ALEKSANDR BLOK - POEME

 

Traducere: Leo BUTNARU

 

*   *   *
 
E groaznic frigul înserării
Și-a vântului tăioasă-alarmă,
Inexistenții pași, puzderii,
În lung de drumuri se destramă.
 
Al zorilor contur de sânge
Ca de durere-o amintire
E semnul cert că dur ne strânge
Prea strâmtul cerc fără ieșire.
 
VII.1902
 
 
Înger de pază
 
Înger de pază, te iubesc în neagra tină
Ce mă prinde-acum, și-o să mai vină.
 
Pentru că mi-ai fost lumina mireasă,
Pentru că îmi știi enigma sperioasă.
 
Pentru că ne leagă taină, noapte adâncă,
Pentru că îmi ești iubită, soră și fiică.
 
Pentru-a mele lanțuri și jurământul tău,
Pentru-al căsniciei blestem sfânt și greu.
 
Pentru că tu iubești ce drag mi-i și iubesc,
Pentru că pe robi și pe săraci îi jelesc.
 
Pentru că nu știm în trai a ne înțelege,
Pentru că vreau să omor, dar nu-mi merge –
 
Să mă răzbun pe lași, pe cei fără Dumnezeu
Ce crud m-au umilit cu-ntreg poporul meu!
 
Cei care au pus oameni vrednici în cătușă
Și mi-au tot zis în loc de foc – cenușă.
 
Cei ce vor pe bani să-mi ia ziua de mâine,
Gândind a mă plăti pentru sluj de câine...
 
Și pentru că sunt slab și gata să afirm
Că robi mi-au fost străbunii duși în țintirim
 
Și că sufletul demult mi l-a ucis otrava
Și că n-o să iau în mâini cuțitul, arma...
 
Oh, cum te iubesc, iar pentru cazna mea,
Pentru amara soartă și credință a ta
 
Ce-a fost în focuri ars și dat cu plumb topit
În veci de veci o să rămână neclintit.
 
Cu tine priveam adesea zarea sinilie,
Cu tine azi privesc în beznă și-n pustie
 
Și e cu două sensuri soarta ce mi-i dată:
Parcă-am fi și liberi, dar și robi odată!
 
Deci, fii dârz. Și spune! Rămâi! Pleacă din drum!
Ce ne-așteaptă mâine – lumină, ceață, scrum?
 
Ne strigă cineva? Sau plânge mut? Și noi
Încotro ne ducem? Oriunde, dar în doi!
 
Ne-așteaptă reînviere? Moarte? Rece sloi?
 
17.VIII.1906
 

UN FOC DISTINCT

 

Din poezia lumii

 Paul VALÉRY

(1871 – 1945)

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut în Sète. După absolvirea liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același an publică primele versuri de nuanță simbolist (în  „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar Degas.

Poemele din perioada 1889-1898, afine creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu („Album de vers anciens”, 1921).

Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.

În anii 1894-1900 este redactor cultural la ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa.

Principalele sale cărți de poeme: „La jeune parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920), „Charmes” (1922).

 

 

Elena

 

Azur! sunt eu... Venind din grotele morții

S-aud valul spart în sonore gradații

Și revăd galere-n a zorilor spații 

Din umbră urcând peste vâsle aurii.

 

Brațele-mi solitare cheamă monarhii

Ce-n bărbi de sare-mi primeau degete pure;

Plângem. Dânșii cântau triumfuri obscure

Și golful fugi spre ei, cei din bărci negrii.

 

Aud scoici și cornuri sunând din adâncuri,

Soldații ritmează zborul vâslelor mari;

Cântul năierilor răzbate-n depărtări

 

Și Zei, cu arcuri eroic încordate

În surâsuri de spume ornamentate

Îmi întind brațe miloase și sculptate.

 

 

Orfeu

 

...Eu compun în spirit, sub mirți zvelți, Orfeu

Admirabil!... Din circ foc pur coboară,

Transformând munte chel în mare trofeu,

De la zeu vine fapta-n fapt de seară.

 

Cânt zeiesc sfarmă-altar atotputernic;

Astrul vede-ngrozit zdruncin de pietre;

Jelirea orbește ziduri pe colnic

Și-n templu tihna oricărui perete.

 

La poala superbului cer cânți, Orfeu!

Piatra pășește, se-mpiedică stei greu,

Simțind povară sub azuru-n delir!

 

Templu pustiu scaldă-al serii patrafir

Ce se-adună, potrivindu-și aurul,

În imn de liră, imens ca sufletul.

 

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

Din poezia lumii

                          Eugène GUILLEVIC
                                             (1907 – 1997)
 
Unul din cei mai importanți poeți francezi. Debutează în 1939 cu versuri dedicate memoriei combatanților republicani spanioli. A făcut parte din Rezistența Franceză antihitleristă. Laureat al unor premii importante – „Marele vultur de aur” (1973), al Academiei Franceze (1976), Goncourt (1988).
Din cărțile sale reținem: „Recviem” (1938), „Din pământ și apă” (1942), „Executoriu” (1947), „Gustul păcii” (1951), „Carnac” (1961), „Sfera” (1963), „Altele” (1980), „Timbre” (1986), „Acum” / poeme 1986-1992 (1993); „Présent” / poeme 1987-1997 (2004).
 
                                                                                               În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 
 

Cercul
 
Tu îmi ești frate
Ne putem înțelege.
 
Fă-mă asemănător ție,
Închide-mă.
 
Să ne încălzim,
Să conviețuim
Și să cugetăm.
 
 
Unghiul ascuțit
 
Neputând fi cerc,
Poți deveni unghi
 
Și, dacă nu e să trăiești în pace,
Ataci anturajul,
 
În fine, odihnindu-te
Și visând să închizi
Cealaltă parte
Deschisă spre străinătate.
 
 
Paralele
 
Înaintăm, spațiul e vast,
Alături,
Dorim să vorbim,
Însă ceea ce povestim
Cealaltă deja cunoaște,
Deoarece încă de la origine
Sensul e șters, uitat,
Ceea ce e curată aventură.
Ne întâlnim în vis,
Ne iubim, ne complinim.
Nu mai plecăm departe,
Decât în cealaltă parte, în sine.
 
 
Perpendiculara
 
E ușor să spui a cădea la țanc.
Însă și peste mine
Altcineva cade la țanc.

DRUM SPRE AVANGARDĂ

 

Mustangii Europei
 
Cai sălbatici la Cernobîl
mustangii Europei radiate
stafiile lor trecând aiurea prin noapte
la adăpat
spre Pripeatul cu mal de mătrăgună și mâl.     Iar când e lună, trăpașii sihaștri arată
roșcați, cu orbitele ochilor holbate
dilatate de pustiul de singurătate
parcă proiectați pieptiș prin haloul Selenei
prin elipsele tulburi ale constelațiilor
ca prin niște porți sparte, dărâmate
prin care se strecoară și nălucile
pompierilor, soldaților lichidatori
mai marele lor semănând cu Richard al III-lea
în ceas de înfrângere, fatal
iar alții spun că pare-a fi Gorbaciov-secretarul
care strigă spre zările toate:
– A horse! A horse! Dau imperiul sovietic pentru un cal!
 
Apune ceva
 
Văzui în Pompei acel câne roman...
mulaj conservat în materia morții.
                               Luician Blaga
 
Când Pompei cu pompele lui nimeri sub labă de lavă
cât țârâitul de greier, scâncet de țânc 
ori sfârâitul de lacrimă slabă se auzea, sâsâit,
fumegoasa lui și a lumii slavă
iar oase de om și de câine-prieten ajunseseră fosile umile
peste care parcă mereu apune ceva semănând a lumină moartă
prohodindu-se pe sine de sine însoțitoare; pe acolo
unde nimeni nimic nu oferă, nu pretinde, nu acuză, nu scuză, nu iartă
în stare de fapt resemnat-confuză
ca o grevă de cerșetoare sau
de vestale în vasalitate vernală
cu învolburări de petale din scrumuri letale, învăluitoare
plutind în absența vântului care atunci, la eruperi de lave
s-ar fi zbătut în miez de noapte exterminatoare
dăinuind doar în memoria turistică, migratoare
de azi până mâine deja demagnetizată
din destinul, spiritul, istoria orașelor nimicite
peste care vise nevisate, iluziile deziluzionate
dăinuie metafizic ca imaginabile naturi moarte
peste morțile omului și câinelui din Pompei
monstruos monumentalizate
la care – fii atent – sunt avertizare
că și în interiorul tău ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci gândește-te
vezi dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre, prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un credincios câine
din Pompei...
 

POEME ÎN IULIE

 

 
Apă vie
 
Apa vie! – minunăția reînvierii
adevărata filosofie
sau poate religie a basmelor.
 
Apa vie... – atât de puțină până și în basme ca
sui generis fantezie; puțină
de ar ajunge doar pentru a reînvia
un mort dintr-o mie...
 
Atât de puțină încât
nimeni nu poate fi angajat sacagiu
să care în lume apă vie...
 
 
Rocada frunte – piept
 
Când mă emoționez peste poate
tâmplele mi se zbat
fruntea îmi arde
de parcă inima-n locul creierului mi-ar fi urcat
și chiar ea în tâmple-mi bate.
                                               Ca și cum
sentimentele au înghesuit gândurile
apăsându-le, grele, în piept – rațiunea
mare
sau mică
nu abdică de la datoria sa
gândind în coșul pieptului
plăsmuindu-și ideile
la lingurică.
                    Asemănarea situației date
ar fi cu o inversare
cu o rocadă a polilor
și respectiva consecință – fruntea simte
pieptul gândește.
 
Și ce-ar fi de râvnit în această rocadă
frunte – piept
idee – sentiment
a iubi – a gândi?
Doamne, ajută?
sau:
Doamne, ferește?!
 
Sau, poate, românește: Fie ce-o fi?...
 
Visul
 
Cel mai statornic și mai chinuitor vis românesc
pentru ziua de mâine: poporul român
să ajungă cu un cap mai sus
peste sine
peste sine...
 

LOCURI ÎN SUFLET, APROAPE DE INIMĂ...

 

Leo Butnaru

Neamul Șoimăreștilor, Răutul și Copilăria

 

Alegeți să descrieți acel loc din țară de care vă simțiți foarte legat sufletește: datorită frumuseții sale sau din motive subiective, sau datorită valorii sale simbolice, fiindcă îl considerați emblematic pentru spațiul românesc. (R.L.)

Acțiunea romanului sadovenian „Neamul Șoimăreștilor” avusese loc prin spațiile, reale, dar și cvasilegendare, în care, peste patru secole și jumătate după isprăvile lui Tudor Șoimaru, a fost să apară pe lume și cel care scrie aceste rânduri. Și parcă ar fi o legătură între pergamentul letopisețului lui Miron Costin  („Hârțoagele cele vechi” se intitulează capitolul XXII din roman) cu pana și călimara maestrului prozei noastre, Sadoveanu, și, iată, cu computerul, această invenție fenomenală (dar cine se mai miră azi de așa ceva?!) din epoca digitalului.

Capitolul XII din narațiunea sadoveniană se intitulează „Codrul și tinerețile”, iar textul subsemnatului s-ar putea numi „Răutul și copilăria”. Fiindcă în preajma acestei ape, ce ar fi fost asemănătoare Ozanei destinului nostru, după două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) de când Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est! (49 î. Hr.), trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair, susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților și de gheața Răutului.

Nu, nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că noblețea necertificată a scriitorului ce avea să devină copilul care am fost e  în afara tabieturilor ereditare (sau e una arTistocratică), precizând că părinții mei erau simplisimi țărani proaspăt și dureros desproprietăriți de colectivizarea și colonizarea ruso-sovietică.

Copilăria și Răutul, apa ce mi-a scăldat, luminat și dezmierdat primii ani de viață și care m-a făcut să cred că un copil crescut și în legănatul unei blânde ape curgătoare altfel are a-și croi cursul vieții sale.

Iar această zăcială (așa se numea fiecare paragraf din letopisețul cronicarului) e chiar despre locul, spațiul mie dragi, pe care mai întâi le-am văzut din prag de casă, în comuna Negureni, cu numele său de botez venind de la ceața blândă, îndelung plutitoare a dimineților în lungul albiei Răutului. Prin preajma noastră, acest râu cândva destul de bogat în ape și toate roadele pe care le poate da acestea, a mai dat nume și altor întemeieri de localități – Vadul-Leca, Țânțăreni, Sărăteni... În județul Orhei e un întreg ciorchine toponimic de adâncă istorie pe încrengătura apei Răutului, a acestui „Drum spre Nistru” (cap. XVI din „Neamul Șoimăreștilor”). Spre Nistru, unde se află cetățile noastre – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, drept mărturii că plugarii și codrenii din stânga Prutului au fost, în mare, de la Munte la Mare, și apărători de cetăți.

Răutul ca drum spre Nistru, spații în care într-un mod aparte se întâmpla atingerea dintre iarnă-primăvară în fantastica epocă a zvăpăiatei mele copilării – scârțâitul / chițcăitul tălpilor (...desculțe!) de sanie pe ulița mare și primele trosnituri de sloiuri, ce aveau să pornească pe Răut la vale, se amestecau ciudat-armonios-scrâșnit cu lichid-clipocitul (un fel de plici-plici!) ciripit al celei dintâi rândunici trebăluind deja sub streașina satului. Apoi, peste două-trei zile, o săptămână, să zicem, deja mulțimi de rândunele stăteau aliniate pe liniile de telegraf. Unele, în desenul lor alb-negru, semănând cu semnul grafic paragraf (§), altele cu note muzicale pe portative de simfonii... universale.

Copilăria cu lungul și latul Răutului, cu stufărișurilor sale, cu „interstiții” de smârcuri, mlaștini; alte „interstiții” – între moșiile satelor învecinate, cu crânguri, fâșii forestiere de protecție, ponoare, cariere de piatră etc. Iar în firea mea și a camarazilor de prime aventuri conviețuiau geograful, călătorul, „proprietarul de drumuri”, cărora curiozitatea și neastâmpărul le erau de propulsie și bucurie.

Răutul și copilăria... Spațiile prin care, serile, noi, copiii obosiți de goana, de întrecerile de peste zi, abia de apăsam amânat pedalele; bicicletele alunecau încet, plutitor, încărcate toate cu fluturi ce li se odihneau pe rame și pe care din luncile Răutului îi aduceam în satul amurgit, umplându-i cu ei mahalalele și visele. Din minunățiile acelor spații pornind, presupun, și primele mele compuneri pre-literare, apoi cele literare, de debut, – toate, de asemenea din copilărie păreau să înmugurească. Ele semănau cu căutarea și regăsirea cutiei… negre a copilăriei care, de fapt, e totdeauna luminoasă, portocalie, ademenitoare prin semnale secrete.

Neamul Șoimăreștilor, Răutul și Copilăria...

 

 

POETA UNUI DESTIN TRAGIC: ALEJANDRA PIZARNIK

 Alejandra PIZARNIK

                      (1936 – 1972)

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.
În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează pe Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.
După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima inocență” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).
Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Forme
 
Nu știu dacă e pasăre sau colivie
mână asasină
sau gâfâit de tânăr strangulat în întuneric
sau tăcere
însă timpul ca un izvor gureș
poate fi un menestrel
sau o prințesă-n turnul cel mai înalt.
 
 
Comunicații
 
Vântul mi-a mâncat                                       

o parte din față și mâinile.
M-a strigat un înger zdrențăros.
Eu speram.
 
 
Memorie
 
Lui Jorge Gaitán Durán
 
Arfă de tăcere
în care se cuibărește spaima.
Gem lunatic lucrurile
care înseamnă absență.
Un sicriu pentru o oră.
Spațiu de o cromatică închisă.
Cineva trage din armă
un alt sicriu pentru lumină.
 
 
Umbrele zilei ce are a veni
 
Ivonnei A. Bordelois
 
Mâine
mă voi duce cu scrumul spre zori
umplându-mi gura cu flori,
voi învăța să dorm
în memoria unui zid,
în respirația
unui animal ce visează.
 
Crepuscul
 
Umbra acoperă petalele văzătoare
Vântul poartă ultimul gest al unei frunze
Marea străină și dublu mută
în vara căreia-i este milă de luminile lor.
 
O dorință de aici
O memorie de cândva.
 
 
Cealaltă parte
 
Anii și minutele fac dragoste.
Măști verzi în ploaie.
Biserici cu ferestre obscene.
Semne albastre pe perete.
 
Eu nu cunosc.
Nu recunosc.
Obscuritate. Tăcere.