DIN DICȚIONARUL „PERSONAL” AL SATULUI MEU DE BAȘTINĂ, NEGURENI (pe Răut)

(Fragment din narațiunea „Copil la ruși”) 

...Serile, mama ieșea din ocolul pentru vite cu donița ce aburea, în care cădea luna, făcând fața laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineața, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea și de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noștri, badea Alexei Crețu, tatăl prietenului meu Vaniușa, avea o dojană oarecum ciudată, neînțeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualicește!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânțuit ce ești tu!) Așadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arșițe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, firește, că anul acesta vara ar putea fi neobișnuit de lungă, astfel că gutuii și merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiționale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâie și portocale. 

Un alt cuvânt care nu știam ce înseamnă, ca și afionul, era – colun, precum se numea o moșie aflată spre Ovaliu (numele unui boier) și Chersac. Păi bine, domnule, din nou DEX-ul (de unde pe atunci, DEX?) spune clar: colun = măgar sălbatic. În vremuri de demult, pe acolo o fi fost o prerie de urechiați (dar nu iepuri) volnici, precum, în America, cele cu herghelii de mustangi nestăpânite de nimeni. Însă noțiunea rămăsese devalizată de sens – Colun și gata, fără ca negureneanul să știe ce înseamnă asta... Apoi să vezi... semantică! La noi în sat, la căruța, căreia i se pune pe de lături loitre înalte, se numește catarcă. Iar în DEX catarca e definită drept: 1 Femela catârului (1). 2 (Înv) Prostituată de mahala.

Unde mai pui că satul crease și unele elemente și apropouri argotice „personale”. Să zicem, viscerele omului sau animalului – „borheie”; „a înțăncușa” – a înțepa, a sparge, a găuri puțin; altele pe care, din păcate, memoria mea nu le mai reține. Da, iată, instantaneu, îmi mai amintesc de alte două „negurenisme” (sau „argoticonegurenisme”): bulbii de mătrăgună (presupun) plini cu un praf negru, pe care ni-l presăram pe răni, întru vindecarea acestora, se numea/se numește „prahaghiță”. Coloanei vertebrale negurenenii îi spuneau și-i spun; screauă; screaua spinării. Osoleț – acesta era numele peștelui mărunt și sărat, asemănător sardeluțelor. Mătincă era folosit pentru probabil. Șfârleață – funingine. Zoiniță – femeie/gospodină cam neglijentă, delăsătoare în ale curățeniei. I se spune dezblehuiet omului, dar mai des copilului care stă cu haina descheiată, arătând neglijent. Despre femeile grase se exclama: „Ce mai hoitină!” Și nu numai: despre femeia bine clădită, în special în părțile dorsale, se spune că „e încălată”. Iar nutriilor de prin vizuinile săpate în malurile Răutului li se zice „niornițe”, rostit cu ambele consoane „n” palatalizate mult, când limba se retrage spre omușor și se lipește, gârbovit, de cerul gurii. Inventam păsări fantastice, cel puțin – inexistente în fauna cunoscută nouă: spre exemplu... cocomârla, substantiv utilizat în cazul când nimeni nu știa ce înseamnă ceva sau ironiza pe seama neștiinței cuiva, spunând că „astea sunt ouă de cocomârlă”. Oul de cocomârlă mă duce cu gândul la niște păcăleli…