UN FOC DISTINCT

 

Din poezia lumii

 Paul VALÉRY

(1871 – 1945)

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut în Sète. După absolvirea liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același an publică primele versuri de nuanță simbolist (în  „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar Degas.

Poemele din perioada 1889-1898, afine creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu („Album de vers anciens”, 1921).

Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.

În anii 1894-1900 este redactor cultural la ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa.

Principalele sale cărți de poeme: „La jeune parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920), „Charmes” (1922).

 

 

Elena

 

Azur! sunt eu... Venind din grotele morții

S-aud valul spart în sonore gradații

Și revăd galere-n a zorilor spații 

Din umbră urcând peste vâsle aurii.

 

Brațele-mi solitare cheamă monarhii

Ce-n bărbi de sare-mi primeau degete pure;

Plângem. Dânșii cântau triumfuri obscure

Și golful fugi spre ei, cei din bărci negrii.

 

Aud scoici și cornuri sunând din adâncuri,

Soldații ritmează zborul vâslelor mari;

Cântul năierilor răzbate-n depărtări

 

Și Zei, cu arcuri eroic încordate

În surâsuri de spume ornamentate

Îmi întind brațe miloase și sculptate.

 

 

Orfeu

 

...Eu compun în spirit, sub mirți zvelți, Orfeu

Admirabil!... Din circ foc pur coboară,

Transformând munte chel în mare trofeu,

De la zeu vine fapta-n fapt de seară.

 

Cânt zeiesc sfarmă-altar atotputernic;

Astrul vede-ngrozit zdruncin de pietre;

Jelirea orbește ziduri pe colnic

Și-n templu tihna oricărui perete.

 

La poala superbului cer cânți, Orfeu!

Piatra pășește, se-mpiedică stei greu,

Simțind povară sub azuru-n delir!

 

Templu pustiu scaldă-al serii patrafir

Ce se-adună, potrivindu-și aurul,

În imn de liră, imens ca sufletul.

 

 

Nașterea zeiței Venus

 

Din mama sa, încă rece, aburoasă,

Chiar în pragul bătut de furtună, carnea

A vomitat-o amar la soare marea,

Salvând firea de diamante, angoasă.

 

Surâsu-i apărea, urmând mâini frumoase

Ce jeleau orientul de umăr zdrobit,

Al nimfei Thetis păr umed și unduit,

Cosița blondă ce-i fremăta pe coapse.

 

Prundișul ce-i stropește glezna agilă,

Fărâme, rumoarea setei și ușorul

Nisip ce-i bea sărutarea puerilă;

 

Însă cu mii de priviri vagi, sau chiar rele,

Ochiu-i se-amestecă-n al apei pericol

Ce râde în dans de valuri infidele.

 

 

Scalda

 

Un fruct de carne se scaldă într-un luciu lighean,

Însă din apă (Azur prin grădini lin fremătând)

Izolează forță de coif răsucit în mărgean

Căpetenia-n licăr auriu de pe mormânt.

 

Frumusețea este cu spini și roză de capă!

Iese din oglinda ce-adună salbele sale.

Bizar foc în scântei, buchetul căruia-nțeapă

Urechea dată slovelor în ritmuri astrale.

 

Iar un braț neclar inundă neantul limpede,

Pentru ca umbra flori-n van să fie jertfită,

Undele îngustându-se în jubilări vide,

 

Dacă-o alta se curbează pe bolta-nsorită

Printre imense plete-n umede reflecte,

Care-n aurul lor captează-un zbor de insecte.

 

 

În pădurea adormită

 

Prințesa în vast palat de un roz pur,

Doarme la umbră în freamăt, în murmur,

Iar coralul schițează cuvânt obscur

Când păsări își mușcă inel de aur.

 

Ea n-aude stropii în căderea lor,

Dangăt de clopot devastând comoară,

Când vântul din flautul ramurilor

Prelung scoate zvon de corn ce-nfioară.

 

Din nou în ecou adoarme Diana

Mlădie semănând mult cu liana,

Ce-n legănat te-atinge peste pleoape.

 

Lângă tâmpla-ți, roza în clătinare

Nu curmă de pliseuri încântare,

Supusă razei ce-i tot mai aproape.

 

 

Cezar

 

Cezar, calm Cezar, totu-având sub călcâi,

Cu barba în pumn și ochiul adumbrit

De vulturi, lupte scrutezi în asfințit

Și inima-ți simte Cauza Dintâi.

 

În van lacul patul roz și-ar tremura,

Geaba aurul trece-n grâne coapte;

Țepene-s încheieturile-ți toate,

Dar ordinul îți va deschide gura.

 

Lumea de după orizontul imens,

Imperiu-așteaptă fulger, decret, sens

Ce-ar schimba seara-n cruntă auroră.

 

Pe unde, ferice, un simplu pescar

Undește, cântă, fără griji, ignoră

Fulger, decret, venite de la Cezar.

 

 

Pădurea prietenă

 

Noi ne-am gândit la lucruri pure

Împreună mergând prin lume,

Mână-n mână, fără a spune

Un cuvânt... Printre flori obscure.

 

Ca într-o logodnă antică

Rătăceam prin noapte luncilor,

Împărțind cel fruct al zânelor –

Luna ce-i cu proștii amică.

 

Și ne-am dat ultima suflare

Pe mușchi, fiind singuri, în umbra

Pădurii noastre-n fremătare,

 

Iar unde domneau raze-n tării

Ne-am regăsit sub plânsul de stea,

Dragul meu herald al tăcerii.

 

 

Un foc distinct

 

Mă locuiește foc distinct, dar geroasă

Viața mi-o văd violent înfățișată...

Nu iubesc decât în vis, când luminoasă

Fapta e cu tandrețe străluminată.

 

În noapte, vin zilele să mă privească

După o parte-a visului nefericit;

Când nefericirea-i în bezna cerească,

Vrând să conviețuim, privindu-mă tacit.

 

Iar bucuria de-ar veni, spre-a mă trezi

Doar un mort pe malu-mi de carne ar zvârli,

Și râsetul străin de urechi mi-atârnă.

 

Când în scoica vidă marea se îngână,

Îndoiala e-n schimb cu minunea-n extaz, –

De-aș mai fi, dacă-am fost, de dorm sau de sunt treaz?

 

 

Episod

 

Seara, favorizând sublimii porumbei,

Fecioara se piaptănă în blândul soare.

Cu degetu-atinge-n unde alba floare,

Apoi să-și încălzească mâinile s-a dus,

Rozele lor clare, transparente-n apus.

Uneori, pielea-i fină-n a undei tumult

Tremură, cum zice proverbul de demult.

Flaut vinovat cu dinți de piatră-albie

Schițează-n van vânt umbros și feerie

Și cu sărutări oculte prin flori riscă,

Dar indiferent la lacrimi ce se iscă,

Și nici divinizându-se prin vreun cuvânt

Și rozei îi descâlcește nimb greu de cânt;

Din gâtlej scoțând plăceri în răsucire,

Strânge-n pumn mănunchi de aur și safire;

Lumina lor curge printre degete-ncet!

...O frunză moare pe umărul său umed,

Din flaut cade-un strop, unda spre-a agita,

Iar glezna fină se teme ca pasărea

Îmbătată de umbră...

 

 

Valvins

 

De vrei să-nțelegi codrul ce te-mprospătează,

Te-afunzi ferice-n frunzișul său, dacă mai ești

În iola literară fluidă-n amiază

Trăgând după ea aștri ardenți pe căi cerești.

 

Spre albul flancului său, mângâiat de Sena

Mișcat, sau presimțind al zilei cânt revărsat,

Când pădurea împletește scumpă canava,

Pânza ta ca dar dintr-o vară de așteptat.

 

Dar mereu lângă tine de tăcere cuprins

În multe strigăte din brut și aspru azur 

Umbra unei pagini de carte ce nu s-a scris

 

Tremură-n reflecții vagabonde de-argint pur

Peste-a râului verde ten, tâmple pudrate

Printre-ale Senei priviri prelungi, migdalate

 

 

Pașii

 

Copil din calmul ce mi-e dat,

Pașii tăi, cald sentiment,

Spre-al jinduirii mele pat

Abia simțiți vin indolent.

 

Ființă pură, duh divin,

Umbră cu pașii negrăbiți!

O, zei!... ce-o fi ca să devin

Vine cu pașii ei desculți!

 

Din buzele întredeschise

Râvnești setos, atât de mult,

Celui ce-n mine stă închis

Să-i dai ofrandă un sărut.

 

Nu grăbi tainica faptă

Între a fi și a nu fi,

Căci averea ce mi-e dată

Cu pașii tăi poate veni.