POETA UNUI DESTIN TRAGIC: ALEJANDRA PIZARNIK

 Alejandra PIZARNIK

                      (1936 – 1972)

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.
În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează pe Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.
După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima inocență” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).
Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Forme
 
Nu știu dacă e pasăre sau colivie
mână asasină
sau gâfâit de tânăr strangulat în întuneric
sau tăcere
însă timpul ca un izvor gureș
poate fi un menestrel
sau o prințesă-n turnul cel mai înalt.
 
 
Comunicații
 
Vântul mi-a mâncat                                       

o parte din față și mâinile.
M-a strigat un înger zdrențăros.
Eu speram.
 
 
Memorie
 
Lui Jorge Gaitán Durán
 
Arfă de tăcere
în care se cuibărește spaima.
Gem lunatic lucrurile
care înseamnă absență.
Un sicriu pentru o oră.
Spațiu de o cromatică închisă.
Cineva trage din armă
un alt sicriu pentru lumină.
 
 
Umbrele zilei ce are a veni
 
Ivonnei A. Bordelois
 
Mâine
mă voi duce cu scrumul spre zori
umplându-mi gura cu flori,
voi învăța să dorm
în memoria unui zid,
în respirația
unui animal ce visează.
 
Crepuscul
 
Umbra acoperă petalele văzătoare
Vântul poartă ultimul gest al unei frunze
Marea străină și dublu mută
în vara căreia-i este milă de luminile lor.
 
O dorință de aici
O memorie de cândva.
 
 
Cealaltă parte
 
Anii și minutele fac dragoste.
Măști verzi în ploaie.
Biserici cu ferestre obscene.
Semne albastre pe perete.
 
Eu nu cunosc.
Nu recunosc.
Obscuritate. Tăcere.
 
 
Locuințe
 
Lui Théodore Fraenkel
 
În mâna încleștată a mortului,
în memoria nebunului,
în tristețea copilului,
în mâna care caută vasul,
în vasul inaccesibil,
în seara pentru totdeauna.
 
Voce de cerșetor
 
Și totuși îndrăznesc să iubesc
sunetul luminii într-un timp mort,
culoarea timpului într-un zid abandonat.
 
În ochii mei am pierdut totul.
E mare ispită de a cerși. Atât de aproape să știu că există.
 
O contemplație vertiginoasă a ceva ce se sfârșește
 
Acest liliac se desfrunzește.
Cade de la sine
și ascunde vechea sa umbră.
Eu voi muri din cauza unor astfel de lucruri.
 
 
Melodie nocturnă
 
Cea care a murit în rochia sa albastră e cea care cântă.
Moartea cântă impregnată de soarele beției sale.
 
În interiorul cântului său există o rochie albastră, acolo
un cal alb, există o inimă verde tatuată
cu ecourile bătăilor inimii sale
moarte.
 
Expusă tuturor naufragiilor,
cântă împreună o fetiță rătăcită ce este chiar ea:
amuleta purtătoare de noroc. Și în pofida
ceții verzi de pe buze și de frigul gri din
ochi vocea lui devorează distanța dintre
sete și mâna care caută vasul.
 
Ea cântă.
____________________ 
*În noaptea trecută, Joe făcea muzică... (germ.)
 
 
Lanterna surdă
 
Un vârtej absent iar noaptea este deasă.
Noapte de culoarea pleoapelor moarte.
Noaptea întreaga e noapte.
Eu scriu noaptea întreagă.
Cuvânt după cuvânt eu scriu noaptea.
 
Privilegiu
 
I
 
Am pierdut numele care mă chema
chipul său se rotea pentru mine
ca sunetul undei pe apă în noapte,
al apei ce cade în apă.
Iar în zâmbetul său e ultimul supraviețuitor,
nu memoria mea.
 
II
 
Ce frumusețe
În noaptea celor ce pleacă,
ah dorință,
din nesfârșire tu nu vei reveni,
zi de zi mereu umbra ta.
 
 
Contemplație
 
Au murit îngrozitoarele forme și deja nu există afară și înlăuntru. Nimeni nu a fost ascultat acolo deoarece locul acela nu există.
Cu gândul de-a asculta ei ascultă locul. Îndărătul măștii tale luminează noaptea. O vei traversa țipând. M-am întors cu păsări negre. Culori inamice unite în tragedie.
 
 
Nuit de couer*
 
Toamna în albastrul unui zid: se adăpostesc morții mici. În fiece noapte, pe durata unui țipăt, vine o nouă umbră. Dansând singură într-o misterioasă autonomie. Eu îi împărtășesc spaima de animal foarte tânăr în prima noapte de vânătoare.
______________
*Noaptea inimii (fr.).
 
 
Poveste de iarnă
 
Vânt ușor prin pini. Eu percep aceste semne de tristețe ca pe o lampă incandescentă?
 
Un călău se leagănă într-un copac marcat cu o cruce liliachie.
 
Până când va reuși să iasă din visul meu și să intre în camera mea, prin geam, în complicitate cu vântul miezului de noapte.
 
 
În altă revărsare a zorilor
 
Eu văd că de la tăcere și disperare ochii mi se măresc. Ascult glasuri gri, dense în vechiul cuprins al inimii.
 
Chipuri și tăceri
 
Mâna încleștată mă limitează la exil.
Ajută-mă să nu purced a cerși.
În amurg aș vrea să mor.
Ajută-mă să nu purced a cerși.
 
 
Tête de jeune fille* (Odilon Redon)
 
Lui André Pieyre de Mandiargues
 
muzica ploii
liniștea anilor
care petrec o noapte
corpul meu nu mai
poate să-și amintească.
________________
*Cap de tânără (fr.).
 
 
Răscumpărare
 
Lui Octavio Paz
 
Și mereu această grădină de liliac de dincolo de râu. Dacă sufletul întreabă și dacă de departe i se răspunde: din cealaltă parte a râului, dar nu a acestuia.
 
Scrisă în Escorial
 
te chem
ca un prieten pe alt prieten
în cântece scurte
temându-ne de venirea zorilor
 
Soarele, poemul
 
Barca pe apele natale.
Apă neagră, animale uitate. Apă liliachie, unica ce veghează
În misterul însorit al vocilor din parc. Ah atât de vechi.
 
Să fii
 
Tu urmărești din odaia în care
Umbra ta insuflă groază.
 
Aici nu e tăcere
ci doar fraze de evitat.
 
Semne pe pereți povestesc
despre frumoasa depărtată.
 
(Să nu mori
fără să te revăd.)
 
Iminență
 
Un doc gri și casele roșii Aceasta nu e singurătatea Ochii văd un pătrat negru cu un cerc de muzică liliachie în centrul său Iar grădina deliciilor pământești există doar în afara grădinilor Și singurătatea nu poate spune Un doc gri și casele roșii
 
 
Continuitate
 
Nu numim lucrurile cu numele lor, Lucrurile au marginile dințate, vegetație luxuriantă. Dar cine vorbește în odaie plină de ochi. Cine dantelează cu o gură de hârtie. Nume care vin, umbre mascate. Vindecă-mă de vid – spun eu. (Lumina iubește întunericul meu. Știu că nu a fost nicicând să mă trezesc spunând: sunt eu.) Vindecă-mă – am spus.
 
Adio verii
 
Suavă rumoare a buruienilor în creștere. Sunete care par să distrugă vântul. Vin la mine de parcă eu aș fi inima a ceea ce există. Îmi doresc să fi murit și de asemenea să intru într-o inimă străină.
 
Cuvântul care vindecă
 
Așteptând ca limbajul să dezgroape o lume, cineva cântă locul în care se formează liniștea. Apoi se va convinge că marea nu există, el fiind furios, nici lumea nu există. De aceea fiece cuvânt spune ceea ce spune și încă ceva mai mult.   
 
Ca apa peste piatră
 
cel care se întoarce în căutarea vechii sale priviri
noaptea se închide ca apa peste piatră
ca aerul peste pasăre
cum se închid două corpuri când se iubesc
 
Într-o toamnă străveche
 
Pentru Marie-Jeanne Noiro
 
Cum se numește numele?
 
O culoare ca un sicriu, o transparență pe care nu o va străbate.
 
Și cum e posibil a nu ști atât de multe?
 
Traducere de
                     Leo BUTNARU