O nouă contribuție la harta vie a literaturii române

UN IMPORTANT POET FRANCEZ

 

CITIȚI-LE COPIILOR - DIN REVISTA „FLORILE DALBE”

 

FINAL DE MISIUNE!

 

HAI SĂ DĂM MÂNĂ CU MÂNĂ / Discurs la Paris (lectură poem)

 

PE YOUTUBE, DOAMNA BIBLIOTECARĂ NATALIA GĂINĂ CITEȘTE UN FRAGMENT DIN POEMUL „IARNA ÎN ȚARA PITICILOR” (Ed. Junimea, 2017).

 

„COPIL LA RUȘ” - O NOUĂ EDIȚIE, REVĂZUTĂ, COMPLETATĂ

 

Despre Copil la ruși

        O doctorandă de la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți mă întreba despre genul pe care îl consider definitoriu pentru Copil la ruși, deoarece definiția de roman i se părea cam inadecvată. I-am trimis corespondentei mele mai multe recenzii despre cartea respectivă (Ștefan Borbely, Doina Cernica, Răzvan Voncu, Ioan Groșan, Constantin Cubleșan...), din care tânăra studioasă să afle și unele nuanțe despre genul/genurile cărora s-ar preta.
        Cu adevărat, e complicat să clasifici un atare tip de text, din acest considerent cei care l-au recenzat au exprimat păreri diverse, însă nu chiar... divergente, jonglând mai mult sau mai puțin abil (și îndreptățit) cu ele.
        Paginile, capitolele în cauză reprezintă povestea, poemul, memoria copilăriei mele, născute, în mare, și ca o străluminare, din interogații de sine. Iar astăzi le citesc/recitesc ca pe o probă de fidelitate a propriului sine chiar față de... sine. De mine, iertată fie-mi roua de nemodestie, constatând că, oarecum misterios, copilăria mea de dincolo de cărți, de până la cărți, dar deja și cu cărțile în față, acaparată, vrăjită de ce spun și te învață ele, mi-a dăruit ea însăși, generoasă, o carte, la care am scris și mai scriu chiar despre ea, copilăria – mare, mică? Oricum, nu prea îndelungată, dar care s-a întâmplat ca o fatalitate a... binelui, bucuriei și dragostei părintești. Și e fascinant ca tu însuți să-ți dai știre despre cel care ai fost și despre cei care au fost cu tine.
        Textul poate fi văzut și similar unei structuri romanești, voia boierilor! Eu însă consider că e un poem memorialistic – să ne amintim că și Gogol și-a subintitulat „Sufletele...” poem, ceea ce pe mulți continuă să-i derutează chiar și după peste 180 de ani trecuți de la publicare.
        Copil la ruși e bazat, în cea mai mare parte, pe faptele reale ale vârstei de aur, sintetizate în ceea ce a fost copilăria, în ceea ce a mai păstrat din acele vremuri memoria, dar și sufletul, conștiința. Dar și din ce au tezaurizat subconștientul, ideea, sentimentul. Contextul social, dar și visul. Fapta reală, dar și fantezia, toate țesute în (re)trăiri, rememorări, reinventări nostalgice de sine și de lume de cândva; ba chiar a unui univers întreg, al tău, al părinților, satului tău, din care extragi savorile dialecticii particulare, pomenindu-te, surprinzător, ortacul lui Breton ce predică despre „spiritul care plonjează în suprarealism (și) retrăiește cu exaltare partea cea mai bună a copilăriei sale”.
        Eu simt această narațiune cu largi postate poetice ca pe o simfonie a copilăriei și preadolescenței mele. Uneori datele, impulsurile concrete se înalță parcă prin vibrații de orgă în cerurile metaforelor, de unde, peste un pasaj-două, revin pe pământ, în Negurenii mei de baștină, în casa părinților sau în tremurul de unde ale Răutului cu irizări cromatice atât de diferite, până la fascinație, în dependență de jocul și intensitatea luminii zilei, serii, nopții și a sufletului de copil care, iată, peste ani, avea să ajungă scriitor al propriului destin.
        E multă muzică în emanația acestui poem memorialistic despre vârsta de ce?-istă a copilului ce împărățea în împărățiile visărilor și necuprinderile dorințelor de tot felul.
        Apoi, cu toată intensitatea metaforică a narațiunii, cu intruziunea... familiară a fanteziei în povestire, s-ar crea impresia că în unele pagini din Copil la ruși sunt, parcă, oarecum explicit… Posibil din motivul că, atunci când regăsești un detaliu, o nuanță, un fir tainic din copilărie, trăiești senzații mai speciale, ce ți se par foarte scumpe și nu te hotărăști să te desparți de ele. Inclusiv de întâmplări și detalii ieșite, se părea, definitiv de pe orbitele atenției și memoriei tale, însă, se dovedi, nu și din sfera afectivității tale, care și face să le regăsești în amintiri... mărginașe, dar surprinzătoare, încât te bucuri ca de un mare dar. Momente pe care le-au considerat demne de a fi reținute memoria și inima, conștiința și subconștientul. În pofida permanentului asalt al neantizării, a nărăvirii uitării.
        Nu mi-am pus problema ingineriei scrisului acestui text... Când va fi sa-l recitesc din nou, posibil să-mi dau seama de unele dedesubturi psihologice... Sau, posibil, nu... Mă va „dezorienta” poezia, metafora care apar pretutindeni, în trecut, în prezent...
        În general, în scrisul subsemnatului există un țesut conjunctiv, ce leagă poezia de proză, metafora de narativ. Această „substanță” literară „intercelulară”, care parcă s-ar cere să fie numită „inter-literară”, a și dus, de fapt, la „dispariția”, cum zic unii, distincției de gen sau la „contopirea” genurilor, cum cred alții.

L.B