Mă tot gândeam să scriu un eseu despre lectură, zicându-mi
că, în comparație cu ierbivorele și carnivorele, omul, ce e și una și cealaltă,
mai e și verbovor sau logovor (ca s-o dăm nițel în verbo-creație),
consumând, „devorând” cuvinte, în special pe durata cetitului, unele dintre care, odinioară, erau destul de
captivante, emoționante, chiar generatoare de lacrimi. Bineînțeles, nu e prea
„atractiv” să scrii despre cetit în timpurile în care cuvântul, dacă nu și-a
pierdut încă deplin sacralitatea, oricum și-a diminuat-o extrem de mult
(...catastrofal, „apocaliptic” aproape); sacralitatea ca forță de influență,
comuniune și continuitate ontologică. Apoi, lumea în general, iar cea
contemporană în special (de la Nietzsche spre noi jalonare), a trecut, dacă nu
cu „mare succes”, cel puțin cu destulă agitație logoreică, trei etape
dezarmante: moartea lui Dumnezeu, moartea Autorului, moartea Cititorului. Umoriștii
postmoderni se întreabă: pe cine am mai putea să-l dăm gata, cine e pe
moarte?... Poate că e la rând chiar neobositul Deconstructor?
Între timp (și între spații), se iscă o nouă fenomenologie socio-culturală, de la legere oculis (a lega literele cu ochii), cum mai numeau cei vechi cititul, lectura trecând deja și la „legarea” textului cu auzul, cu timpanele. Evidențele statistice ale pieței editoriale mondiale constată extinderea sferei de utilizare a audio-lecturii, ce devine tot mai atractivă, încadrându-se oarecum firesc, deja, „nedureros”, în contextul general al lecturii, în general, și ocupând un spațiu tot mai important în epoca digitală.
Acum câteva decenii, se vorbea de accelerarea ritmului cultural al societății, al lumii. Azi, o componentă a acestui spor de rapiditate ar fi și „lectura”-audio, auzitul cărților cu timpanele, nu cititul lor cu ochii, cu vederea. Probabil, modalitatea respectivă e specifică mai mult tinereții dominate, ai putea spune, de pasiunea absorbantă a lecturilor, multe, diverse, poate oarecum grăbite, cam neliniștite în dorința de a-și însuși cât mai multe energii, idei, sentimente necesare propriei firi, deveniri. De jur-împrejur, atâția tineri cu căști audio!
Audio-lectura ar fi una... dublă? Cineva dă glas literaturii scrise, iar tu „citești” ascultând. Gând sugerat de ocupația mea curentă: ascult traducerile rusești ale unora din nuvele lui Dino Buzzati. Nu cred să recitesc și „Deșertul tartarilor”, ar dura peste 7 ore. Dar cine știe, poate pofta lecturii vine... ascultând...
Prin urmare, „recitesc”, ascultând (o lectură agreabilă: Marina Zakeeva; există și alte versiuni, cu alți lectori-interpreți ai aceleiași nuvele), proza despre Marta cea zburătoare, ce se desprinde de culmea unui zgârie-nor, plutind, coborând spre terasele pline de mușterii bogați de la etaje, eleganți, afabili. Probabil, pe când scrisesem „Elegie disco”, cu motoul din Bulgakov despre zborul Margaretei, încă nu citisem acest text de Buzzati (Ragazza che precipita). Dar uite, italianul ar fi putut să se gândească la Margareta rusoaică, o umbră zburătoare a căreia ar fi Marta... O presupunere ce poate avea temei.
Iar când trec la comentariile cititorilor-ascultători despre zborul Martei povestit de actorul-lector, îmi dau seama că într-un atare racursiu tehnico-pragmatic se aprind spiritele referitor la practica de lectură audio. Polemica auditorilor are atingere cu ideile „din exterior”, din sfera social-culturală, în care, să zicem, se mai vehiculează părerea că un atare gen de lectură, audio, ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, primitivizarea culturii lecturii. În urma versiunii propuse de cel ce dă glas operei literare poate apărea pasivitatea audio-cititorului, apoi neîncrederea în posibilitățile omului de a recepta calitativ un mare volum de audio-informație, plus alte observații și nemulțumiri, drept argumente ale adversarilor audio-cărților. Pe de altă parte, întru elucidarea cât de cât obiectivă a fenomenologiei audio-lecturii se întreprind cercetări medicale, psihologice ce constată particularitățile distincte ale unui atare gen de lectură, care, în mod ideal, ar necesita o sporită concentrare a atenției. Iar dacă ne reîntoarcem cu două mii de ani îndărăt, în antichitate, se pare că unul dintre primii care au formulat, implicit, diferența dintre lectura audio și cea tradițională, „clasică”, ar fi fost Seneca, despre o scrisoare primită de la Luciliu anunțându-și un prieten că îi va spune părerile mai târziu, „când o voi relua. Deocamdată judecata nu mi se poate îndeajuns fixa: parcă nu aș fi citit, ci aș fi ascultat tot ce scrii. Îngăduie-mi să o și cercetez”. Avantajul lecturii directe, cu cartea în față, în comparație cu cea intermediată, audio, a fost înțeleasă nu de ieri, alaltăieri...
Așadar, după audio-lectură eu unul revin ca și cum la lectura „clasică”, obișnuită, citind, ca pe o proză sau o dispută specifică unui atare gen de îndeletnicire, comentariile celor care au audiat Buzzati. Sau au renunțat să o facă. Motive diverse. Iată unele extrase: „Lectura este excelentă, însă, dacă e să pornesc de la preferințele mele, subiectul a fost «devorat» de plăcuta voce a personajelor-declamatoare. Ce mai calambur!...” Iar despre „Greva telefoanelor” (spectacol-lectură, cu mai multe personaje) a autorului italian cineva spune: „Citisem această nuvelă cu mulți ani în urmă în unul din volumele din seria Fata-Morgana. Pe urmă am recitit-o de repetate ori. (Cititor asiduu, mai rar! – l.b.). După lectură, de fiecare dată ecoul plăcerii, să spun așa, durează... Însă de ascultat nu am putut să o ascult... În genere, nu par a fi chipurile și vocile adecvate, cunoscute mie deja. O impresie de bazar... Dacă se întâmpla ca mai întâi să fi ascultat nuvela, niciodată nu aș fi recitit-o...” Intervine oponentul: „E o nuvelă bună, citită excelent, cu toate că eu încerc sentimentul persistent, că actorul-lector a înălțat-o la un nou nivel de receptare prin ilustrarea, regia ei sonoră! Ceea ce e minunat, dat fiind că această animație până la învălmășeală, apelurile telefonice între necunoscuți, stereo-efectele, muzica – toate potențează acțiunea, efectul. Mie unuia mi se pare că forța nuvelei pur și simplu tipărite e cu mult mai mică decât cea a audio-versiunii ei”. Sau o altă părere după audio-lectura romanului „1984” de Oruwell (durata: 9,48 ore): „O, domnii mei, ce voce! Chiar dacă Cionișvili ar citi Îndreptar despre tehnologia așternerii asfaltului, l-aș asculta cu aceeași plăcere”.
O concluzie de etapă ar fi că, în contemporaneitatea noastă, performanțele în domeniul tehnicii comunicării (inclusiv lectura-audio) au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură, cu alți cititori. Lectura parcă ar devine forum public! În această ipostază, cititorul își modifică statutul, situația, oarecum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a-și plasa în subsolul cărții citite/auzite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile, unele dintre care par și ele demne de atenție. Iată remarci referitoare la „Utopia omului obosit” de Borges: „Probabil, acest portal de lecturi-audio trebuie să aibă anumite filtre, pentru ca o astfel de lectură aiurită, sau a unui om nu prea sănătos, sau, posibil, a unuia deplin sănătos, însă aghesmuit (de, suntem în spații rusești, nu?! – l.b.), să nu nimerească în eter... Poate că doar în loc de cântece de leagăn... Dar mă tem că ar putea duce la coșmaruri”; „După 5 minute, am pierdut firul narațiunii, cu greu reușind să-mi dau seama despre ce era vorba. Iar lectorul nu se știe de ce, după propriul plac, ba încetinește, ba accelerează ritmul, probabil considerând că aceasta ține de «jocul actoricesc». Explicați-i stimabilului lector că modificarea de ritm trebuie să depindă de conținut, dar nu să intervină când și cum, la întâmplare. Cu toate că vocea pare a fi una potrivită”; „Un om obosit citește cu voce tare despre un om obosit...” Implicit, și dorința de a depăși starea de extenuare a orientat omul spre audio-lectură.
Bineînțeles, audio-lectura, ca și lectura obișnuită, are specificul ei, chiar variante, am putea spune. Precum în timpul lecturii unei cărți cititorii-actori au diverse ritmuri de mișcare în subiect, astfel și audio-cititorii sunt diferiți, – unii înțeleg mai ușor, au nevoie de un ritm mai susținut (dar să vezi, audio-lectura îți permite să faci viteza desfășurării narațiunii mai alertă, mai lentă). Au ritmul lor de sonorizare și lectorii, astfel același text al „Epopeii lui Ghilgameș” e propus ca audio-lectură de doi actori, primul, Piotr Dubinskiy, cu voce ușor răgușit-arhaizantă, sugerând monumentalitatea... audibilă, încheind cititul în 109 minute, iar al doilea, Aleksandr Zagorskiy, cu mai puține efecte „coloristice” în glasul juvenil-alert, ajungând la „finiș” în 87 de minute. Sunt de respectat ambele lecturi, alege-o pe cea care îți place...
Apoi, odată ce a pășit pe terenul criticii literare, audio-cititorul își dezvoltă destul de interesant gândurile: „Cred că e greu să fii Borges, atât de larg deschis lumii asurzitoare, încât ai vrea să te afli într-un loc care, din păcate, nu se mai găsește pe pământ, unde nu există «babilonie de limbi», provocată de multitudinea tribală, dar și de războaie, unde «nu te frământă nici ceea ce a fost, nici ceea ce va veni», unde «faptele nu-l mai interesează pe nimeni», unde nu există «nici cronologie, nici istorie nici statistică» și încă atâtea altele, atât de diferite de acest prezent obositor, vlăguitor...” (Evident, audio-cititorul a avut la îndemână și varianta tipărită a textului, din care citează întocmai.)
Pomenindu-se în ipostaza de critic-web, anumiți audio-lectori sunt destul de tranșanți chiar cu marele Borges, referindu-se la volumul de nuvele „Aleph” unul dintre ei ajungând la concluzia că: „filosofia este clară, stilul – obositor, evidentă e patina arhaicității, subiectele sunt plicticoase, ceva îmi aminti de Howard, însă acela reușea să creeze atmosferă și să te implice în oarece intrigă, pe când aici – de niciunde în nicăieri”...
Cuiva nu-i place nici nuvela „Teologii”, despre care crede că „poate fi omisă. Un flecușteț oarecare”. Însă vine replica: „«Un flecușteț oarecare» e pentru cel care nu cunoaște istoria creștinismului și textele biblice. Însă povestirea este extraordinară, cu o bună pondere ideatică”. Iar prin polemică sigur că unele lucruri se limpezesc, capătă importanță
De unde și unele raze de optimism, ce luminează ideea că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii, inclusiv în ce privește cyber-(liter)atura. A trecut perioada de incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur și simplu face ca selecția să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanților la procesul literar a crescut considerabil. Astfel că s-a atenuat, iar unii chiar susțin că deja a dispărut noțiunea de cyber-atură. Iar cei mai optimiști sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar crește numărul autorilor care preferă plasarea în spațiu virtual a operelor editate, inițial, pe hârtie.
Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.
De când lumea, cartea în formatul ei clasic trăiește în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Și nu cred că e în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate exclude faptul că internetul, ca formă de editare și lectură a cărții, nu se va… clasiciza, nu se va… academiza și el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei, inclusiv cu diversitatea creării, prezenței, propunerii și propagării cărții „clasice”, virtuale, audio.
Între timp (și între spații), se iscă o nouă fenomenologie socio-culturală, de la legere oculis (a lega literele cu ochii), cum mai numeau cei vechi cititul, lectura trecând deja și la „legarea” textului cu auzul, cu timpanele. Evidențele statistice ale pieței editoriale mondiale constată extinderea sferei de utilizare a audio-lecturii, ce devine tot mai atractivă, încadrându-se oarecum firesc, deja, „nedureros”, în contextul general al lecturii, în general, și ocupând un spațiu tot mai important în epoca digitală.
Acum câteva decenii, se vorbea de accelerarea ritmului cultural al societății, al lumii. Azi, o componentă a acestui spor de rapiditate ar fi și „lectura”-audio, auzitul cărților cu timpanele, nu cititul lor cu ochii, cu vederea. Probabil, modalitatea respectivă e specifică mai mult tinereții dominate, ai putea spune, de pasiunea absorbantă a lecturilor, multe, diverse, poate oarecum grăbite, cam neliniștite în dorința de a-și însuși cât mai multe energii, idei, sentimente necesare propriei firi, deveniri. De jur-împrejur, atâția tineri cu căști audio!
Audio-lectura ar fi una... dublă? Cineva dă glas literaturii scrise, iar tu „citești” ascultând. Gând sugerat de ocupația mea curentă: ascult traducerile rusești ale unora din nuvele lui Dino Buzzati. Nu cred să recitesc și „Deșertul tartarilor”, ar dura peste 7 ore. Dar cine știe, poate pofta lecturii vine... ascultând...
Prin urmare, „recitesc”, ascultând (o lectură agreabilă: Marina Zakeeva; există și alte versiuni, cu alți lectori-interpreți ai aceleiași nuvele), proza despre Marta cea zburătoare, ce se desprinde de culmea unui zgârie-nor, plutind, coborând spre terasele pline de mușterii bogați de la etaje, eleganți, afabili. Probabil, pe când scrisesem „Elegie disco”, cu motoul din Bulgakov despre zborul Margaretei, încă nu citisem acest text de Buzzati (Ragazza che precipita). Dar uite, italianul ar fi putut să se gândească la Margareta rusoaică, o umbră zburătoare a căreia ar fi Marta... O presupunere ce poate avea temei.
Iar când trec la comentariile cititorilor-ascultători despre zborul Martei povestit de actorul-lector, îmi dau seama că într-un atare racursiu tehnico-pragmatic se aprind spiritele referitor la practica de lectură audio. Polemica auditorilor are atingere cu ideile „din exterior”, din sfera social-culturală, în care, să zicem, se mai vehiculează părerea că un atare gen de lectură, audio, ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, primitivizarea culturii lecturii. În urma versiunii propuse de cel ce dă glas operei literare poate apărea pasivitatea audio-cititorului, apoi neîncrederea în posibilitățile omului de a recepta calitativ un mare volum de audio-informație, plus alte observații și nemulțumiri, drept argumente ale adversarilor audio-cărților. Pe de altă parte, întru elucidarea cât de cât obiectivă a fenomenologiei audio-lecturii se întreprind cercetări medicale, psihologice ce constată particularitățile distincte ale unui atare gen de lectură, care, în mod ideal, ar necesita o sporită concentrare a atenției. Iar dacă ne reîntoarcem cu două mii de ani îndărăt, în antichitate, se pare că unul dintre primii care au formulat, implicit, diferența dintre lectura audio și cea tradițională, „clasică”, ar fi fost Seneca, despre o scrisoare primită de la Luciliu anunțându-și un prieten că îi va spune părerile mai târziu, „când o voi relua. Deocamdată judecata nu mi se poate îndeajuns fixa: parcă nu aș fi citit, ci aș fi ascultat tot ce scrii. Îngăduie-mi să o și cercetez”. Avantajul lecturii directe, cu cartea în față, în comparație cu cea intermediată, audio, a fost înțeleasă nu de ieri, alaltăieri...
Așadar, după audio-lectură eu unul revin ca și cum la lectura „clasică”, obișnuită, citind, ca pe o proză sau o dispută specifică unui atare gen de îndeletnicire, comentariile celor care au audiat Buzzati. Sau au renunțat să o facă. Motive diverse. Iată unele extrase: „Lectura este excelentă, însă, dacă e să pornesc de la preferințele mele, subiectul a fost «devorat» de plăcuta voce a personajelor-declamatoare. Ce mai calambur!...” Iar despre „Greva telefoanelor” (spectacol-lectură, cu mai multe personaje) a autorului italian cineva spune: „Citisem această nuvelă cu mulți ani în urmă în unul din volumele din seria Fata-Morgana. Pe urmă am recitit-o de repetate ori. (Cititor asiduu, mai rar! – l.b.). După lectură, de fiecare dată ecoul plăcerii, să spun așa, durează... Însă de ascultat nu am putut să o ascult... În genere, nu par a fi chipurile și vocile adecvate, cunoscute mie deja. O impresie de bazar... Dacă se întâmpla ca mai întâi să fi ascultat nuvela, niciodată nu aș fi recitit-o...” Intervine oponentul: „E o nuvelă bună, citită excelent, cu toate că eu încerc sentimentul persistent, că actorul-lector a înălțat-o la un nou nivel de receptare prin ilustrarea, regia ei sonoră! Ceea ce e minunat, dat fiind că această animație până la învălmășeală, apelurile telefonice între necunoscuți, stereo-efectele, muzica – toate potențează acțiunea, efectul. Mie unuia mi se pare că forța nuvelei pur și simplu tipărite e cu mult mai mică decât cea a audio-versiunii ei”. Sau o altă părere după audio-lectura romanului „1984” de Oruwell (durata: 9,48 ore): „O, domnii mei, ce voce! Chiar dacă Cionișvili ar citi Îndreptar despre tehnologia așternerii asfaltului, l-aș asculta cu aceeași plăcere”.
O concluzie de etapă ar fi că, în contemporaneitatea noastă, performanțele în domeniul tehnicii comunicării (inclusiv lectura-audio) au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură, cu alți cititori. Lectura parcă ar devine forum public! În această ipostază, cititorul își modifică statutul, situația, oarecum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a-și plasa în subsolul cărții citite/auzite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile, unele dintre care par și ele demne de atenție. Iată remarci referitoare la „Utopia omului obosit” de Borges: „Probabil, acest portal de lecturi-audio trebuie să aibă anumite filtre, pentru ca o astfel de lectură aiurită, sau a unui om nu prea sănătos, sau, posibil, a unuia deplin sănătos, însă aghesmuit (de, suntem în spații rusești, nu?! – l.b.), să nu nimerească în eter... Poate că doar în loc de cântece de leagăn... Dar mă tem că ar putea duce la coșmaruri”; „După 5 minute, am pierdut firul narațiunii, cu greu reușind să-mi dau seama despre ce era vorba. Iar lectorul nu se știe de ce, după propriul plac, ba încetinește, ba accelerează ritmul, probabil considerând că aceasta ține de «jocul actoricesc». Explicați-i stimabilului lector că modificarea de ritm trebuie să depindă de conținut, dar nu să intervină când și cum, la întâmplare. Cu toate că vocea pare a fi una potrivită”; „Un om obosit citește cu voce tare despre un om obosit...” Implicit, și dorința de a depăși starea de extenuare a orientat omul spre audio-lectură.
Bineînțeles, audio-lectura, ca și lectura obișnuită, are specificul ei, chiar variante, am putea spune. Precum în timpul lecturii unei cărți cititorii-actori au diverse ritmuri de mișcare în subiect, astfel și audio-cititorii sunt diferiți, – unii înțeleg mai ușor, au nevoie de un ritm mai susținut (dar să vezi, audio-lectura îți permite să faci viteza desfășurării narațiunii mai alertă, mai lentă). Au ritmul lor de sonorizare și lectorii, astfel același text al „Epopeii lui Ghilgameș” e propus ca audio-lectură de doi actori, primul, Piotr Dubinskiy, cu voce ușor răgușit-arhaizantă, sugerând monumentalitatea... audibilă, încheind cititul în 109 minute, iar al doilea, Aleksandr Zagorskiy, cu mai puține efecte „coloristice” în glasul juvenil-alert, ajungând la „finiș” în 87 de minute. Sunt de respectat ambele lecturi, alege-o pe cea care îți place...
Apoi, odată ce a pășit pe terenul criticii literare, audio-cititorul își dezvoltă destul de interesant gândurile: „Cred că e greu să fii Borges, atât de larg deschis lumii asurzitoare, încât ai vrea să te afli într-un loc care, din păcate, nu se mai găsește pe pământ, unde nu există «babilonie de limbi», provocată de multitudinea tribală, dar și de războaie, unde «nu te frământă nici ceea ce a fost, nici ceea ce va veni», unde «faptele nu-l mai interesează pe nimeni», unde nu există «nici cronologie, nici istorie nici statistică» și încă atâtea altele, atât de diferite de acest prezent obositor, vlăguitor...” (Evident, audio-cititorul a avut la îndemână și varianta tipărită a textului, din care citează întocmai.)
Pomenindu-se în ipostaza de critic-web, anumiți audio-lectori sunt destul de tranșanți chiar cu marele Borges, referindu-se la volumul de nuvele „Aleph” unul dintre ei ajungând la concluzia că: „filosofia este clară, stilul – obositor, evidentă e patina arhaicității, subiectele sunt plicticoase, ceva îmi aminti de Howard, însă acela reușea să creeze atmosferă și să te implice în oarece intrigă, pe când aici – de niciunde în nicăieri”...
Cuiva nu-i place nici nuvela „Teologii”, despre care crede că „poate fi omisă. Un flecușteț oarecare”. Însă vine replica: „«Un flecușteț oarecare» e pentru cel care nu cunoaște istoria creștinismului și textele biblice. Însă povestirea este extraordinară, cu o bună pondere ideatică”. Iar prin polemică sigur că unele lucruri se limpezesc, capătă importanță
De unde și unele raze de optimism, ce luminează ideea că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii, inclusiv în ce privește cyber-(liter)atura. A trecut perioada de incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur și simplu face ca selecția să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanților la procesul literar a crescut considerabil. Astfel că s-a atenuat, iar unii chiar susțin că deja a dispărut noțiunea de cyber-atură. Iar cei mai optimiști sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar crește numărul autorilor care preferă plasarea în spațiu virtual a operelor editate, inițial, pe hârtie.
Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.
De când lumea, cartea în formatul ei clasic trăiește în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Și nu cred că e în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate exclude faptul că internetul, ca formă de editare și lectură a cărții, nu se va… clasiciza, nu se va… academiza și el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei, inclusiv cu diversitatea creării, prezenței, propunerii și propagării cărții „clasice”, virtuale, audio.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu