DINCOACE, DINCOLO...

 

DINCOLO DE CORTINA DE FIER. PRIMA CĂLĂTORIE ÎN OCCIDENT

Când ați călătorit pentru prima dată în/spre Occident? În ce împrejurări? Care sunt amintirile cele mai pregnante ale acelei călătorii?

Leo Butnaru

Dacă erai cetățean sovietic, dar, mai grav, și scriitor, apoi, vârf la toate, te trăgeai de pe teritoriul român dintre Prut și Nistru, posibilitatea de a călători peste hotarele imperiului răului (vorba lui Ronald Reagan) îți era predestinat declinată. Un chișinăuian nu putea călători nu că în Occident, ci nici, colea, tot în lagărul socialist, peste 20-25 de metri depărtare, cât ține lățimea apei Prutului... Eu unul am ajuns în țara mea, România (în care visam să... emigrez), abia în 1987...Dar asta ar fi o altă poveste, noi să revenim la Occident, totuși, unde aveam să mă pomenesc în noiembrie 1994. Și să ajung acolo nu oarecum, ci direct în contingentul de circa 400 de scriitori din țările europene, cu care, într-o croazieră de creație, de colaborare, aveam să colindăm întinsurile a trei mări și două continente. Ne-am îmbarcat, deja amestecat, transfrontalier, cum ar veni, în portul Pireu, găzduiți de nava cu nume sonor „World Renaissance”, care, cunoscătorii de engleză, ziceau că s-ar putea traduce „Renașterea Lumii”, dar și „Lumea Renașterii”. Apoi au apărut și primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi găzduiește, scriitorilor, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca și predestinat! – s-ar putea spune.

Iar pentru ca să vă dați seama de sentimentele trăite la întâlnirea cu Occidentul (Grecia, Turcia), trebuie să spun că ele îmi înlocuiau, dislocau în firea, în memoria mea alte sentimente cam diametral opuse, deoarece prima mea călătorie în lumea transsiberiană (sovietică) a fost în adâncul Orient, în Mongolia (iunie 1989)!

Apoi ar mai trebuie să precizez: în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem în ea.

Dar, în noiembrie 1994, mă pomeneam, cum ar veni, în plin Occident, în Grecia!

Parcă e posibil să alegi, să esențializezi din impresiile adunate într-un șir de zile și nopți în Pireu, Atena, Hefes, Pergam, Izmir (Smirna), Delfi etc., etc.? Impresiile din discuțiile cu scriitori din Suedia (aceștia fiind printre organizatori), Germania, Franța, Olanda, Austria, Spania, Anglia... (puneți în continuare toate celelalte țări europene, pentru că, spuneam, ne adunasem din ele circa 400 de literați). Plus discuțiile, unele dialogice, cu celebri confrați români, cu care chiar din acel 1994, noi, basarabenii, ne uniserăm, ca Filială, în USR? În acele zile am conversat cu Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Țeposu, reportofonul înregistrând, de fundal, freamătul mărilor Egee, Marmara și Neagră. (Probabil, și dulcele cânt al sirenelor...)  Din păcate, trei din minunații colegi cu care am discutat atunci deja își îngrijesc poemele, prozele, eseurile în Câmpiile Elizee. Împreună cu alți prieteni și confrați, cu care urcasem la Delfi, spre Parnas, – Laurențiu Ulici, Petre Stoica, Marius Tupan, Ion Miloș, Andrei Burac, Iustin Panța, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Sorin Preda, Mihai Sin.

            Țin minte și ziua încheierii acelui fantastic periplu. Era 24 noiembrie 1994, zi (... mai lungă decât veacul), pe care i-am dedicat-o acaparantei Atena. În grup cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Adriana Babeți și Ioan T. Morar am hoinărit pe Acropole. Ceilalți colegi, români și, spuneam, din toate țările Europei, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru prin antichitatea și prezentul faimosului polis, metropolei grecești. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dăduse o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!”

            Apoi, coborând în Piața Sintagma, Laurențiu Ulici, de la un aparat public, telefonează la București. Pe atunci, era încă minunea „simplă” a telefoniei de viitor: cartela ... globalizării! Președintele Ulici anunță pe cineva din subalternii de la USR de sosire. Abia atunci conștientizam că, peste trei-patru ore, fascinantul periplu peste mări și – stări, peste epoci statuare și ruine atât de vorbitoare prin muțenia și măreția lor – periplul chiar se va încheia. Fără, însă, a luat sfârșit în re-trăirile, re-memorările, re-fanteziile noastre.