1
...coșul
computerului nu e partea secundară a ciberneticii ce nu trezește, să zicem,
respectul, dar barem ațâță interesul pentru că – vă dați seama – ce diferență
de aproape grad /nobiliar – plebeu/ există între fostul coș de gunoi, pe care
îl țineați sub birou, pe când mai țăcăneați până la țicnire la mașina de scris,
și coșul fără specificare (de gunoi), încorporat adecvat în structura
computerului și cyberspațiului, încât la ministerul apărării al USA hackerii ruși
sau chinezi nu încearcă să pătrundă în fișierele cu sigla „strict secret”, cât în
coșurile computerului-mareșal și subalternelor sale din statul major, pentru că
spărgătorii de rețele electronice știu prea bine, precum spionii clasicității,
că ceea ce e aruncat la coș poate fi de o mai mare utilitate decât ceea ce e
păstrat sub sigla „stric secret”. Astfel că și noi, dragă cititor de/pe display,
vom cerceta într-un neobișnuit coș-trach
– cel al literaturii, în special al poeziei din cyberspațiu ajunsă aici, bineînțeles,
din circumvoluțiile creierului
(rețineți: rădăcina, poate și... rătăcirea noțiunii circ) și zbaterea de inimă și de tâmple a autorului exigent cu sine,
exigent cu alții, exigent cu tine, adică, mărite cititor căruia – presupune scriptorul
– nu ți-ar fi neinteresant să vezi cum se reciclează metaforele (aruncate la coș),
bacante încovrigându-se-n jurul barelor de bar, unde varbar cânyă demeia (de, erori de tastatură...) ceea, iar intelectualul
decăzut până la – aproape – subcondiția de boschetar propovăduiește ceva bolborosit
despre sufletul omului ca infinit limitat și paradoxal precum însuși omul
asemănător lui Dumnezeu sau doar lui Ulise, sau regretatului prieten Ulici asemănător
eroul, care cât pe ce să ardă în carbidul împroșcat de monstrul Caribda urlător
și mitologic, de altfel ca și clonțul ăla eliberator de ficat omenesc
(eliberator în sensul de – lichidator, terminator antic, cum ar veni); Ulise
cel aruncat de naufragii pe nisipiștile plajelor antice – ce curate mai erau pe
atunci! Nu ca azi, când, după plecarea turiștilor, toamna, marea frământă la țărm
nisipuri în amestec cu resturi de vicii încâlcite prin etern destrămații
prapuri ai algelor, prin uruiocul lor kaki, pe când deja
2
...și
cel estetic (frontul; ca să prelungim ideea din primul subcapitol), pentru că
în contextul estetic coșul computerului mi se pare a fi însuși / însăși
haos-poezia. Coșul și cocoșul care scurmă în gunoi sunt aproape înrudiți, cum
aproape neamuri sunt poezia cu realitatea sau poate și realitatea cu
irealitatea, inclusiv cu ex-președintele Snegur – ar fi aici / acolo în coșul
(...) computerului și o – atenție – matematică tragică. Însuși universul,
infinitul, eternitatea de asemenea ar putea fi ceva inimaginabil de tragic, iar
la mijlocul a toate bietul om ce nu îndrăznește să conștientizeze asta, ci doar
presupune timid, poate că înfricoșat, că aici, ca și pretutindeni, ar fi ca și
cum vorba de bilet într-o singură direcție sau poate – de toate biletele în
toate direcțiile dispersiei, neantizării; oricum primul, unicul, tot încolo
duce...
3
Brațele
– doi afluenți neputincioși ai viselor omului (în cazul râurilor se spune brațe
oarbe; e drept, nici brațele omului nu sunt văzătoare), alunecând microscopic pe
secundul versant al vârstelor; versantul dez-devenirii, până la bezna ultimului
sărut acordat răposatului sau doar satului, când, tânăr, o iei spre oraș,
trecând cu trenul printre stranii arătări trebăluitoare în halate vișinii prin
halte cu vișini vineți neînfloriți – ceva ca într-un film de Tarkovski. În genere,
începi a pricepe că e ceva necurat pe la mijloc și pe de margini așijderea, pentru
că nu are cum să fie altfel în iadul comunist decât necurat la mijloc și pe de
lături(le) care formează lagărul socialist, în perimetrul căruia parcă ursul
polar își anagramează în mers, dar mai mult în marș, cele patru labe – un
du-te-vino-nu-te-mai-întoarce în aceste spații în care inumanul echivalează cu
animalicul, dar nu se știe dacă in-animalicul e la fel cu umanul pus în
serviciu dubios, spre a-și conștientiza complexul de nimicnicie; el, tipul
dresat, derutat între cubul de zahăr și drobul de sare rămânând constant în
stare, ca și iresponsabilă, tragi-comic-bășcălioasă, odată ce pe aici, pe acolo
cam totul fiind preludiu pre-ludic la un Joc
terț trans-barbi(li)an, desfășurat între punctul de plecare și cele trei
puncte de relativă sosire în lung de idee intermediară dintre praful de pe tobă
și roua de pe pielea ce va deveni tobă și în bătăile căreia amnezicul își va
cânta in memoriam ținerii de minte
pierdute, ca și timpul din marile romane franceze conștiința sa fiind asemeni
unor altare în delăsare ale protectorilor ce n-au existat vreodată; peste
altare – amvoane din care câte vreunul mai țipă a disperare: Au viitorul nu
mi-i mare?!... Cine știe... de când pe lume nemurirea e tratată ca ceva între
anacronism și posibil viitor – uite aici ar putea să apară aiurea nucă de
perete, pară mălăiață în gura lui nătăfleață; gură-cască la auzul sau rostirea
celui mai frumos, s-ar crede, cuvânt din câte au fost inventate de filosofi și
de circarul manipulator împătimit: ideal...
Aceștia deopotrivă cu virtuoșii retori (e drept, tot mai puțin astăzi) sunt
încriminați de către unii de delict de fals în această viață ieșită din neant și
spre neant curgând – toate fiind niște lucruri, idei, teze-antiteze acceptabile
probabil, ce nu au nici în clin, nici în mânecă, să zicem, cu relativitatea
adevărului, ci doar cu cea a poeziei care pentru firea omului e ca o permanentă
ieșire din leșinul iernatic al apelor înțepenite, fie ele chiar lacrimi în
lumea aceasta în care până și un porumbel își gângurește dreptatea ca parte a
dreptății vieții...
4
Amalgamul
din coșul computerului ar avea ceva legătură cu sensibilitățile din coșul
pieptului poetului (de ce nu și: coșul... frunții?), care stă la răscrucea
deciziilor între a demola și a nu demola barocul fastuos al intuiției din
sublimul subliminal al emoțiilor, sentimentelor, în locul lor edificând
arhitectura sobru calculată, ca și geometrică, a poeziei raționale, lucide, în
dezacord cu suprarealismul pur și simplu cosmic – anume că: universul e un
suprarealism non-stop pe cont propriu din sineși izvodit / răspândit ca infinit-eternitate,
parcă mereu revărsat din efervescența visului propriei simțiri de sine a
materiei și spiritului și mutualei simțiri a lor, stelelor, ca a materiei
propriu-zise, reale, pipăibile, dar și materiei cenușii ca rațiune dincolo de
hotarele controlabile ale firii omenești și supra-firii, supra-conștiinței
cosmice care, în permanentă extindere, expansiune fiind, niciodată nu poate fi
în cel mai înalt grad, ci doar într-o permanentă trans-gradualitate a
neatingerii de limite (și) în toate aste implicat accidental – în coșul
computerului mai totul e accidental – Valéry în căutarea poeziei ce ar trebui
să fie elaborată cu bună știință și, bineînțeles, înaltă măiestrie; cu maximă
luciditate și minimă beznă, ceea ce nu asigură totuși exactitatea, ci doar
părerea de obiectiv-calculabil. Însă pentru un bun simțitor de stih și stihie
entropică și aste sunt suficiente pentru a încerca doar sau a trăi cu adevărat
intens sărbătoarea intelectului, când se trece de la vorbirea uzuală la
limbajul ipotetic, pardon – poetic, ce se mai crede a fi și un limbaj în alt
limbaj, de te întrebi dacă e posibil și un cosmos în alt cosmos, spunându-ți că
orice e posibil în infinitudine ca neîncetată probă de virtuozitate în neant,
poate ca și dada – nebunie întru poezie ce caută spectaculosul în dezlănțuitul
suflu de sub-cerebralitate ce se autoconfundă cu însăși sensibilitatea în stare
pură ce face abstracție de constituentele posibile (la infinit) unui univers
coerent sau doar unui vers de asemenea coeziv în fascinantul malaxor al virtuozității tehnic-stilistice
alimentat de inteligența inventivă; parcă niște tribulații ale unui sfânt care
e prea legat totuși de cele lumești și chiar ale acestui New Age cu delicatul său șantaj afectiv în generala infinitudine a
afectivului ca mereu egala distanță față de lipsa oricăror distanțe în absența
oricărui centru, pentru că totul e periferie otova sau totul e centru în firea
omului ca și în firea Domnului, în vecii vecilor amin într-un permanent răsărit,
dar și apus de viață, când speranța e tezaur întreg sau doar doi bani, când
magul nu mai e în stare să facă minuni, aceasta fiind adică o anti-minune;
aceasta, ajunsă și ea în coșul computerului, ar fi dovada că seara, cercetându-ți
spiritul, ai constatat că peste zi ai spus sau ai scris o groază de cuvinte
fără miez – asta e – reminiscențe din rătăcita tinerețe delirând în amețelile
excesului de alter socrate ce-și
declară nihilismul bine temperat, mereu dezmințit de el însuși (nu e obligatoriu
ca filosoful să spună totdeauna adevărul), pentru că în neant oricum se
năruiesc toate cele inteligibile și ininteligibile
5
Dacă
ai muncit / ai scris intens o – aproape – săptămână, când deschizi coșul de
reziduuri / inutilități al computerului te poți alege cu prefabricate demne de
a fi sintetizate pe nou înde ele sau reciclate ca un țârâit de cicade
(metaforic vibrând întru metaforă). Adică haos-poezia e un fel de a zice. Însă
aici se iscă o vagă dihotomie, deoarece, dacă haosul e însăși poezia, – poezia
nu poate însemna însăși haosul, ba chiar nici haosul în stare rudimentară. Dar,
în mare și aproape concluziv, am impresia că tot ce se află într-un coș de
computer ar putea alcătui un dramatic recviem în memoria celor care nu au reușit
să iasă din mantaua lui Gogol, iar acum – din mantaua Google și nu mai contează
dacă ciclopul cenzurii sau autocenzurii a obosit sau ba să mai citească printre
rânduri și despre posibila ieșire, sau mai bine zis evadare din coșul
computerului și reîntoarcerea la o posibilă viață a sensurilor ce doar păruse
ratată, asta presupunând curajul de-a alătura cioburile din mozaicul haosului
elementelor căzute sub Ghilotina Delete
ca un lemn fără vârstă îmbibat cu penumbrele displayului, mai că traiului în care
domnul dumnezeu prețuiește mai mult merele decât propriile creaturi, copii săi
prin toate prinzând a se răspândi – e drept, doar parțial conștientizat – ca un
rău, un hău de filosofie cu universul compensator al coșului, cu mecanica
analogiilor vecinătăților, însoțirilor accidentale de sensuri accidentate, când
autorii (inclusiv ai... coșului computerelor!) cu gândurile parcă ar gândi
altfel de gândire ca într-o rațiune străină într-o posibil limbă moartă, cum
sunt sumeriana, latina, iar nedumerirea ce obturează cristalul conștiinței o
face – paradoxal – pe aceasta mai spațioasă, extinsă de la primul atunci al trecutului trecutelor (sau:
trecutul trecuturilor?...) la acel atunci, când va fi viitorul viitorului
sau poate că până hăt în hatul ultimului atunci,
când nu este exclus coșul computerului să fie deja inserat în coșul pieptului
computeristului, iar pretutindeni nu va fi decât ca și cum un viitor deja
dispărut, insolvabil, irealizabil, tu pomenindu-te derutat, disperat, precum Ghilgameș
din Mesopotamia cea de sare, nisip și plânset, când peste o clipită toate sunt
în favoarea neantului și neantizării ca viitor al trecutului, pentru care nu se
va găsi de cuviință să se potrivească dubla pereche de ghilimele chiar de însuși
marele ctitorul ghilimelist și
punător între paranteze teze, antiteze, inclusiv pe adam cu absolutul său drept
de prim-născut, nu și drept de prim-murit, pe când dumnezeu continuă a vorbi de
unul singur despre prima zi a ruperii din tenebrele pre-genezei, din acea
ordonată – de cine? – și uniformă lipsă de lumină, astea toate pentru înțelegere
ca niște bulboane de ape sfredelindu-se pe sine, însă, până la urmă, – pentru că
nicidecum nu se poate, cel puțin în cazul omului, fără beneficul sau fatalul până la urmă – toate căile duc spre noi
înșine, ajung la noi, ne străbat, apoi deja de la noi ducând spre ei înșiși,
spre alții, zi de zi, încetul cu încetul, în omeneasca-ne de-stăpânire de viață,
când parcă progresiv-regresiv conștiința, simțurile nu mai pot să se petreacă
pe sine a se întâmpla în fireasca lor condiție; de a se întâmpla în deplinătate
în claritate – în special sentimentele în starea – deja – propriei suprimări,
carențe, absențe – neantizări...
6
Te-ai
surprins că deja simți și cu umbra sau doar ai senzația că simți și cu ea,
umbra, care ar fi, ai – inițial – orgoliul să crezi, – propriul tău discipol,
calfă a existenței tale parțiale, pentru că, peste un timp, mai prinzând la
minte și filosofie, să pricepi că, de fapt, tu ești apendicele și discipolul
umbrei pe care, iat-o, în acest târziu de toamnă, – beată, căzută cu fața la
pământ peste fesele în relief ale troienirilor de frunze. (Umbra sau, poate,
senzația de umbră, ca ceva pe jumătate învins, pe jumătate învingător...) Asta
e, fesele sau bursucii mormanelor de frunze – registrul asociativ e liber, poți
alege sau, doar, enunța la întâmplare mesaje cvasicriptografice de aici, din
centrul de dezordine al vântului ce enervează măturătorii. Dă-o și tu în
romanță: „Ah, timpul neguros s-a-mposocat/ și frunzișul a luat-o razna;/ Iubita
mea, aproape te-am uitat/ Și de uitare mă cuprinde cazna”.
Fleacuri!
Important să-ți păstrez calmul și să-ți urmezi harul de a fi nițel cinic,
pentru a trece mai ușor peste... Peste multe e de trecut ușor, pentru ca să nu
faci ulcer. (Nu știu de ce noțiunea asta, nițel, amintește de o alta, oțet, cu
toate că nu e pic de afinitate între ele...)
Dar
cinismul presupune și autocinismul pe care, trebuie să o recunoști, îl suporți
deja mai puțin la vârsta mușchilor flasci precum hălcile de varză murată, când
poți lesne cădea în atenția sarcastică a clanului zurbagiu al platonicienilor,
care vor să eradicheze din urbe singurătățile zurbagii ale poeților, pe când
pledoariile tale ar merge, totuși, în linie contrată. Tu, în proprie spaimă a
deteriorării de imagine, – cel mai persiflat după Stan Pățitul sau Don Quijote,
mai să rămâi, ca și secundul erou degradat la rangul de personaj, dacă nu chiar
de mâna a doua, nici chiar de primă pagină. Toate aste fiind niște sentimente
obosite, ce au migrat pe tărâmurile gândurilor, unde sunt, mai sunt posibile
năluciri incitante, fără dimensiuni și contur, precum misterul, în general,
starea de uimire și de fascinație ce-l au de protagonist pe vreun înger din
lumea a treia (sau – treizecea) în curs de dezvoltare, prin autoanihilare; nici
barem din lumea de apoi, ci din a treizecea lume calelactică sau transgalactică,
dar, oricum, parțial afro-europeană, unde lenea persistă ca o contra-fervoare
patentată.
În
toate astea, secundat de umbra căreia îi ești discipol, reții că ea, umbra,
este oarecum mai bună, când este, precum chiar acum, în aceste momente,
deoarece admite că totdeauna e posibilă îndoiala drept etern și
luminos-scânteios reînceput al deșertăciunii cosmice și, bineînțeles, a
deșteptăciunii umane, care sunt componentele cosmicității. Într-adevăr, domnule
Milor de Angelis, în nevremuirea eternității cine ar putea să decreteze ca
totul să fie dincoace sau dincolo? De supraîncordarea percepției, în filosofie
e totul ca o confuzie în peisaj după privire de om în soare.
Fericirea
demult nu-ți mai dă plauzibilă senzație anticipativă a vieții eterne, chipuri
iubite cândva pierzându-se himeric în ecouri din oglinzi, uneori strâmbe, în
pantomima imaginilor difuze, a viselor confuze... Aproape otova cuprinde
nezăgăzuitul fluviu al uitării, în calea căruia, chiar în această clipă, nu-i
poate sta decât o fișă oarecare, aflată accidental pe undeva, în care Albert Py
întreba: „Care dintre voi sau din mine se îndepărtează îndepărtându-se spre
moartea mea?” Toți, maestre, toți cei care, cu vârsta, cu vârstele degradăm din
elan în elan ranchiunos... Nu sunt suficiente motivele din care ar fi putut să
se sinucidă până și un zeu? Zău?... Om și zeu?... Este totuși oarecare
diferență între muscă și vultur... În ce privește senzația, precedentă, așa e:
zi de zi, puțin câte puțin altcineva îți ia locul în tine însuți; altcineva sau
tu, altul, strâmtorându-te pe tine în tine și în lume, cel altcineva nicidecum
mai tânăr, ci doar mai izgonit... – pricepi astea ca pe o frică vânătă ce-ți
este zâmbetul care îți adumbrește gura ce nu mai găsește plăcere în a cita din
Sfântul Ioan Gură de Aur. Toate le-ai putea parafraza cu Adam cel îngropat în
Miezul lumii, în piscul Muntelui Facerii, Genezei sau jenei de puținătate
lăsată unei vieți de om, dar și aceasta, scurta de coadă, fiind bântuită de o
mamă de plictiseală ca o artă frumoasă a resemnării întru zădărnicie.
7
Nefăcutul
Adam de cuvinte, ba nu – făcutul doar din cuvinte așteaptă să fie chemat ca să
sufle asupra cuvintelor în lumea mare, așa, dimpreună, ele închegând năluciri
nerezistente în fapta ispitei să dea în decadența păcatului de a muri neînțeles
în mintea profanului uluit de pinii care își puroiază rășina viitorului
chihlimbar în suferința fotogenezei bobotindu-se cu boabe cleioase ca o
heraldică a îngerilor leproși – asta e, marea aruncă pe țărm ventricule,
glezne, iadeșuri, falange din scheletele îngerilor sau icarilor capotați, tați
și frați, precum o amintire a mizeriei bucuriei umane, profane, în amestec cu
pecinginea igrasiei ce acoperă varul orașelor, ornamentele fatalității
verzui-nămoloase coborând sau urcând prin ungherele catedralelor în care
imaginația alcătuiește, apoi descifrează priveliști (auzeliști!) de sunete în
timpanele enoriașilor, iar în fața cărora se țin demonstrațiile afluxului de
turiști contra răului de călătorie, pe alocuri marcate chiar de sensibilitate
până la ceva aqua-elegie lăcrimoasă, acesta nefiind cel mai rațional mod de
a-și irosi bătrânețea – călătorii, în mare parte, pensionari fiind, – sau poate
că astea, aqua-elegiile lacrimilor, nu sunt decât semne că senectutea prinde a
avea păsărele, ceea ce face să le vină greu să priceapă că, de la o vreme, nu
dorul de ducă, ci dorul de venire e mai important în marea relevare a înțelepciunii
atât de trecătoare – ca să folosesc această cvasimetaforă neutră precum
Elveția, să zicem, tropii ăștia ce reușesc să surmonteze contradicția
idealist-materialistă sau neo-realist-capitalistă, în vremuri când, pe rețelele
sociale, se face înrolarea nălucilor pentru armata care, noapte de noapte, să
sperie lumea, spre dimineață înhăitate cu surdomuțenia, dar și cu excelenta
vedere a luminii, când intuiția divină îți spune că tu ai voie să ai voie de-a
întreba de Dumnezeu – lucru rar întâmplat, „permis” în aceste timpuri de
business, când atâția confidenți își dau unii altora târcoale și coate.
Ai
dreptul de-a întreba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu