DIN NOU ŢVETAEVA

La editura bucureşteană „Tracus Arte” urmează să apară un volum de poezie al Marinei Ţvetaeva (1892-1941), pe care l-am tradus şi din care prezint aici câteva texte. (L.B.)

*      *     *

Doi sori se răcesc – o, Doamne, miluieşte! –

Unul – în cer, altul – în pieptu-mi se ofileşte.

Cum în faţa acestor sori – aş putea să-mi iert, sfinte? –

Mă lăsai nesilită să fiu scoasă din minte!

Ambii se răcesc – de la raze durerea nu-mi dă de veste!

Iar cel care se stinge întâiul, acela mai fierbinte este.

5.X.1915

*      *      *

Ziua, stinsă azi,

Răzleţit, pentru noi, apuse undeva.

Acest crunt ceas

E chiar pentru dumneata.

Vremea – bufniţelor,

Las’ mama să-şi ascundă puiuţul

Până-i de zori prevestirea.

Este devreme ca dumneata

S-o începi cu iubirea.

Vă ţin minte

Primul pas în casa mea ce rea pare să fie –

Cu cocoşel de turtă dulce

Şi ram de salcie arămie.

Adolescent firav,

În ceruri – a nor,

În pădure – a caprifoi

Miroseaţi îmbătător.

În genunchi,

Găsi-voi iertare – întreb –

Pentru lacrimile tale

De cerb?

Drăguţule semen,

Viu vă mai este sufletul

Visător la stele?

Eu însă nu iubeam decât

Cuvinte şi inele.

18.XII.1915

*      *       *

Oamenii de sufletul meu sunt ademeniţi adeseori

Şi eu am mai multe nume – de sfinţişori.

Iar la sufletul meu, naşi de botez, aproape taţi, –

Mai că s-ar aduna o întreagă mănăstire de bărbaţi!

Şi duhovnicii aceştia ce măgulitori mai sunt!

În fiece zi mă tot botează în apă şi dulce cânt!

Acesta – vulturiţă îmi zice, piţigoi – celălalt, –

Fiecare altfel îmi spune, cu nume dezmierdat.

La cea mai grea dintre răufăcătoare –

Ce de-a ocrotitori şi ocrotitoare!

Odată cu mine vor adormi întru eternitate

Sfinţişorii numelor mele nenumărate.

Mă chemau – la fel, mă botezau – diferit.

Toţi m-au chemat, nimenea nu m-a numit.

6.IV.1916

Insomnie

Azi noapte sunt singură în noapte –

Insomnie, călugăriţă fără adăpost! –

În astă noapte am cheile toate

De la porţile unicei capitale, cu străjeri la post!

Insomnia mea la drum m-a împins.

– O, ce minunat eşti, sumbrul meu Kremlin! –

Azi noapte eu sărut pe piept, aprins,

Întregul pământ războinic ca un străin!

Se ridică nu părul – ci blana pe fiară şi hoţi,

Şi vânt năbuşitor bate direct în suflet, durut.

Azi noapte eu îi jelesc absolut pe toţi –

Pe cineva îl jelesc, pe un altul îl sărut.

1.VIII.1916

*      *      *

Soarele – unul e, dar păşeşte prin oraşele toate.

Soarele – e al meu. Nimănui nu-l voi da, nu se poate.

Nici pe un ceas, pe-o rază, pe-o privire. – Nicicând. Nimănui.

Las’ să piară oraşele în constanţa nopţii, întunericului!

Îl voi lua în mâini! Să nu cuteze în cerc să se rotească!

Chiar de-o fi mâini şi buze, şi inimă să-mi scrumească!

Se va prăpădi-n eterna noapte – pe urmele lui mă voi lua...

Soarele meu! Nimănui nicicând nu te voi da!

1919

 La stâlpul infamiei...

Sunt pusă la stâlpul infamiei

Vechii conştiinţe slavone şi, iată,

Cu şarpele-n inimă, cu danga pe frunte

Eu vă spun – nu sunt vinovată.

Spun că, aflată înainte de împărtăşanie,

Am liniştită întreaga-mi fire,

Că nu e vina mea, dacă în piaţă

Stau cu mâna întinsă – după fericire.

Revedeţi bunurile mele toate,

Spuneţi-mi – aş fi orbit cumva?

Unde-i aurul meu? Unde-i argintul?

În palma mea – doar scrumul sadea!

Asta-i tot ce-am obţinui de la fericiţi

Prin măguliri şi rugile-mi multe.

Asta e tot ce voi lua cu mine

Pe plaiul sărutărilor tăcute.

 

„De la bun început m-a frapat forţa lirică a poeziei ţvetaeviene, trăită adânc, condensată şi închegată dens, fără a gâfâi la anumite versuri, cuprinzând în dezvoltarea perioadelor sale, fără rupturi de ritm, consecutivitatea mai multor strofe. În aceste particularităţi s-ar fi tăinuit parcă o anumită proximitate, posibil cea a influenţelor resimţite sau a aceloraşi stimulente în formarea caracterului, asemănătoare rolului familiei şi muzicii, similitudinea punctelor de pornire, a scopurilor şi preferinţelor”.

Boris Pasternak

„Ţvetaeva mi-a rămas în memorie ca om şi poet uimitor. Ea nu a fost nicicând un literator. Ea părea un copil al Domnului în lumea oamenilor”.

Roman Gul

„Nu cunosc un alt poet pe lume, care să fi scris atât de mult despre despărţire, precum a făcut-o Ţvetaeva. Ea pretindea demnitate în dragoste şi demnitate la despărţire, sugrumându-şi cu mândrie hohotul de plâns al femeii ce era şi doar rareori lăsându-l să erupă”.

Evgheni Evtuşenko