprins binișor limba turcă. Polițiștii îl poreclesc „Gorbaciov”, pentru o pată pe care o are pe frunte și amintind de cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la ambasadă îi zic „Jidanul”! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române de resort știu ele pe cine trimit în țări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest elogiu implicit, cu argumentul formulat de mine replicându-le lui Veliman și Liviu.
Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.
Mausoleul – uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite, celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe. Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
    Rețin că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de proporții într-un sector din Ankara.
    Prin restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă șansa de a viziona ultimul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am tradus-o astfel: „Nici printre morți, nici printre vii nu este cel care trăiește”. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape fără contribuția translatorului, i-am înțeles mesajul.
    Din Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și sportului, zi de bairam, și la Konya am nimeri la… uși închise.
    Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă considerabil.

DINCOACE, DINCOLO...

 

DINCOLO DE CORTINA DE FIER. PRIMA CĂLĂTORIE ÎN OCCIDENT

Când ați călătorit pentru prima dată în/spre Occident? În ce împrejurări? Care sunt amintirile cele mai pregnante ale acelei călătorii?

Leo Butnaru

Dacă erai cetățean sovietic, dar, mai grav, și scriitor, apoi, vârf la toate, te trăgeai de pe teritoriul român dintre Prut și Nistru, posibilitatea de a călători peste hotarele imperiului răului (vorba lui Ronald Reagan) îți era predestinat declinată. Un chișinăuian nu putea călători nu că în Occident, ci nici, colea, tot în lagărul socialist, peste 20-25 de metri depărtare, cât ține lățimea apei Prutului... Eu unul am ajuns în țara mea, România (în care visam să... emigrez), abia în 1987...Dar asta ar fi o altă poveste, noi să revenim la Occident, totuși, unde aveam să mă pomenesc în noiembrie 1994. Și să ajung acolo nu oarecum, ci direct în contingentul de circa 400 de scriitori din țările europene, cu care, într-o croazieră de creație, de colaborare, aveam să colindăm întinsurile a trei mări și două continente. Ne-am îmbarcat, deja amestecat, transfrontalier, cum ar veni, în portul Pireu, găzduiți de nava cu nume sonor „World Renaissance”, care, cunoscătorii de engleză, ziceau că s-ar putea traduce „Renașterea Lumii”, dar și „Lumea Renașterii”. Apoi au apărut și primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi găzduiește, scriitorilor, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca și predestinat! – s-ar putea spune.

Iar pentru ca să vă dați seama de sentimentele trăite la întâlnirea cu Occidentul (Grecia, Turcia), trebuie să spun că ele îmi înlocuiau, dislocau în firea, în memoria mea alte sentimente cam diametral opuse, deoarece prima mea călătorie în lumea transsiberiană (sovietică) a fost în adâncul Orient, în Mongolia (iunie 1989)!

Apoi ar mai trebuie să precizez: în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem în ea.

Dar, în noiembrie 1994, mă pomeneam, cum ar veni, în plin Occident, în Grecia!

Parcă e posibil să alegi, să esențializezi din impresiile adunate într-un șir de zile și nopți în Pireu, Atena, Hefes, Pergam, Izmir (Smirna), Delfi etc., etc.? Impresiile din discuțiile cu scriitori din Suedia (aceștia fiind printre organizatori), Germania, Franța, Olanda, Austria, Spania, Anglia... (puneți în continuare toate celelalte țări europene, pentru că, spuneam, ne adunasem din ele circa 400 de literați). Plus discuțiile, unele dialogice, cu celebri confrați români, cu care chiar din acel 1994, noi, basarabenii, ne uniserăm, ca Filială, în USR? În acele zile am conversat cu Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Țeposu, reportofonul înregistrând, de fundal, freamătul mărilor Egee, Marmara și Neagră. (Probabil, și dulcele cânt al sirenelor...)  Din păcate, trei din minunații colegi cu care am discutat atunci deja își îngrijesc poemele, prozele, eseurile în Câmpiile Elizee. Împreună cu alți prieteni și confrați, cu care urcasem la Delfi, spre Parnas, – Laurențiu Ulici, Petre Stoica, Marius Tupan, Ion Miloș, Andrei Burac, Iustin Panța, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Sorin Preda, Mihai Sin.

            Țin minte și ziua încheierii acelui fantastic periplu. Era 24 noiembrie 1994, zi (... mai lungă decât veacul), pe care i-am dedicat-o acaparantei Atena. În grup cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Adriana Babeți și Ioan T. Morar am hoinărit pe Acropole. Ceilalți colegi, români și, spuneam, din toate țările Europei, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru prin antichitatea și prezentul faimosului polis, metropolei grecești. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dăduse o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!”

            Apoi, coborând în Piața Sintagma, Laurențiu Ulici, de la un aparat public, telefonează la București. Pe atunci, era încă minunea „simplă” a telefoniei de viitor: cartela ... globalizării! Președintele Ulici anunță pe cineva din subalternii de la USR de sosire. Abia atunci conștientizam că, peste trei-patru ore, fascinantul periplu peste mări și – stări, peste epoci statuare și ruine atât de vorbitoare prin muțenia și măreția lor – periplul chiar se va încheia. Fără, însă, a luat sfârșit în re-trăirile, re-memorările, re-fanteziile noastre.

O CARTE RĂMASĂ PE PRAGUL TIPOGRAFIEI...

Acum 38 de ani, pe 28 aprilie 1993, era semnată foaia de parcurs (spre... tipografie) a primei mele cărți de poeme, traduse în rusește de Victor Ciudin. Se numea „С субботы на воскресение”, preluând titlul cărții mele a doua de poeme, „Sâmbătă spre duminică”, pe care o publicasem cu 10 ani înainte (1983). Era la editura „Hyperion”, până mai ieri – „Literatura artistică”. Însă, precum își amintesc unii, a explodat sălbatic inflația, economia se dezumflase ca un balon de săpun post-imperialist-sovietic, încât a rămas dincolo de linia de plutire prin spațiile internaționale ale literaturii și prima mea carte tradusă. Reproduc aici coperta ei (autor: Iar. Olliinîk) și fișa de parcurs, semnată de redactorul superior L. Nikolaeva. De atunci, unele din poemele din manuscrisul needitat au apărut în presa rusă, în unele din cele câteva cărți, publicate la Moscova. Poetul, traducătorul și prietenul Victor Ciudin a plecat în Rusia, pierzându-se pe undeva prin imensele ei spații. Eu unul însă cred că, dacă rămânea la Chișinău, avea numai și numai de câștigat, muncind inspirat la traducerea literaturii panromânești.

Însă... iată coperta, iată amintirea...

P.S. Ah, da: tirajul planificat, nici mai mult, nici mai puțin, decât... 5 mii de exemplare...

ANTOLOGIA ASFALTULUI Un film de Leo BUTNARU (Chișinău, imagini) și Consta...

DIN DICȚIONARUL „PERSONAL” AL SATULUI MEU DE BAȘTINĂ, NEGURENI (pe Răut)

(Fragment din narațiunea „Copil la ruși”) 

...Serile, mama ieșea din ocolul pentru vite cu donița ce aburea, în care cădea luna, făcând fața laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineața, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea și de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noștri, badea Alexei Crețu, tatăl prietenului meu Vaniușa, avea o dojană oarecum ciudată, neînțeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualicește!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânțuit ce ești tu!) Așadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arșițe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, firește, că anul acesta vara ar putea fi neobișnuit de lungă, astfel că gutuii și merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiționale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâie și portocale. 

Un alt cuvânt care nu știam ce înseamnă, ca și afionul, era – colun, precum se numea o moșie aflată spre Ovaliu (numele unui boier) și Chersac. Păi bine, domnule, din nou DEX-ul (de unde pe atunci, DEX?) spune clar: colun = măgar sălbatic. În vremuri de demult, pe acolo o fi fost o prerie de urechiați (dar nu iepuri) volnici, precum, în America, cele cu herghelii de mustangi nestăpânite de nimeni. Însă noțiunea rămăsese devalizată de sens – Colun și gata, fără ca negureneanul să știe ce înseamnă asta... Apoi să vezi... semantică! La noi în sat, la căruța, căreia i se pune pe de lături loitre înalte, se numește catarcă. Iar în DEX catarca e definită drept: 1 Femela catârului (1). 2 (Înv) Prostituată de mahala.

Unde mai pui că satul crease și unele elemente și apropouri argotice „personale”. Să zicem, viscerele omului sau animalului – „borheie”; „a înțăncușa” – a înțepa, a sparge, a găuri puțin; altele pe care, din păcate, memoria mea nu le mai reține. Da, iată, instantaneu, îmi mai amintesc de alte două „negurenisme” (sau „argoticonegurenisme”): bulbii de mătrăgună (presupun) plini cu un praf negru, pe care ni-l presăram pe răni, întru vindecarea acestora, se numea/se numește „prahaghiță”. Coloanei vertebrale negurenenii îi spuneau și-i spun; screauă; screaua spinării. Osoleț – acesta era numele peștelui mărunt și sărat, asemănător sardeluțelor. Mătincă era folosit pentru probabil. Șfârleață – funingine. Zoiniță – femeie/gospodină cam neglijentă, delăsătoare în ale curățeniei. I se spune dezblehuiet omului, dar mai des copilului care stă cu haina descheiată, arătând neglijent. Despre femeile grase se exclama: „Ce mai hoitină!” Și nu numai: despre femeia bine clădită, în special în părțile dorsale, se spune că „e încălată”. Iar nutriilor de prin vizuinile săpate în malurile Răutului li se zice „niornițe”, rostit cu ambele consoane „n” palatalizate mult, când limba se retrage spre omușor și se lipește, gârbovit, de cerul gurii. Inventam păsări fantastice, cel puțin – inexistente în fauna cunoscută nouă: spre exemplu... cocomârla, substantiv utilizat în cazul când nimeni nu știa ce înseamnă ceva sau ironiza pe seama neștiinței cuiva, spunând că „astea sunt ouă de cocomârlă”. Oul de cocomârlă mă duce cu gândul la niște păcăleli…

 

CE A VRUT AUTORUL SĂ NE SPUNĂ?...

 

Leo BUTNARU

Ca orice an nou, și 2020 avea hărțile noastre personale, gândite, conturate, proiectate, speranțe întru împlinire. Însă se știe ce se știe – multe au fost radiate din destine personale, din istoria comună de nenorocita pandemie. Și eu aveam planificate editări, plecări, lansări de carte în România noastră sau în alte țări. Însă, unde ar fi trebuit să fiu pe loc – am recurs la ce ne-a fost impus: comunicarea la distanță. Am editat cărți la Iași, București, Chișinău, în Germania, Polonia, Serbia, însă lansările au fost contramandate, iar cărțile de peste hotare au trecut și ele prin carantină, din Polonia sau Serbia, să zicem, ajungând la noi peste, nici mai mult nici mai puțin... 2 luni! Poate face să amintesc barem titlurile volumelor de poezie, apărute în cele trei țări: „Filosofia și florile de in”, în germană, „Distanța necesară”, în polonă, și „Spațiul zăpezilor”, în sârbă.
    Editura „Epigraf” (Chișinău) mi-a publicat volumul de eseuri „Vederea dinspre alții, vedere spre alții”, care a fost observat de criticii de la „Viața Românească”, „Luceafărul de dimineață”, „Cafeneaua literară”, alții, care chiar au și spus deja ce a dorit... să spună autorul.
    La „Junimea” din Iași mi-a apărut volumul-manual pentru copii „Cu încetul alfabetul își dezvăluie secretul”. E drept, cartea a fost scrisă pe la începutul anilor ʼ90 ai secolului trecut, inițial cunoscând o variantă de revistă, dar situația edițiilor pentru copii nu e de invidiat: amânările sunt dictate de prețurile tipografice mari, când e vorba de a asigura cartea cu ilustrații color atractive, costisitoare și ele.
În 2020 am publicat două volume ale „Panoramei miniaturii poetice ruse”, ce inserează mostre din creația a peste 850 de poeți (2300 de pagini). Numele, renumele și textele le-am selectat pe durata a trei decenii din  istoria poeziei din secolele XVIII-XXI. Colegii ruși, poeți și critici, s-au interesat neamânat de ediția de la „Tipo Moldova”, Iași, însă unora le-am expediat doar varianta electronică a „Panoramei...”, deoarece the paper version, varianta „fizică”, ar fi necesitat cheltuieli poștale neordinare.
    E de menționat că prezenta criză sanitară mi-a cam aglomerat proiectele, pe unele din ele întârziindu-le, se știe din ce motive: izolarea! Astfel că în 2020 a făcut „saltul” din alte vremi antologia „Internaționalizarea stepelor” (parteneriat al editurilor „Saga” din Israel și „Tipo Moldova” din România). Tomul a fost elaborat/creat în baza operei autorilor de origine semită din poezia avangardei ruse.
    Constituite pe parcursul a 2-3 decenii de cercetare și traducere, antologiile sunt însoțite și cu studii introductive, CV-uri relativ detaliate și note. Lor li se alătură antologia de autor (poeme, eseuri și manifeste) a lui Aleksei Krucionîh (cel mai radical futurist rus) „Escavatorul gloatelor” (Buc., „Tracus Arte”).
    Probabil tot la capitolul Critica va hotărî cât de important (extras din provocarea anchetei) ar fi cazul să menționez că în 2020 mi s-a acordat premiul revistei „Deti Ra”, Moscova, pentru poezie și premiul special al Juriului USM pentru volumul de poeme „Excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră” (Ed. „Charmides”, 2019). De la Târgu Mureș mi-a venit confirmare că sunt laureatul Premiului de Excelență pentru Poezie la Colocviul Revistelor Literare și Umaniste panromânești, ediția a VII.
    Am continuat colaborarea cu eminentele publicații „Contrafort”, „Bucovina literară”, „Revista literară”, „Sud Est cultural”, „Argeș” – în ele întreținând de ani de zile rubrici. Am publicat poeme, proze, eseuri în revistele de prestigiu care apar pe ambele maluri ale Prutului. Și nu sunt puține. Într-un fel, claustrarea pandemică ne-a pu(l)s la treabă, să zic, cu suficientă amărăciune, deoarece eu unul mă sunt cu adevărat în apele și cernelurile mele în libertate.
    Sper ca anul în curs, 2021, să deschidă orizonturile, să putem recupera în libertate, mișcare, editare. Să ne vedem Țara, să vedem lumea, să ne revedem prietenii, colegii. Să fim însoțiți și încurajați de apariția și circulația cărților noastre, pe unele din care eu unul le aștept de la Iași, Cluj, Chișinău. Am și câteva proiecte internaționale, transfrontaliere, – dar să nu le divulg, pentru că, oarecât, sunt și eu superstițios, bat în lemnul mesei la care scriu. Vorbim la momentul și fapta potrivite, sperând că anul 2021 va fi unul, care să ne permită revanșele literare, culturale.
Jos coronavirusul! Să auzim de bine!
 

Discobolul,

Nr. 277-278-279

DIN POEZIA RUSĂ CONTEMPORANĂ

 

Din poezia lumii

Andrei KOROVIN / Federația rusă

S-a născut în orașul Tula (1971). Absolvent al Facultății de Drept, după care a urmat cursurile superioare de literatură la Institutul „Gorki” din Moscova. A publicat cărțile de versuri „Arborii cântători” (2007), „Soarele revărsat” (2010), „Planta-femeie” (2012), „A iubi dragonul” (2013). Este organizatorul Festivalului Internațional „Voloșin” din Koktebel, Crimeea, a Festivalului Țvetaeva (regiunea Vladimir), administratorul „Casei Bulgakov” (Moscova). Deținător al unor premii literare.

În traducerea lui Leo BUTNARU

În memoria lui Mandelștam

Peste troieniri mandelștamiene 
mergem să pictăm nemurirea 
și pare colosală
uriașă arată nemurirea
dincolo de interminabila baracă
dincolo de viața naivă și hazlie
dincolo de negrul stol de corbi
și de sângele ce acoperă zăpada
dincolo de lătratul răgușit
de aprigi dulăi și santinele
dincolo de interminabila baracă
colosală pare nemurirea
și ninsoarea ninge cum i-i dat
și moartea merge unde i-i dat să meargă
și trena linge picioare urme
și nimic nu e în clipa de adio
nici fărâmituri de litere și nici 
barem umbre de cuvinte
vă imaginați absolut nimic

*     *     *
mi se pare
copii
ar fi un popor aparte
un fel de extratereștri
pur și simplu ei găsiră modalitatea
să apară în lume printre oameni
utilizând trupurile noastre
cunoștințele și sentimentele noastre
ei ne impun ne obligă
să le dedicăm întreaga viață
cât mai suntem tineri și plini de puteri
după care – pleacă
la străbunii lor adevărați
copii-patriarhi
ce locuiesc în Tibet
în Shambala și Atlantida
povestind că omenirea
este tot mai puțin prielnică
întru continuarea neamului copiilor
povestind de războaiele contraconceptivelor 
despre childfree ca mod de viață
despre riscuri nenumărate
și că deja e timpul de a se căuta
un gen mai optim de homeoterme
nu atât de lenevoase
nu atât de proaste
nu atât de necruțătoare
iar patriarhii clatină din cap
își netezesc bărbile brumate
căzând pe gânduri

*     *     *
în copilărie mi se spunea
că prietenii mă vor trăda
și eu n-am crezut
în adolescență mi se spunea
că viața e prea scurtă
și eu n-am crezut
dar dacă-ar fi fost să cred
ce s-ar fi schimbat

*     *     *
uite trăiești tu cât trăiești
la un moment dat chiar afli sensul vieții
dar gata
chiar atunci
viața s-a și terminat

*     *    *
mult stimate 
domnule Dragon
vă rog
să mă angajați pe post
de cavaler
promit să vă slujesc
cu dreptate și credință
până va fi să vă ucid
sincer al dumneavoastră
Lancelot

*     *     *
în vremurile noastre deja
nu mai e la modă să folosim
lucruri autentice
cărți
instrumente muzicale
toate astea și celelalte
au analoage digitale 
cărți electronice
muzică electronică
noi trăim în epoca analoagelor care
cât de curând vor substitui însuși omul
prin bărbați electronici
femei electronice
sentimente electronice
copii electronici
firește 
așijderea și nepoți

*     *    *
în fine
în țara lui și-a dus soție rusoaică
ba chiar și el însuși învăță la Moscova
compunea oarece poezele
și le tot scrie scrie în continuare
ba chiar se pare că a trecut și la altă credință
acum numindu-se poet
ei nu frecventează geamia 
ba chiar nici nu mai au geamii
doar se adună-n cercul lor strâmt
citindu-și unii celorlalți
din astea cum le zice poezele
ca pe un fel de rugăciuni și le citesc
apoi bat din palme
după care beau
licoare satanică
încât parcă devin alții
hohotesc ca șeitanii
îmbrățișând muieri străine
ba chiar flutură din brațe
uneori trăsnindu-se unii pe alții
după care cad prin tufișuri
adormind
iar soața lui e rusoaică
îl înjură crunt
cu astfel de cuvinte
cu care doar că bătrânii mai înjură
probabil ea e de altă credință
nu de a lor poeticească
astfel că iată
ce dezmățată e

Brad de Crăciun
în curtea noastră
au instalat bradul
au atârnat de el globulețe frumoase
ghirlande electrice
în vârf au fixat o stea
mămicile și copilașii lor
admirau ca în uitare
minunata înfățișare
a doua zi 
globulețele au fost împușcate
în fine dispărând definitiv
ghirlandele au fost rupte
beculețele nu mai luminau
iar în ajun de Crăciun
au dus nu se știu unde și bradul
pe pământ nu a rămas decât biata stea
ce stătuse în vârf

*     *    *
copacii 
își lasă boturile în apă
și beau
precum dulăii
unii din ei semănă leilor
mai ales toamna
când de fapt
cam toți copacii seamănă 
a lei
leoparzi vulpi
urși bruni
toamna ce pare a fi
marea adăpare
după care animalele pleacă
lăsându-și scheletele pe mal
și frunzișul veșmintelor lor
în apă