marți, 13 decembrie 2022
luni, 12 decembrie 2022
COȘUL COMPUTERULUI
1
...coșul
computerului nu e partea secundară a ciberneticii ce nu trezește, să zicem,
respectul, dar barem ațâță interesul pentru că – vă dați seama – ce diferență
de aproape grad /nobiliar – plebeu/ există între fostul coș de gunoi, pe care
îl țineați sub birou, pe când mai țăcăneați până la țicnire la mașina de scris,
și coșul fără specificare (de gunoi), încorporat adecvat în structura
computerului și cyberspațiului, încât la ministerul apărării al USA hackerii ruși
sau chinezi nu încearcă să pătrundă în fișierele cu sigla „strict secret”, cât în
coșurile computerului-mareșal și subalternelor sale din statul major, pentru că
spărgătorii de rețele electronice știu prea bine, precum spionii clasicității,
că ceea ce e aruncat la coș poate fi de o mai mare utilitate decât ceea ce e
păstrat sub sigla „stric secret”. Astfel că și noi, dragă cititor de/pe display,
vom cerceta într-un neobișnuit coș-trach
– cel al literaturii, în special al poeziei din cyberspațiu ajunsă aici, bineînțeles,
din circumvoluțiile creierului
(rețineți: rădăcina, poate și... rătăcirea noțiunii circ) și zbaterea de inimă și de tâmple a autorului exigent cu sine,
exigent cu alții, exigent cu tine, adică, mărite cititor căruia – presupune scriptorul
– nu ți-ar fi neinteresant să vezi cum se reciclează metaforele (aruncate la coș),
bacante încovrigându-se-n jurul barelor de bar, unde varbar cânyă demeia (de, erori de tastatură...) ceea, iar intelectualul
decăzut până la – aproape – subcondiția de boschetar propovăduiește ceva bolborosit
despre sufletul omului ca infinit limitat și paradoxal precum însuși omul
asemănător lui Dumnezeu sau doar lui Ulise, sau regretatului prieten Ulici asemănător
eroul, care cât pe ce să ardă în carbidul împroșcat de monstrul Caribda urlător
și mitologic, de altfel ca și clonțul ăla eliberator de ficat omenesc
(eliberator în sensul de – lichidator, terminator antic, cum ar veni); Ulise
cel aruncat de naufragii pe nisipiștile plajelor antice – ce curate mai erau pe
atunci! Nu ca azi, când, după plecarea turiștilor, toamna, marea frământă la țărm
nisipuri în amestec cu resturi de vicii încâlcite prin etern destrămații
prapuri ai algelor, prin uruiocul lor kaki, pe când deja
2
...și
cel estetic (frontul; ca să prelungim ideea din primul subcapitol), pentru că
în contextul estetic coșul computerului mi se pare a fi însuși / însăși
haos-poezia. Coșul și cocoșul care scurmă în gunoi sunt aproape înrudiți, cum
aproape neamuri sunt poezia cu realitatea sau poate și realitatea cu
irealitatea, inclusiv cu ex-președintele Snegur – ar fi aici / acolo în coșul
(...) computerului și o – atenție – matematică tragică. Însuși universul,
infinitul, eternitatea de asemenea ar putea fi ceva inimaginabil de tragic, iar
la mijlocul a toate bietul om ce nu îndrăznește să conștientizeze asta, ci doar
presupune timid, poate că înfricoșat, că aici, ca și pretutindeni, ar fi ca și
cum vorba de bilet într-o singură direcție sau poate – de toate biletele în
toate direcțiile dispersiei, neantizării; oricum primul, unicul, tot încolo
duce...
3
sâmbătă, 10 decembrie 2022
DUPĂ MERSUL PE APE...
Deocamdată negăsind....
Dumnezeu deja chibzuiește cum
ar putea inventa dez-
inventarea parantezelor
și altor semne obsesive în
lumea cerească și cea sub-
cerească
deocamdată negăsind soluția dez-
inventării unor invenții
și văzându-se nevoit a trage concluzia
(de etapă)
că e mai ușor făcutul
decât desfăcutul.
pe care îl împinge cu spatele
cu omoplații supraîncordați
în mâini ținând Ecleziastul
Sisif citește despre timpul de aruncat pietrele și de timpul de adunat pietrele
după care urlă:
De ce nu și pentru mine?!...
iată filosofia
iată toate testamentele vechi și noi
și cele încă nescrise... – toate
din părți de vorbire
și
deplin
din monolitul
infinit al muțeniei cosmice.
iată întregul...
vineri, 9 decembrie 2022
O FENOMENOLOGIE „NOUĂ”, LECTURA-AUDIO?
Între timp (și între spații), se iscă o nouă fenomenologie socio-culturală, de la legere oculis (a lega literele cu ochii), cum mai numeau cei vechi cititul, lectura trecând deja și la „legarea” textului cu auzul, cu timpanele. Evidențele statistice ale pieței editoriale mondiale constată extinderea sferei de utilizare a audio-lecturii, ce devine tot mai atractivă, încadrându-se oarecum firesc, deja, „nedureros”, în contextul general al lecturii, în general, și ocupând un spațiu tot mai important în epoca digitală.
Acum câteva decenii, se vorbea de accelerarea ritmului cultural al societății, al lumii. Azi, o componentă a acestui spor de rapiditate ar fi și „lectura”-audio, auzitul cărților cu timpanele, nu cititul lor cu ochii, cu vederea. Probabil, modalitatea respectivă e specifică mai mult tinereții dominate, ai putea spune, de pasiunea absorbantă a lecturilor, multe, diverse, poate oarecum grăbite, cam neliniștite în dorința de a-și însuși cât mai multe energii, idei, sentimente necesare propriei firi, deveniri. De jur-împrejur, atâția tineri cu căști audio!
Audio-lectura ar fi una... dublă? Cineva dă glas literaturii scrise, iar tu „citești” ascultând. Gând sugerat de ocupația mea curentă: ascult traducerile rusești ale unora din nuvele lui Dino Buzzati. Nu cred să recitesc și „Deșertul tartarilor”, ar dura peste 7 ore. Dar cine știe, poate pofta lecturii vine... ascultând...
Prin urmare, „recitesc”, ascultând (o lectură agreabilă: Marina Zakeeva; există și alte versiuni, cu alți lectori-interpreți ai aceleiași nuvele), proza despre Marta cea zburătoare, ce se desprinde de culmea unui zgârie-nor, plutind, coborând spre terasele pline de mușterii bogați de la etaje, eleganți, afabili. Probabil, pe când scrisesem „Elegie disco”, cu motoul din Bulgakov despre zborul Margaretei, încă nu citisem acest text de Buzzati (Ragazza che precipita). Dar uite, italianul ar fi putut să se gândească la Margareta rusoaică, o umbră zburătoare a căreia ar fi Marta... O presupunere ce poate avea temei.
Iar când trec la comentariile cititorilor-ascultători despre zborul Martei povestit de actorul-lector, îmi dau seama că într-un atare racursiu tehnico-pragmatic se aprind spiritele referitor la practica de lectură audio. Polemica auditorilor are atingere cu ideile „din exterior”, din sfera social-culturală, în care, să zicem, se mai vehiculează părerea că un atare gen de lectură, audio, ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, primitivizarea culturii lecturii. În urma versiunii propuse de cel ce dă glas operei literare poate apărea pasivitatea audio-cititorului, apoi neîncrederea în posibilitățile omului de a recepta calitativ un mare volum de audio-informație, plus alte observații și nemulțumiri, drept argumente ale adversarilor audio-cărților. Pe de altă parte, întru elucidarea cât de cât obiectivă a fenomenologiei audio-lecturii se întreprind cercetări medicale, psihologice ce constată particularitățile distincte ale unui atare gen de lectură, care, în mod ideal, ar necesita o sporită concentrare a atenției. Iar dacă ne reîntoarcem cu două mii de ani îndărăt, în antichitate, se pare că unul dintre primii care au formulat, implicit, diferența dintre lectura audio și cea tradițională, „clasică”, ar fi fost Seneca, despre o scrisoare primită de la Luciliu anunțându-și un prieten că îi va spune părerile mai târziu, „când o voi relua. Deocamdată judecata nu mi se poate îndeajuns fixa: parcă nu aș fi citit, ci aș fi ascultat tot ce scrii. Îngăduie-mi să o și cercetez”. Avantajul lecturii directe, cu cartea în față, în comparație cu cea intermediată, audio, a fost înțeleasă nu de ieri, alaltăieri...
duminică, 4 decembrie 2022
sâmbătă, 3 decembrie 2022
EU, POEZIA, CULTURA ȘI LIMBA RUSĂ...
...efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către
poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.
Ovidiu Pecican
Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar totuși) chiar printre ei, nu a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat, ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință, posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc. Nu știu, nu m-am gândit în mod special, dacă te pot influența înclinația, zisă a sufletului rusesc, spre grandoare utopică, existențialistă spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având de combustie și o impresionabilă doză de aqua ardente. Bineînțeles, atare presupuneri sau cvasiincertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar, consider, contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușesc oarecum a te... deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există întotdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului” (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și... cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus”. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete), unul latin, celălalt slavon, se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate”, „tăinuite” de acestea. În aceeași linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno-franceză, româno-germană, româno-americană.
În
cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar
solicita, parcă, și o autodefinire în
contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul, ar fi de precizat,
reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva, de când o
traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special cel al
avangardei), scriu despre ea studii, eseuri, acord interviuri despre
corelațiile literare româno-ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în
timp, actul traducerii nu a fost doar propriu-zis al traducerii, ci unul
stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studiului
poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante,
enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română,
surpriza de a putea găsi formulări personalizate, ale autorului din care traduc
și ale mele, ca traducător, dar și... coautor, în românește.
Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului.