Deja în şapre numere din anul trecut şi anul curent, revista "Argeş" a inserat, în foileton, jurnalul meu de călătorie în Armenia. Serialul va continua cu alte zile şi nopţi trăite intens pe acele meleaguri biblice. Pentru a le înlesni eventualilor cititori accesul la text, postez aici ceea ce deja a apărut în "Argeş".
L.B.
DE LA
ARCA LUILA ARCA POEZIEI
(Jurnal de Armenia. 18 – 28 octombrie 2011)
18 octombrie
Acum
două săptămâni, colegul armean Ghevorg Ghilanţ (ne-am cunoscut în prima decadă
a lunii trecute, în Crimeea, la
Koktebel ) mă întreba, via
mail, dacă nu sunt invitat, toamna aceasta, în Armenia. Doar atât, fără să
dea detalii. Întru aflarea posibilei dezlegări a misterului întrebării cu
răspunsul în suspensie, prind eu „a răscoli” prin internet, căutând posibile
repere, evenimente ce ar motiva discreta ispitire a amicului şi chiar găsesc un
eventual – presupun – punct de pornire: în jurul datei de 23 octombrie, la Erevan va avea loc
întrunirea editorilor şi traducătorilor din CSI şi Ţările Baltice. Ei bine, nu
cred să figureze şi numele meu printre cele ale invitaţilor. Pentru că, mai
acum câţiva ani, în Armenia s-a ţinut un simpozion al traducătorilor, pentru
care diriguitorii de la USM
au recomandat vreo 5-6 inşi, dintre care doar unul sau, cel mult doi, aveau ce
căuta acolo. Însă umila mea persoană, care a tradus şi traduce mii de pagini
din literatura universală, care a elaborat antologia traducerii în Basarabia pe
durata a unui secol, care… ei bine, eu nu am fost delegat nici la prima, nici
la cea de-a doua întrunire de atare speţă. Ce să zici?... Pur şi simplu, mi-am
luat de-o grijă…
 |
| În munţii Armeniei |
Numai
că acea grijă (…luată), transformată într-o cvasiveste
bună mă găseşte la Suceava.
Şi de data aceasta, Ghevorg o ia pe departe, dar totuşi ceva mai aproape de
subiectul-incognito, spunându-mi că, iniţial, nu s-a hotărât să dezvăluie
detalii, până în momentul când avea să se decidă ceva concret. Se gândea că
putea fi târziu deja, însă parcă se luminase: în Armenia urmează să „plutească”
„Arca literară”, un proiect european, susţinut de „German Literaturwerksttatt”
care, de altfel, acum zece ani, a finanţat „Expresul literar 2000” . Concluzia colegului
era simplă şi… abruptă: dacă doreşti să vii în Armenia în perioada 19-28
octombrie, expediază de urgenţă copia scanată a paşaportului, un CV în engleză,
o fotografie. Păi, zic-răspund: dragă Ghevorg, azi e 11 octombrie, mă aflu la
manifestările legate de 70 de ani ai revistei „Bucovina literară” (Suceava,
Cernăuţi), iar la Chişinău ,
de unde aş putea trimite cele solicitate, nu mă întorc decât pe 15 octombrie.
Cred că ratez şansa…
În
fine, revenind acasă, expediez totuşi cele solicitate. 16 e duminică, nu
lucrează instituţiile ce vor avea grijă de navigaţia „Arcei literare”. Deci,
îmi iau iar de o grijă… Numai că, fulgerător, luni, 17 octombrie, mi se cere
confirmarea că sunt disponibil să sosesc în Armenia. Confirm, după care, timp
de o oră, primesc prin poşta electronică şi copia biletului de avion, dus
întors, Chişinău – Moscova – Erevan! Adică, iubite cetitorule, a doua zi, pe 18
octombrie, la ora 16, trebuia să decolez din Chişinău, ceea ce am şi făcut,
primele rânduri din acest jurnal scriindu-le deja în aeroportul Domodedovo din
Moscova. Timp – berechet, ca s-o spui conciliator (cu cine? cu tine?...), dar
uşor nedumerit până la o spuză de revoltă – durată cam exagerată de aşteptare
între curse: spre Erevan (cu aceeaşi companie S 7) se va decola peste 7 ore…
(De altfel, şi cei care pleacă din Bucureşti spre Erevan, cu escală la Varşovia , cam tot în jur
de 7-8 ore au de aşteptat.)
Aeroportul
Domodedovo nu-ţi trezeşte senzaţii prea plăcute (cu toată modernitatea şi
funcţionalitatea sa de înaltă condiţie): anul trecut, aici a avut loc un
atentat terorist ce a luat viaţa a câtorva zeci de persoane. Printre ele şi
Anna Iablonskaia, scriitoare din Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor, pe
care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am
cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul
Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni studenţi
chişinăuieni, să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile
din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber
non grata (liber/carte… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe
poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie
Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, subliniind
(iertat fie-mi stropul de nemodestie) că este: „…un poem pe care l-ar semna,
cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu.. .”
În
ianuarie anul trecut, Anna Iablonskaia [numele i se trage de la: (pom de) măr],
plecase la Moscova ,
invitată să primească un premiu literar. La viaţa ei (atât de scurtă! – avea 30
de ani) se învrednicise de multe distincţii importante. A aterizat în aeroportul
Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...),
pe care îl cunosc relativ bine, inclusiv spaţiul în care s-a produs atentatul
şi unde, cu trei luni în urmă până la acel moment, stătusem şi eu, aşteptând
să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la Bienala Internaţională
a Poeţilor... (Astăzi însă, nu am aşteptat bagajele: fiind o rută tranzit, le
voi recupera la Erevan …)
După
acea nenorocire, am tradus din versurile Annei Iablonskaia, poetă cu adevărat
talentată. Iar acum, la
Domodedovo , în destul de vastul răstimp de până la cursa spre
Armenia, citesc poezie românească. Am luat cu mine cărţile a patru colegi, hai
să zic din generaţii diferite. Din timp în timp, pun în automat câte 50 de
ruble, bancnotă sau monede de 10, îmi
iau sticla de apă plată şi revin la poezia noastră. Poeţii – dintre cei mai
„vizibili”, dintre cei mai aflaţi în atenţia criticii literare. Dintre cei mai
premiaţi… Pe rând, am lăsat pe câte vreo bancă mai întâi cartea de poeme a
colegei – venerabilă ca vârstă, cu multiple stagii şi burse în Occident. Nu, nu
dezamăgeşte. Poezia domniei sale. Dar, dragii mei critici, nici chiar aşa cu
osanalele! Deci, las cartea, gândindu-mă la cum
îi va fi norocul, în baza latinescului Habent sua fata libelli… Poate chiar dă peste ea cineva care
citeşte româneşte. Poate… poate… poate… Din păcate, acelaşi lucru trebuie să-l
fac şi cu cărţile altor doi poeţi, cam până în 40 de ani fiecare. Şi ei prea de
tot – se creează impresia – corconiţi de colegii de generaţie (grup, gaşcă), de
o parte din critica literară. Dar, zău, nu găsesc că volumele lor sunt atât de
valoroase, precum se scrie în referinţe şi prefeţe, pentru a fi readuse în
biblioteca mea de la Chişinău. Le
19 octombrie
Tot în aeroportul Domodedovo. Cursa spre
Erevan trebuia să-şi ia zborul la ora 1,55 (la noi – cu o oră îndărăt), însă,
din motive tehnice, a fost amânată până aproape de ora 4,00. În acest spaţiu
imens, se mai anunţă şi despre alte curse decalate. Astfel că, fără să-mi fi
dorit, mai am timp berechet de pierdut. (Brr! – se mai zice: „a ucide timpul”…)
Şi iar deschid blocnotesul (viitor-jurnal armean?). Notez că: o inevitabilă parte din scrisul
prezent(ului) este „extras” din amintire.
Şi iată aici, după miezul nopţii, în aeroport
rusesc, ornicul (orologiul, mai bine zis, pentru că voi vorbi de Piaţa Roşie)
memoriei se dă de la sine îndărăt cu… doi ani, stând cu acele în după-amiaza
unei zile din noiembrie 2009, când, făcând o plimbare cu colegul Vasile
Ţurcanu, poet, stabilit de ani şi ani în capitala rusă şi fără semne să revină
în Moldova sau să se stabilească în România (are şi el iluziile sale, nu ştiu
dacă anume – necesare, în acest caz, în care de fapt nu am de gând să intervin cu
sfaturi şi din care, brusc, m-am şi „retras”); deci, în cursul acelei plimbări
cu itinerar arbitrar, după ce făcurăm poze „cu ţarul”, dar şi cu „Lenin” –
sosiile lor le întâlneşti lângă Muzeul de Istorie, la intrarea pe Piaţa Roşie,
– ne-am zis să vizităm şi mausoleul, însă, de la un moment încolo, zisul a
rămas la singular, Vasile renunţând din motivul că trebuia să depunem la un
ghişeu special telefon, aparat de fotografiat (arme de foc, arme reci…),
zicând: lasă-mi telefonul şi obiectele de metal ce mai ai asupra ta, treci, de
duci, iar eu îţi voi face poze de la distanţă, mergând paralel, de partea
astălaltă a îngrăditurii, până intri în mausoleu.
Într-adevăr, eu, cu chipul ceva mai smead,
uşor… transcaucazian (problema ruşilor cu cecenii, daghestanezii etc.), sunt
verificat la sânge chiar şi după ce trec de detectorul de metale. În fine, în
lungul zidurilor kremlinului, o iau spre mausoleu, din cealaltă parte a
grilajului colegul „îmi face din ochi” cu bliţul, până intru în subsolul
leninist. Bolşevicul nr. 1 stătea împuţinat la trup, gălbejit şi cuminte sub
acoperemânt de sticlă (glumeţii zic: la borcan), mâinile (mânuţele!) nu le avea
pe piept, ci întinse în lungul vestonului. De la un pas la altul, mai confundam
ceva, parcă greşeam itinerarul şi eram atenţionat de câte vreun gardian. În
fine ies, din cealaltă parte a grilajului mă salută fleşurile lui Vasile
Ţurcanu şi eu îmi zic – uite, bre, ceea ce nu ai reuşit să faci în decenii de
putere sovietică, pe când veneai la
Moscova , ţi-a reuşit astăzi, când URSS nu mai este. (Ce bine
că nu e!) Anume că mi-a reuşit, deoarece, pe timpuri, eram mereu descurajat de
coada enormă ce şerpuia spre mausoleu; şirul de curioşi îmi potolea
curiozitatea şi eu coboram din Piaţa Roşie, după care urcam pe strada Gorki, pe
stânga, spre librăria (nu ferestrăul) „Drujba”, unde se putea procura deavolna
carte românească, interzisă să ajungă şi la Chişinău , iar de ajungea, totuşi, era nimicită
prin subsolurile vecine Planetariului,
precum era numită clădirea KGB-ului de lângă Biserica
Schimbarea la Faţă
a Mântuitorului (fosta capelă Sf. Împăraţi Constantin şi Elena a
gimnaziului nr. 2 pentru băieţi), care
fusese pângărită prin amenajarea în ea a unui planetariu (pe când eram prin
clasa a 4-a, l-am vizitat şi eu, venind de la 80 de kilometri depărtare, cu
clasa, în excursie).
Îmi
zic că aceste amintiri de după miezul nopţii se înfăţişară probabil şi din
motivul că e timpul fantomelor. Chiar dacă nu-i şi întuneric, ci atât de
luminos aici, în aeroport; chiar dacă barem nici nu moţăi, ci sunt absolut
lucid, iată că una din fantome (fantoma fantomelor!) reuşeşte totuşi să se
„insinueze”: fantoma lui Lenin…
În
acelaşi an 2009, primăvara, pe internet apăruse un clip de cam 15 secunde în
care se vedea cum Lenin din mausoleu… se mişcă, îşi saltă, zvâcnit, trupul. Ca
şi mulţi alţii, am luat-o şi eu de farsă, potrivită în urma unui montaj
cinematografic abil. Dar nu! Acum un timp, a apărut dezminţirea unui specialist
american: în clip nu e nici urmă-urmuliţă de montaj, totul ţine de integritatea
peliculei şi a filmării! Numele mecanicului-expert dintr-o celebră universitate
americană e Capri – mi-a fost uşor să-i memorizez numele: e acelaşi cu al
insulei italiene unde se odihnea şi scria Gorki, dar şi rudă cu… capra noastră.
Astfel
că, zicând de stafia lui Lenin, ştiu eu ce vorbesc…
Mai ţin minte că atunci, pe Piaţa Roşie sau
când deja plecasem de acolo, în minte îmi revenise şi un vers al lui Dmitri
Prigov, poet din care tradusesem. Suna
cam aşa: „Brusc poate apărea mormântul lui Lenin”, din
care au pornit nişte rânduri ale mele despre cum în faţa faţadei morocănoase a mausoleului mă gândesc la ce-mi
trăsneşte prin cap, întâi la
săpunul marca „Pilat din Pont” cu
care cineva încearcă să se spele de păcate, apoi – de luat a-minte şi a-suflet – că a greşi e omeneşte, pentru că până şi lui Moise în loc de
nimb i s-au pus coarne, „coautori”
fiind sfântul Ieronim şi genialul păcătos Michelangelo, încheind-o brusc,
„abrupt” şi, cred eu, nu chiar absurd: Cu
toate astea Lenin rămâne de
neiertat…
Din „zona noastră”, se pleacă spre India,
Israel, Dubai etc., spre ţările ex-sovietice din spaţiul asiatic – Uzbekistan,
Kârgâzstan, Turkemnistan şi, iată, spre Armenia. Zborul va dura circa trei ore,
plus una ca decalaj de fus orar, astfel că în Erevan vom ajunge pe la ora 8,00.
În aeroportul din capitala Armeniei mă
întâmpină o fiinţă firavă, o studenţică, s-ar putea spune, foarte drăgălaşă.
Stătea cu sigla „Literary Ark” în mână, siglă pe care, de altfel, până la acel
moment nu o văzusem şi nu aveam cum să o… recunosc. Dar „m-a depistat”
domnişoara, a chemat un taxi, am înţeles – în baza unei convenţii prealabile.
Până în capitală – 15
kilometri . În dreapta – soare orbitor, potopitor, încât
nu din prima dată mi s-a arătat ochilor silueta magnifică a Araratului
înzăpezit. Dar, când maşina intră într-un spaţiu mai umbros, văd Muntele Biblic
şi, în pofida faptului că jovialul nostru taximetrist o ţine într-o glumă –
bineînţeles, cu referinţe şi la
Radio Erevan , – în mare parte atenţia mi-i orientată spre
orientalul Ararat, de unde a pornit, bineînţeles, şi sugestia cu „Literary Ark
2011. Ten Yars After”.
Perindări de imagini arhitecturale, unele –
superbe. Hotelul „Ararat”. Camera 101. Şi prima dispoziţie: dacă doriţi, puteţi
dejuna. Apoi vă vom aşteptăm aici, jos, la ora 12,30. La 13,00 e „lansarea la
apă” a Arcei literare – inaugurarea manifestărilor.
Iar
„lansarea” s-a întâmplat în Sala Frescelor a Galeriei Naţionale de Artă.
Vorbesc – scurt, e de remarcat! – David Matevosian, cel de la cârma Arcei (s-ar
putea spune, adjunctul lui… Noe), apoi dna Asmik Pogosian, ministrul culturii,
după ea – o altă doamnă, Christiane Lange, director al „Literaturwerstatt
Berlin”, responsabil(ă) de multe programe şi coordonator al proiectelor legate
de Festivalul Poeţilor de la Berlin. Printre
Primele cunoştinţe, primele poze, prima cupă
ciocnită la deschidere şi, imaginar, sticla de şampanie izbită de prora Arcei
noastre literare. Constat că vom fi participanţi din vreo zece ţări (şi mai
bine, poate; unii urmează să sosească deseară, mâine dimineaţă).
Ni se oferă „echipamentul”: geantă albastră
cu siglă adecvată, blocnotes, pix, ecuson, programul – o cărţulie simpatică,
tipărită pe bristol, în care sunt prezentaţi participanţii, câte un telefon
celular „Nokia”, cu contul încărcat (o sponsorizare „Orange”, înţeleg), – să
putem fi contactaţi de organizatori, când e nevoi, să putem suna şi noi,
inclusiv – acasă: în Belgia, Germania, Estonia, Franţa, Italia, Olanda,
Polonia, Moldova/ România …
Seara, cu ce continuăm?... Curios, dar vom
face un tur al Erevanului. Nocturn. Microbuzul nostru urcă ba pe o culme, ba pe
alta, pe care sunt plasate monumentele celebre ale capitalei armene, cunoscute
din fiece ghid turistic: Patria-Mamă, apoi o columnă foarte frumoasă – iniţial,
ea fusese înălţată pentru a marca 50 de ani ai… URSS care, se ştie, avea să-şi
dea obştescul sfârşit de obşte mincinoasă, imperialistă, la 74 de ani ai săi.
Ca un om bătrân, îmi vine să spun. Însă analogiile între un stat şi un om nu
prind aici. Despre omul plecat pe tărâmul umbrelor, precum spuneau anticii, aut bene aut nihil, ceea ce nu e cazul şi
despre un stat ce întemniţase atâtea popoare, în care muriseră etnii întregi,
în special în imensa Siberie.
De
mai multe ori am fost întrebat – inclusiv de o doamnă de la radio, care mi-a
solicitat un interviu în Sala Frescelor – dacă sunt pentru prima oară în
Armenia. În realitate – da, prima, însă imaginar am fost de nenumărate ori. Ad
hoc, îmi amintesc că, la şcoala generală din Negurenii mei de baştină, am avut
un profesor de matematică Ambarţumian. Plus la cifre, a fost unul din
promotorii fotbalului în comuna noastră. Peste ani, l-am întâlnit la Chişinău , preda la şcoala
surdomuţilor ce se afla undeva mai jos de clădirea circului care, pe atunci, nu
exista. Nu ştiu dacă profesorul ce vorbea cursiv româneşte cunoştea şi limba
armeană, însă în aşezământul de învăţământ respectiv domina, bineînţeles, un
singur mod de comunicare: cel al gesticii. Iar din amprentele armeneşti
„locale”, îmi amintesc că, la
Negureni , strada principală a fost asfaltată de o echipă de
armeni. Şi aici revine episodul din avion, în zborul Chişinău-Moscova: vecina
mea din stânga era o tânără ce părea cam impacientată şi care, la un moment
dat, mă întreabă cum se procedează în caz de tranzit etc. Unde pleacă? La nord,
în Kemerovo. Cu ce ocazie? În ospeţie la
sora ei, stabilită acolo de peste zece ani. Unde lucrează? Nu lucrează, e
casnică, îşi creşte copiii. Soţul o fi, – presupun eu, – tot de pe la noi, din
Moldova. Nu, el e armean. Cu ce se ocupă? E şef la construcţie. – Astfel, e
respectată, parcă, o tradiţie. Pe timpul sovieticilor, la noi veneau coreeni să
crească ceapă, usturoi, iar armenii construiau, construiau…
Cinăm la cafeneaua
La Bohème. Da , nume cu
rezonanţă din celebra melodie a armeanului franţuzit [la cântec, nu însă şi în
spiritul său cu ecouri din Urartu, Ararat(u)…] – Charles Aznavour. Vă amintiţi, bineînţeles: „La bohème, la bohème,/ Ça
voulait dire tu es jolie,/ La bohème, la bohème,/ Et nous avions tous du
génie”.
Ei
bine, după primele impresii şi toasturi – ritual inaugurat de David Muradian,
prozator, preşedintele Academiei Naţionale de Cinema, se pare că marinarii de
pe „Arca literară” nu se dau de genii, arătându-se convivi deschişi, sociabili,
prietenoşi, plus că unii dintre ei s-au cunoscut şi cu alte ocazii
internaţional-literare. (În unul din toasturi – a promis două, cel mult trei,
dar a depăşit uşor cele ce şi-a propus, – David spunea că, la Chişinău sau Bucureşti,
el se simte ca la Erevan :
oamenii pe care îi întâlneşte pe stradă au chipuri asemănătoare cu cele ale
conaţionalilor săi. Din alte nuanţe – adresare, reacţie, privire, cuvânt – se
simte că are o simpatie anume pentru români.)
Prins şi întristat
de atare gânduri, coboram în piaţa centrală, a Republicii, fostă Lenin. (Amicul
Ghevorg Ghilanţ îmi spusese că s-ar numi Piaţa Independenţei. Tot pe acolo ar
fi. Iar inexactitate e din cauza că amicul locuieşte la circa 40 de kilometri
de Erevan.) În faţa Galeriei Naţionale de Istorie şi Artă, în bătaia fluxurilor
de lumină multicoloră îşi joacă ţâşniturile o fântână arteziană. Muzica este
implicată şi ea, calculat-electronic, în spectacolul ce adună sute de orăşeni
şi oaspeţi ai Erevanului. Poze, flanări în regim necondiţionat, la întâmplare,
mici întâmplări uşor emoţionale. Apoi o luăm pe jos spre locul cantonamentului
nocturn al arcei noastre, astfel aflând că hotelul „Ararat” nu e prea departe.
Hai să zicem, ceva sub un kilometru distanţă. Claudio Pozzani (e din Genova) ne
atrage atenţia că nu trecem doar pe lângă ambasada ţării sale, ci aici pare a
fi un întreg cartier de orientare italienească.
(După-amiază,
grupul nostru a vizitat şi Muzeul de Istorie al Armeniei, însă eu „pasez”
impresiile pentru pagina unei alte zile, când va fi să revin, de unul singur,
pe îndelete, acolo. Să zicem, pe 26 octombrie, când programul ne va lăsă liberi
până la ora 19, când ne vom întruni la cultural event. Pentru că despre ceea ce
se află în Muzeu, cu relicve ce vin din secole de până la Hristos , din Urartu, ca
parte component-incipientă a istoriei Armeniei, nu se poate spune doar fugitiv.
Plus ceva oboseală rămasă din lungul zbor care te-a mai şi trecut peste două
fuse orare. Şi încă din considerentul că nu am avut timp să intrăm şi în alte
săli ce m-ar fi interesat, să zicem cea a culturii şi artelor orientale –
China, Iran…)
La
un moment dat, pe când făceam turul nocturn al oraşului, „reţin” că
circumferinţele ochilor de semafor ar fi mai mari ca de obicei. Întreb dacă pe
aici, la ceva înălţime alpină, cum ar veni, este frecvent ceaţă. Nu, nu e, acum
seara ar fi o excepţie. Deci, îmi spun eu, ochiul „ciclopic” de semafor nu ar
avea legătură cu înnegurarea. Dar cu circulaţia în general – ar avea, nu? De
unde trag concluzia că, graţia semafoarelor mai… holbate, în Erevan s-ar
produce mai puţine accidente de circulaţie, decât la Chişinău. Ambele
Însă
făcând deja cale pedestră spre hotel, pe la intersecţii de străzi, cercetând de
aproape, terestru, semafoarele, îmi zic că, pe când eram în maşină, pur şi
simplu îmi jucase festa iluzia optică „stimulată” de ceaţa uşoară, rară. Astfel
că, şi pe aici, semafoarele sunt ca semafoarele, de standard internaţional. E
ceva asemănător cu o descriere din nuvela După bal, am impresia, unde
Lev Tolstoi descrie nişte case care, în ceaţa ce le învăluia, păreau şi mai
înalte.
Şi
totuşi, în liniştea şi singurătatea camerei de hotel, mi-am mai zis că
percepţia supradimensionată, spre ciclopic, a ochilor de semafor ar ţine de inconştienta montare a inconştientului
omului de a căuta şi „a găsi” diferenţele în noile ambianţe în care se
pomeneşte. Însă aici, la subliminal, deja ar trebui să intervină domnul Freud,
iar dacă o dai în (auto-)psihanaliză nu scapi cu una cu două, – însă deja acul
mic al ceasului o ia „la vale”, spre ora 1, şi tu ar trebui să-ţi spui „Noapte
bună”… Dar cine îţi garantează că nu te-ar duce spre Freud şi visele pe care ai
putea să le vezi în această primă noapte în Armenia?... Nu, de Freud nu scapi
cu una, cu două.
În
fine, constat că, în pofida drumului (ceresc) lung, plus aşteptarea în aeroport
care, la un loc, mi-a luat vreo 16 ore, că după colindarea, şi pe jos şi în
maşină, a Erevanului, oboseala încă nu mă răpune. Şi îmi zic, cum am făcut-o şi
în alte cazuri similare, că aflarea/ situarea la ceva înălţime alpină pur şi simplu îmi prieşte. Cu alte cuvinte, mă
simt bine pe culmile sperării.
Posibil şi pe linie… congenital-ereditară, eu, după mamă, fiind Munteanu. Iar
dacă te gândeşti la mamă, precum în copilăria de demult, de la ecuatorul
secolului trecut, bineînţeles că adormi mai uşor, mai liniştit, iar visele ar
putea să-ţi fie plăcute, încât, dimineaţă, să nu mai revii, frământat,
neliniştit, la domnul Freud…
20 octombrie
Rar mi s-a
întâmplat sau poate încă nu mi s-a întâmplat până acum ca, într-o singură zi,
să văd şi să aflu atâtea despre o capitală de ţară, precum a fost să mi se
prilejuiască ieri la
Erevan. L-am zărit, elipsoidal-panoramic, din avion, apoi mi
s-a deschis – cu Araratul pe dreapta! – în plină lumină a soarelui de
dimineaţă, ce mi s-a părut nespus de intens aici, la o mie şi ceva de metri
peste nivelul mării. Centrul – frumos, ctitorit recent, dar temeinic, – l-am
văzut la amiază înnorat, apoi într-o burniţă alpină prietenoasă, aş zice.
(Ghevorg îmi spuse că timpul pe aici e cam schimbăcios, „haşurat” de ploi
scurte şi eu presupun că Erevanul ar fi o Londră munteană, ceea ce place
colegilor armeni. Chiar dacă nu e chiar aşa, comparaţia putând fi amendată.)
Apoi, spre chindie, cerul s-a limpezit, iar noi, făcând semi-turul Pieţei
Republicii, am intrat în Muzeul de Istorie. A urmat turul nocturn (tot pentru întâia
dată întâmplându-mi-se aşa ceva) al Erevanului, urcuşul pe înaltele sale culmi,
deschiderea panoramei electro-cromatice din diverse locuri şi unghiuri. Ce
prăpastie se deschide, Doamne, undeva în perimetrul columnei înălţate pentru a
consemna 50 de ani de la formarea URSS! Nu, aici nu e nicio diversiune
retro-politică, ci doar strângerea la lingurică produsă de cutezanţa de a
încerca să te apleci puţin peste parapet, ca să vezi abisul ce se cască. Deloc
prevederi speciale de siguranţă, ci doar simple tăblii cu rugămintea să nu urci
pe parapet, pentru că e periculos, e… abis şi – s-a zis! Iar după cina de la
cafeneaua La Bohème
– o promenadă à pied (odată ce suntem
între însemne şi accente franţuzeşti) pe Strada de Nord, pietonală, spre
centrul cu joc de ape, lumini, culori şi bliţuri.
În avionul ce mă
purta spre aeroportul Zvartnoţ din Erevan, în buzunarul fotoliului din faţă am
găsit revista „Sobesednik Armenii” (Interlocutorul Armeniei), dedicat
aniversării de 20 de ani ai independenţei statului în care aveam să sosesc (de
altfel, Armenia şi-a declarat independenţa cu o lună mai târziu decât Ucraina
sau Moldova). După reportajul, abundent fotografic, de la recepţia oferită de
Ambasada Armeniei la Moscova ,
urmează rubrica „Istoria în detalii”, cu double pages intitulate
„Renăscut în tuf roz”, dedicate Erevanului. Extrag câteva date: cetatea-polis
Erebuni a fost întemeiată în anul 782 î. H., în secolele VI-IV fiind centrul
Satrapiei Armeniei. Între secolele III î. H. şi IV d. H. nu se
mai ştie nimic despre Erevan, lipsind documente. (Nouă ne este cunoscută un
astfel de „gol istoric” – despre urmaşii dacilor nu s-a mărturisit cam o mie de
ani.) De mai multe ori, cetatea-oraş este cucerită de sciţi, mezi, arabi. În
1387 – distrus de armata lui Tamerlan. În perioada războaielor turco-persane,
1513-1735, trece de 14 ori din mână în mână. Între 1765-1779, este
cucerit-recucerit de Iraklie II, regele Gruziei. În confruntare cu perşii, în
1827 armata rusă ocupă Erevanul. Iar în mai 1918 oraşul devine capitala primei
Republici Armene independente; din 21 septembrie 1991 – a celei de-a doua
Republici.
Paradoxul (şi…
doxa!) Erevanului e că, în mare, el e construit parcă în contemporaneitatea
„imediată”, unele din remarcabilele sale vestigii edilitare apărând în a doua jumătate
a secolului XX. Numai că, prin stil şi aspect arhitectonic, urbea edificată
„recent” adie irezistibil a vechime, a antichitate chiar, în special clădirile
din centrul oraşului vădesc că au fost ctitorite cu migală, de parcă meşterii
vremurilor noastre ar fi avut veşnicia în faţă. Şi de povaţă. Zic aspect,
deoarece patina adâncului de vremi i-o oferă, „i-o imprimă” tuful de un amplu
spectru cromatic (dacă ochiul cercetează în nuanţe). E o coloratură muntenească
mai specială, şi „orientală”. Pun aici ghilimele, deoarece în subtext există o
interogaţie permanentă, la care se tot revine: Armenia cărei părţi a lumii
aparţine, Orientului sau Europei?
Implicit, ea apăru şi la agapa de aseară, când David Muradian încerca să
găsească raporturi între ce ar fi fost şi cât a fost vechea Armenie şi
prezentul ei de ţară – mică, mare? Păi, zicea amicul, când am vizitat
Lichtensteinul ce are 32 de mii de locuitori, bineînţeles că Armenia, cu cele 3
milioane ale ei, mi se părea o ţară
mare. Dar adevărul e că domniile voastre aţi venit la noi din ţări mai mari,
deci să abandonăm noi şaradele silogistice, că tot se vorbeşte de satul global…
Dar se spune că,
precum în cazul Moldovei, şi din Armenia ar fi plecat, în anii de la urmă, cam
sub un milion de oameni.
Ah, ahpeir-gian (dragă
frăţioare) David, despre „benevola” plecare a poporului, fie armean, fie român, am dat de un
poem al lui Ovanes Grigorian, din care traduc:
„…Spre sfârşitul secolului douăzeci,
la ora paisprezece şi un sfert,
poporul armean a ieşit din propria ţară
şi nu s-a mai întors…
Semnalmente: antic, mult-pătimit,
talentat, muncitor, răbdător,
în ochi – o tristeţe nesfârşită,
în inimă – rupturi, plesnituri adânci…
Cei care l-au văzut sunt rugaţi
să anunţe de urgenţă parlamentul
care pe câteva zile
are nevoie de popor
în legătură cu apropiatele alegeri repetate…”
La voi – ca şi la noi: şi cu ceva nevoi…
Mai
sosesc doi năieri participanţi la navigaţia Arcei
literare. Bucurie, exclamaţii, îmbrăţişări, doveditoare că unii membri ai
echipajului s-au cunoscut şi cu alte ocazii. Cei care completează efectivul
sunt Swanje Lichtenstein din Germania şi Filip Van Zandycke din Belgia. Însă nu
vor putea veni Bejan Matur din Turcia şi David Magradze din Georgia (în CV-ul
din pliantul Arcei e specificat că el e autorul imnului ţării sale). (Ce o fi
însemnând Bejan, în acest caz pronume feminin, iar în multe cazuri la noi –
nume?)
Ieri, la scurta
recepţie de după lansarea la apă a Arcei, în două rânduri mi s-a strâns dureros
inima: când noua cunoştinţă a mea, prozatorul Grigor Djanikian, m-a întrebat:
„Ce mai face Nicolae Vieru?... Am învăţat împreună la Moscova …” Iar David, fiul
ilustrului prozator Hrant Matevosian,
fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Armenia, îmi spuse: „Tata
amintea uneori de un prieten de-al său din Chişinău, cu care a fost coleg la Institutul de
Literatură din Moscova. Un prozator bun, din când în când îşi telefonau…”
„Saka?” întreb. „Exact, Saka!” face David. Iar eu „am ghicit” din simplul motiv
că şi Serafim Saka amintea deseori de Hrant Matevosian şi de Andrei Bitov,
colegi la care ţinea, cu care ar fi vrut să se întâlnească.
Însă Nicolae Vieru
s-a prăpădit deja demult, în primăvara anului 1995, iar Serafim – chiar în
primăvara anului acesta…
Acest Memento mori
pare a se potrivi în prologul zile, în care ţinem cale spre Ecimiadzin,
reşedinţa catolicosului tuturor armenilor (20 km . de la Erevan ). Mai întâi, oprim la Biserica Sfânta
Într-un colţ al
lăcaşului, sunt şi câteva pietre care ar fi, se spune (cu destulă aproximaţie),
din cele cu care a fost lapidată cea care avea să devină Sfânta Hripsime. Cică,
în anul 301 în Armenia au sosit 37 de tinere creştine, care vieţuiau şi se
rugau în mănăstirea Sf. Pavel. Până la acel moment, una dintre ele, Hripsime,
îl cucerise cu frumuseţea ei pe împăratul roman, însă a refuzat să-i fie
acestuia soţie, împreună cu alte surate ascunzându-se în oraşul Alexandria.
Apoi legenda spune că tinerelelor fecioare li s-a arătat Maica Domnului,
indicându-le drumul spre Armenia, iar împăratul acestei ţări, Tiridates (în
armeană: Trdat), aflând ce li s-a întâmplat domnişoarelor la Roma , el însuşi dori să o ia
de consoartă pe Hripsime, care însă declară că ea nu aparţine decât Domnului
Dumnezeu. Asta înfurie la culme capul încoronat de lângă Ararat şi el ordonă ca
tinerele creştine să fie ucise prin lapidare. După care împăratul este bântuit de
demoni. (David Matevosian spune că a fost transformat în porc mistreţ.) În alte
variante ale legendei se povesteşte că împăratul a fost vindecat şi
re-înfăţişat în om de către Grigore Luminătorul, după care Tiridates a crezut
el însuşi în puterea creştinismului, se boteză, îşi boteză poporul, declarând
creştinismul religia de stat a Armeniei. Iar lui Grigore Luminătorul i se arătă
în vis Isus Hristos, indicându-i locul unde să înalţe o biserică şi astfel luă
întrupare prin zidire Mănăstirea Ecimiadzin.
Astfel,
biserica armeană este una apostolică,
fiindcă cei dintâi creştini care au sosit pe aceste tărâmuri au fost apostolii
Bartolomeu şi Tadeu, numiţi primii luminători ai Armeniei. Completările,
nuanţele şi accentele legendelor sunt în plină perindare, spunându-se că Tadeu
ar fi plecat spre Armenia în anul 34 d. H., aducând cu el şi lancea cu care
fusese străpuns Hristos la răstignire şi
care se află în Muzeul Catedralei Ecimiadzin.
Până a avea
întâlnire cu Sanctitatea Sa Karekin al II-lea,
Catolicos si Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, un tânăr părinte-ghid ne dă şiruri
de cunoştinţe care să ne lumineze mai limpede prezenţa aici. Ritul armean e
unul creştin răsăritean, unic atât în biserica apostolică armeană, cât şi în
cea armeano-catolică. Împreună cu ritul bizantin, el formează grupul cappadocian, component
în marea branşă de origine siriacă. În pofida aparenţelor diferenţiatoare, cele
mai apropiate rituri celui armean sunt latin şi bizantin. Asemeni oricărei
euharistii valide, şi cea a ritului armean are două componente: liturghia
cuvântului (sau a catehumenilor) şi cea a altarului (sau a credincioşilor).
Plus la asta, ritul armean, precum cel
bizantin, presupune şi proscomidia sau proteza, ce corespunde ofertoriului din
alte rituri, adică ceea ce urmează după citirea Evangheliei,
când preotul face consacraţia pâinii şi a vinului de împărtăşanie. Însă în
prezent proscomidia are loc deja în timpul
liturghiei cuvântului, pe altar (ca la celţi – ce constante-ecouri!)
Datorită
faptului că diferenţele de credinţa creştin-ortodoxă sunt minime, relaţia
bisericii armene cu aceasta este una cordială.
Iar
în faţa catedralei de la
Ecimiandzin sunt pietrele de mormânt ale primaţilor care au
stat în fruntea bisericii. Am oprit în mai îndelungă reculegere în preajma
celei a Catolicosului Vasken I, înainte-stătătorul Bisericii Armene în anii
1955–1994.
Era născut în Bucureşti şi vorbea mlădios-miezos limba română. O ştiu din
următoarea împrejurare: în 1988, când se produsese devastatorul cutremur din
Armenia (peste 25 de mii de morţi), la faţa locului au venit şi salvatori
dintre Prut şi Nistru, cu ei – şi o echipă de la studioul Moldova-film. Sanctitatea Sa Patriarhul Suprem şi Catolicosul
Vasken I a acceptat să-i primească (vă imaginaţi, în acele zile de dezastru era
foarte ocupat), acordându-le un interviu – în limba română, fireşte. Acel film
l-a montat Zinovia, soţia mea, şi eu am rugat-o să-mi aducă banda sonoră cu
cuvântul Sanctităţii Sale, pe care, transcriindu-l, l-am publicat pe prima
pagină a hebdomadarului Literatura şi
arta. Astăzi, soţia e şef filmotecă şi restaurare a studioului Moldova-film şi ambii regretam că nu mai
aveam timp (am plecat… fulgerător, într-o zi jumătate, spre Erevan!) pentru ca
ea să-mi aducă o copie a acelui film cu interviul Sanctităţii Sale Vasken,
pentru a le-o oferi colegilor armeni şi – de ce nu? – de a o proiecta la
întrunirile efectivului nostru de pe Arca
literară.
Însă
acolo, la mormântul Sanctităţii Sale, mi s-a întâmplat un lucru extraordinar:
două domnişoare mă salutară în… româneşte! Cine sunt? Studente la Universitatea de
Stat. Vorbesc engleza, italiana şi, de la o vreme, cu doamna profesoară Maria
Ipatov din Bucureşti, fac cursuri de limba română. Şi ce credeţi că pun la cale
domnişoarele? (Lilit Petrosian şi Marina Balaian, reţin eu.) Prind a cânta ceea
ce ştiu: Vine, vine primăvara.
Bineînţeles, împreună cu ele, cânt şi eu, amintindu-mi de copilărie. Şi chiar
despre cum am scris la romanul memorialistic Copil la ruşi. Cântăm, încheiem cu bine, cursiv, fără sincope melodia,
după care domnişoarele (Lilit scrie versuri), în duet parcă, încep a
recita Revedere de Eminescu, şi eu rostesc versurile împreună cu ele: Numai
omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost
aşa rămânem…
Ce
emoţionant e să cânţi Vine, vine
primăvara în plină toamnă armenească, împreună cu două fiice ale Araratului
care – uimitor! – au o rostire românească impecabilă! Sigur, în copilăria sa
românească, a cântat Vine, vine primăvara
şi piciul Vasken care, peste ani, avea să ajungă Catolicos
si Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor,
la mormântul căruia, iată, parcă am fi venit noi cu un colind laic, cu Vine, vine primăvara, în plină toamnă
frumoasă sufletului nostru doritor de viaţă. Aici, lângă bucureşteanul Vasken I, e cazul să
amintesc că, în Moldova Medievală, armenii constituiau deja una dintre
minorităţile naţionale conlocuitoare, la începutul sec. XV Alexandru cel Bun
emiţând un hrisov prin care permitea fondarea episcopiei armene la Suceava , oraş din care (de
la marcarea celor 70 de ani ai revistei Bucovina
literară şi de la
Festivalul de Poezie Nicolae
Labiş) parcă aş fi luat-o direct spre Erevan.
În
interiorul catedralei există fresce create la hotarul secolelor XVII-XVIII. În
complexul mănăstirii mai sunt cuprinse o trapeză, un hotel, casa catolicosului,
şcoala, turnul de apă, alte clădiri. Şi muzeul, de care aminteam, unde rămân
surprins ce mult şi înduioşător până la indicibilă smerenie seamănă Maica
Domnului din exponate cu o simplissimă – şi altissimă! – ţărancă. Munteancă. În
Faţa Ei, mă gândeam la mama mea Anastasia, născută Munteanu, fiica Magdalenei
şi a lui Chiril din Negurenii noştri de pe malul Răutului, între Soroca şi
Orhei…
Pe
aici, în preajma stelelor de piatră de Urartu, epitetelor parcă li se ia…
piuitul! Poţi reduce totul la un singur cuvânt, spunând: magic! Sau, să
zicem, epitetele îşi cedează benevol… piuitul. Adică, aici, unde vorbeşte
liniştea cerurilor, muzele epitetelor tac.
Presa e rugată să se retragă din sala unde ne
vom întâlni cu Sanctitatea Sa Karekin al II-lea. În locul ei, luăm noi note,
fotografiem.
Din
cele spuse la întâlnire de Sanctitatea Sa, reţin ce este indisolubil legat de
biblicul „La început a fost Cuvântul”, Catolicosul şi Patriarh Suprem al
Tuturor Armenilor menţionând că „Biserica înseamnă viaţă, înseamnă istorie”,
ceea ce mi se pare mai mult spus aici, decât în frecvent invocatul dicton Historia est magistra vitae. Cuvântul
Domnului pune în mişcare viaţa practică a omului, dar o şi reflectă. Şi aici,
în spaţiul de o rezonanţă copleşitoare, tu, cel care încerci mereu să faci
ascultător cuvântul, vibrezi ca nicicând altădată, gândindu-te la esenţele
Logosului în multitudinea lui de sensuri ce duc spre Unic, spre Dumnezeu.
În
fine, Sanctitatea Sa e în perfectă concordanţă cu ceea ce se cheamă, astăzi,
corectitudine politică, încât reuşeşte să iasă firesc din situaţie, răspunzând
la întrebarea colegului nostru eston Peeter Sauter, care se arată nedumerit că,
până şi în ţara sa şi mai mică decât Armenia, ca număr de populaţie, se simt
divergenţe între capii riturile ortodoxe de diferite nuanţe, astfel că în poza
de grup nimeni dintre noi nu arată contrariat după vreo contrare.
De
la Ecimiadzin ,
ţinem cale spre Templul Zvartnoţ (de unde şi numele aeroportului din Erevan),
în preajma căruia, într-o ambianţă de ţară, vom şi prânzi.
Spunând
Templul, spui despre ceva deplin, pe
când, în realitate, Zvartnoţ reprezintă doar o parte din ceea ce a însemnat el,
când fusese construit (anii 641-661) – sunt ruinele reapărute văzului omului
după săpăturile arheologice de la începutul secolului XX, până în prezent fiind
reconstruit aproape integral primul nivel, cu un diametru de peste 35 de metri.
Dar
s-o luăm de la început: Zvartnoţ înseamnă Templul Puterilor Veghetoare, al
Îngerilor Cereşti. Istoria spune că ar fi fost înălţat pe timpul Catolicosului
Nerses al III-lea, iar la ceremonia de inaugurare a asistat şi împăratul
Bizanţului Constantin al II-lea, care ar fi dorit să înalţe ceva asemănător la Constantinopol.
Însă, din cauza şubrezeniei colonadelor nivelului al doilea, templul s-a
prăbuşit la un cutremur din secolul X. În preajmă, pe un teren viran, sunt
aşezate fragmente din întregul ruinat, potrivite în compoziţiile lor de
început.
Faţada
templului era fastuoasă, cu arcadă şi colonade modelate de dalta Meşterilor
Manole armeni. Apoi atenţii exegeţi ai vestigiilor au remarcat că vulturul
monocefal al celui de-al III-lea Reich german fusese preluată de pe o imagine a
acvilei întâlnită printre ruinele templului Zvartnoţ. Copia teutonă a fost
completată cu imaginea coroanei romane în interiorul căreia autorul a plasat
svastica, împrumutată şi ea din orient. (Eu unul, am văzut-o în templele
budiste din China.)
Ca
şi biserica Sf. Hrepsime sau Catedrala din Ecimiadzin, în întregul lor, şi parţialitatea
Templului Zvartonoţ este inclusă în lista UNESCO de Protecţia a Patrimoniului Mondial Cultural. Eu unul zicându-mi că, de
fapt, întreaga Armenie ar trebui să intre sub protecţia UNESCO! Însă aici am
ajunge iar la Nietzsche ,
gândindu-ne la un… supra-UNESCO, ce ar fi cu mult mai mult de cât supra-omul…
Notele de la prânzul de ţară, la o terasă a
casei-han din preajma Templului Zvartnoţ, sunt mai puţine: se ştie, la o atare
îndeletnicire operezi mai mult cu furculiţa şi cu paharul, decât cu pixul.
Iniţial presupun că ar fi albine, dar nu –
acestea deja hibernează, – sunt viespi… paşnice care râvnesc la dulciurile de
pe masă, la struguri. (Undeva la
Cehov , aşa ceva: Viespea, văzduhul şi omul sărbătoresc
libertatea… Grozav
acest: văzduhul ce sărbătoreşte libertatea!)
Dar până la dulciuri, diverse bucate,
printre care talma ce aduc(e) cu sarmalele noastre, maţun –
brânză cu smântână acrişoară, dar şi altfel de brânzeturi care, se zice, ţin de
specificul armenesc cu mult înainte celui franţuzesc. Basturam – carne
uscată, sugiuk – cârnat armenesc şi bineînţeles lavaşul, pâinea
casei, pe care poetul Osip Mandelştam o invocă astfel (i-am tradus integral
amplul poem Armenia): „Franzelarul se-nclină, cu
pâinea jucând de-a mijoarca, / Din
vatra rotundă lavaşului scoţându-i, molcuţă, pelicica...” Plus, în final de
ospăţ – Tetley, cu specificarea „Ceai
englezesc clasic”… Cum, Doamne, englezii ăştia, fără să aibă în întreaga
Britanie barem un arbust, o floare de ceai, consideră că au, totuşi, ceai…
naţional! Ba chiar… clasic. Băutură autohtonă, nu altceva. Proverbială chestia
aia: Tea
Fiwe O’Clok… Dar parcă ceaiul
rusesc sau doar ceaiul la ruşi nu
e şi el… celebru, când, de regulă, e unul chinezesc, ceilonez, indian etc.? Nu
atât misterele, cât pur şi simplu urmările umor apucături coloniale…
Şi,
odată ce am luat cu mine minunat-dramaticul poem al lui Osip Mandelştam
„Armenia”, voi cita aici despre Zvartnoţ: „Dar măceşul din Zvartnoţ scuturându-se la prima atingere/ Şterc roz –
muselină – petala solomoniană/ Nici pentru şerbet barem folositoare pădureaţa/
Ce nu dă nici tu ulei, nici tu aromă? // Roza surugiului de faeton şi a
încruntatului paznic/ Ce străjuieşte ruinele delăsatului forum/ Unde-s tăiaţi
stejarii de rămâne doar necuprinderea/ Rulourilor covoarelor de piatră”.
Program
încărcat. Pe la 17 ne întrunim la Biblioteca Naţională
Serge
recită, povesteşte. În timp ce colega (şi soţia) sa îşi citeşte şi-şi însoţeşte
comunicarea cu o gestică sugestivă, ilustrativă, îmi vin nişte cuvinte despre
această întreprindere: Homo ludens nu
e frate bun cu homo economicus. Homo ludens e risipitor de gesturi şi
sensuri, de vise şi de… şesuri (unde şezurăm şi plânsem la apa Vavilonului,
unde chiar era marginea unui şes). Homo
ludens poate perora despre apa şi roua sâmbetei şi despre apa amăruie a
sâmburelui atât cât a mai rămas, să zicem, în cei patru mieji uscaţi ai unei
nuci – aici deplasarea de sens vrând să spună că, de fapt, nuca ar fi un
sâmbure mai osebit… – etc., etc., domnule homo
ludens, invocat atât de înfocat de olandeza Arlette van Laar.
După ce scriam de un posibil supra-UNESCO
ocrotitor nu numai de monumente de patrimoniu, ci şi de Ţări de Patrimoniu, cum
mi se pare mie a fi Armenia, elementul de compunere supra mi-a fost
necesar şi la Muzeul Serghei
Paradjanov, unde, seara, mateloţii de pe Literary Ark s-au întâlnit cu colegii
armeni – meeting with Armenian
intellectuals, precum menţionează pliantul de bristol lucitor, pe care îţi
alunecă buricele degetelor. Pentru că în această incintă ce reflectă viaţa şi
opera genialului cineast e şi mult supra-realism.
Un
scurt cuvânt al lui David Muradiad, „obligatoriu” cu o referinţă la mine, care
nu am niciun merit personal în faptul că celebrul regizor Paradjanov a debutat
cu două pelicule cu teme moldo-române: „Basm moldav" (1951) şi „Andrieş”
(1954). Poate David ar fi spus că există o înrudire de viziune poetică între
cinematografia lui Serghei Paradjanov şi cea a lui Emil Loteanu, însă
perceperea mea a idiomului englez (de fapt David vorbeşte în armeană, dar
spusele lui sunt re-spuse în shakespeareană)
e departe de perfecţiune.
Apoi,
un furşet la care, de rând cu vinul şi vodca, se oferă şi coniac. Armenesc?...
Băutură care, pe timpul URSS, era atât de lăudată?... Cum să vă spun?... Dacă
rămânea coniac pur armenesc, nu mai putea să se numească decât armenesc,
cealaltă componentă, de bază, a băuturii trebuind să-şi ia un… pseudonim,
pentru că franţuzii au revendicat paternitatea-patentată de exclusivă folosinţă
a substantivului coniac. Deci, care
ar fi fost calea ca şi Armenia să producă în continuare coniac şi nu brandy, să
zicem, ceea ce până ieri se numea coniac?... Sigur, aţi ghicit fără ajutorul
radioului Erevan: pur şi simplu, au concesionat fabrica francezilor. (Păi, în
acest caz cum rămâne cu mândria de până acum că, cică, Winston Churchil prefera
coniacul armenesc celui franţuzesc?) Moldovenii, fiind mai încăpăţânaţi sau cu
mai puţină baftă, nu mai produc coniac, ci altceva. În fine, la originile sale
industriale (nu cele de alambic particular), coniacul armenesc avusese o
„stăpânire naţională” doar pe perioada a două decenii, mai apoi trecând în
posesiune nordică. Am aflat-o pe când traduceam din poezia avangardei ruse, de la Maiakovski , care băgase
într-un poem de tinereţe, răzvrătit-futurist, şi numele producătorului de
coniacuri Şustov, pe care l-am trecut în subsolul paginii la notă explicativă.
Firma destul de întinsă a fabricii de coniacuri „Ararat” – o clădire cu două
nivele, din tuf roz-cafea cu lapte, – am remarcat-o, pe stânga, încă ieri, când
veneam de la aeroport.
Ce să zic?
Cel mai bun coniac armenesc mi-a amintit cu destulă certitudine gustativă de
„Călăraşul” nostru care, astăzi, nici nu mai ştiu dacă se numeşte coniac sau
altcumva. Oricum, uneori, când trec prin vama Sculeni, intru pe la duty-free chop (îmbiindu-te, parcă te-ar… trimite undeva), procurând câte o
sticlă-două.
Cu
paharul-retortă cu ceva coniac în el, de ce nu ai sta, într-un dialog mut, cu o
sculptură botezată „Omul şi masca sa” – albă, din ghips probabil, – pe rol de
exponat? Autorul e german – iniţial
crezusem că i-am rătăcit numele prin păianjenul de rânduri din blocnotes, însă
îl găsesc totuşi: Beata Schubert. Şi, o vreme, să vă spuneţi ceva tăceri aici,
în muzeul ce perpetuează memoria şi faptele excepţionalului regizor de film
Serghei Paradjanov.
Când întorc
paharul, reţin că dregătorii toarnă coniac dintr-o sticlă cu eticheta Arche de Noé! Bineînţeles, rezonând cu Literary Ark a căror năieri-noeri hălăduim pe aici – de
altfel, muzeul e destul de spaţios, cu două nivele. În ce-l priveşte pe Noe
(mai văd apă minerală „Noe”; pardon, e plată, – pentru că potopul nu a fost din
apă minerală, e de presupus…) şi stirpea noastră, eu nu aveam păreri prea
frumoase, să zic, acum mai muţi ani publicând următorul haiku:
Noe i-a uitat,
nu i-a îmbarcat.
Cine salvă poeţii?
Hai să
zicem, cel puţin pentru aceste 10 zile pe care avem a le petrece în Armenia, în
preajma Araratului, poeţii au fost „salvaţi” de Arca literară 2011… Iar dacă
sunt poeţi, trebuie să şi scrie din când în când, din gând în gând, şi pe aici,
vreo metaforă – nu? Mie, ad hoc,
ieşindu-mi asta:
Sticlă adusă de valuri la ţărmul
Potopului
hiperoceanului oceanelor.
Drept mesaj
încleiată pe dinăuntru sticlei – marca lui Noe…
Doar Unul Dumnezeu ar putea-o găsi…
De la un
moment încolo, prind a mă pierde – este unde! – prin camerele de la etaj, după
ce aveam să le cercetez atent, cu trei ochi (unul – ciclopic, al camerei foto),
pe cele de la parter. Şi îmi zic în firea mea că, chiar dacă nu eşti sau, cel
puţin, nu te consideri poet, după ce hălăduieşti o vreme prin muzeul Paradjanov
– vizitezi, te minunezi (este pentru ce) –, vei ieşi de aici aproape poet ce se
descoperă, surprinzător, pe sine ca atare: în stare de a percepe şi a imagina
el însuşi poezie. Sau, cel puţin, te vei simţi, în stare primară, un… stup de
metafore. Sufletul ai putea să ţi-l simţi anume plin de fagurii metaforelor. Şi
poate că eşti – presupuneam – stupul producător deja el însuşi de metafore, de
poeme – neştiute, să admitem, nici ţie însuţi, însă deja râvnind a se
înfiripa-contura în universul tău intim,
în universul – Univers, mare, infinit. Ai făcut bine intrând în acest muzeu
neobişnuit, unde prinzi a te înţelege, parcă, altfel pe tine însuţi, a-i
înţelege mai altfel pe cei din preajmă…
Printre
sutele de exponate, multe – de un metaforism suprarealist, se întâlnesc şi
exemplare ciudate, ce rup simpla exclamaţie (de uimire sau nedumerire) sau
comentariul scurtissim provocat parcă de un şoc ce… electrocutează percepţia.
Spre exemplu, doi pruncuţi gemeni legănaţi în talerele unui cântar rudimentar,
de piaţă, vechi, cel cu indicatoarele ce caută echilibrul, asemănătoare cu două
ciocuri de raţă. Zici doi gemeni, ca să
nu şochezi, dar, de fapt, pe talerele cântarului nu sunt decât… căpşoarele,
leit asemănătoare, ale pruncuţilor! Astfel că cineva dintre doamnele de pe Arcă
exclamă: „Vai, ce sinistru!”.
Asta e: pe
aici sunt mai multe exponate de un suprarealism ce dă fiori. Iar una din
exclamaţii mi-a sugerat, cred, o dezlegare a ideaţiei tainice a compoziţiei în
cauză – da, terifiante, – despre sensurile căreia, evidente sau discrete până
la abis subliminal, nu aveam o ştire cât de cât explicită nici acum jumătate de
oră, când bliţam/ blitzam (un…
barbarism, ar zice lingviştii puritani?) cu obiectivul Canon-ului spre cei doi prunci canon-iţi
pe talere de cântar. Avem doar o vagă presupunere de ceva mai mult decât ce se
vede, astfel că, iniţial, am notat cumva „în childuri”: „Doi gemeni, un cântar
(şi nu numai, se pare) în Muzeul Paradjanov din Erevan”.
Ei bine, anume o
exclamaţie a cuiva m-a dumerit mai mult asupra răului din imaginea cu două
căpşoare de gemeni puse pe talerele unui cântar ordinar de piaţă. Asta e, asta a fost: parcă lumea nu a început
cu doi gemeni pe... cântar? Cain şi Abel...
Dar Castot şi Polux, simbolizând dragostea frăţească, însă ucişi de
verii lor (să nu le mai dăm numele)?... Apoi Romul şi Remus, gemeni, fii ai
zeului războiului, Marte?... Cică unul l-ar fi ucis pe celălalt...
Au mai existat perechi de gemeni desperecheate prin ucidere
de frate sau alte drame, cum ar fi cea a fiilor lui Zeus, Amfion şi Zetos, de
asemenea zei sau eroi gemeni. Heracle avea şi el un frate geamăn, Ificles;
între ei era o diferenţă de o noapte, iar Alcmena îi concepuse, respectiv, cu
Zeus şi Amfitrion. Fraţi gemeni sunt Autolicos (bunicul lui Ulise) şi Filamon;
nefericita profetesă Casandra şi Helenos; Clitemnestra şi Elena…
Sigur,
mai e ceva, ziceam, în atât de nesigura şi sinistra compoziţia cu cântarul şi
gemenii, ceva de dincolo de aparenţe,
din subconştient şi din predestinaţie umană... Şi ar fi pe aici prin preajmă,
după vreun gărduleţ de cuvinte, şi domnul Freud sau discipolii săi, însă noi nu
vom sări pârleazul, pentru a nu ne întinde prea mult la vorbă în faţa legendei,
dar şi a realităţii, de cândva, însă şi a celei prezente, care ar putea fi
rezumată la o parafrază de dicton: în loc de
sau dimpreună cu – Memento mori
să reţinem şi – Memento geminos…
Paralel, parcă s-ar mai deschide o pistă pentru altă parafrază: un început de
lume ca un... sfârşit al ei…
De
fapt, jucăuş(-auto-)miştocăreşte (poate şi din motivul că veneam cu toţii de la
prelegerea colegei marinărese Arette
Van Laar din Olanda, intitulată „Homo ludens”), intrasem în muzeu cu un gând de
asemenea cam… sinistru. De la uşa acestuia până la parapetul nu prea înalt ce
delimitează viaţa de moarte, adică spaţiul vital, bine mersi, de un abis
cutremurător, de o adevărată prăpastie îngrozitoare nu ar fi decât vreo şase
paşi, ca spaţiul din careul unui portar la fotbal, să zicem. Şi cum omul e cu
mai multe… inconsecvenţe chiar şi în propria sa intimitate, cum şi acolo e destul de schimbăcios, îi
dezvălui spurcatul gând şi lui Serge Venturini, zicând că, – la o adică, de ce
s-ar duce unii poeţi mari tocmai la
Paris , unde să se arunce de pe podul Mirabeau, când, iată, la Erevan sunt locuri – le-am
văzut şi ieri, în turul nocturn al urbei, – şi mai indicate sinuciderilor
răsunătoare?… Puşchea pe limbă! Pentru că, anul trecut, în aprilie, mă gândeam
cu toată seriozitatea şi întristarea la Paul Celan şi Gherasim Luca, stând pe podul
Mirabeau, de pe care s-au aruncat în Sena ei şi alţi mai poeţi… Apoi mă mai
gândesc la Esenin
şi Maiakovski: chiar s-au sinucis sau, precum se bănuieşte, ar fi fost…
sinucişi?
Astfel,
renunţ să întreb de amfitrioni despre posibile cazuri asemănătoare înghiţite de
prăpăstiile montane ale Erevanului, oraş minunat aşezat pe râul Harazdan…
Dar,
cu dorinţa tainică de a reveni cândva, să plecăm de aici cu gânduri mai
luminoase: am fost în vizită la un mare artist, la cineastul Serghei Paradjanov
(1924–1990). El, cel care a înfundat puşcăria în URSS, fiind un cetăţean de
neîncredere pentru autorităţile comuniste, astăzi, prin arta lăsată moştenire,
este cu adevărat un transfrontalier, ideaţia-creaţia sa fiind cunoscute în
libertatea lumii. Anul trecut, la
Holiwood , a fost fondat Institutul
Serghei Paradjanov şi Mihail Vartanov, unde se studiază opera acestor doi
mari armeni, adevăraţi cetăţeni ai lumii.
P.S.
Am vizionat de mai multe ori celebrul film al lui Paradjanov, „Saiat-Nova”
(după ce l-au hăcuit cenzorii, se numea „Culoarea rodiei”), din unele cadre
reţinând imaginile anumitor obiecte, compoziţii care, iată, aici au ajuns exponate
de muzeu. Într-o compoziţie, căreia astăzi i s-ar spune instalaţie, în film
apare un prunc-titirez, giratoriu. El, pruncul, e şi aici, în muzeu. Plecând, mă gândesc la el, stingherul rotitor
care ar sugera o semnificaţie tainică, probabil. Sau, mai multe... Prin
internet, am încercat să dau de urmele unui documentar, „Amintiri despre
Saiat-Nova”, în care apar fragmentele hăcuite de cenzură – ele s-au păstrat ca
printr-o minune. O să încerc să-l găsesc cu ajutorul colegilor din Erevan.
Seara,
în camera de hotel, deschid televizorul. Majoritatea canalelor butonate
vestesc, repetat, despre moartea lui Kadafi.
21 octombrie
Nici după perechea de nopţi – nopticele, să
zic, pentru că au fost scurte, – dormită/ dormite peste 2 fuse orare, nu dau
semne că m-aş fi adaptat la decalajul cronologic: mă trezesc nu cu 2 ore „mai
târziu”, ci exact ca la
Chişinău : la 5 şi ceva. Hai să zicem 6. Astfel că astăzi,
până la plecarea din Erevan, fixată pentru ora 10, am timp berechet. Pe moment,
mă gândesc „scurtissim” ce să fac – numai să nu dau drumul la televizor! –,
hotărând neamânat să-mi schimb decizia din prima zi, când spuneam că despre
Muzeul de Istorie voi scrie cu altă ocazie, când va fi să-l re-vizitez. Bine,
şi după aia, însă acum, având timp, dar, simt, şi ceva… retro-inspiraţie, să
revin acolo, în spaţiile de-a dreptul fascinante.
Anume aici şi acum este momentul să
mărturisesc că, din lecţiile de istorie antică studiate prin clasele a 5-a, a
6-a, cum ar veni – acum o jumătate de secol, cel mai mult mi s-au imprimat în
memorie şi m-au tot „re-vizitat”, m-au solicitat, m-au tot ispitit – cu ce? –
cu savoarea lor… vizual-olfactivă, să zic; anume pe aproape de acest termen
inventat-sintetizat ar fi să dăinuiască senzaţiile de la acele călătorii
imaginare – lecţiile la care ni se povestea de Urartu şi spaţiile învecinate
lui – cele dintre râurile Tigru şi Eufrat. Şi astăzi retrăiesc senzaţii
ciudate-„patinate” ce adie dinspre acele lecţii savurate de mine în clasele
şcolii generale din Negureni, la 2 mii de kilometri şi 50 de ani depărtare de
aici… Urartu, Tigru, Eufrat…
În
muzeele de acest gen, ca cel de istorie a Armeniei, sufletul obsedat de tainele
trecutului freamătă mai intens. Mai cu… interes. Iar acum, când scriu, fie şi
foarte fugitiv-frugal despre perindare de secole ilustrate în miile de exponate
văzute acolo, parcă ar mai trebui să fac un drum, al ideaţiei sintetice,
suprapuse, imaginar, căii reale pe care am „tricotat-o” deja, o voi „tricota”
pe străzile Erevanului, printre vitrinele din sălile copleşitoare cu jalonările
extraordinare ale perindărilor de generaţii, civilizaţii, într-o navetă – a
mea, personală, de, cred, muzeofil înrăit
în bine – de emoţii şi gânduri în transgresarea într-un sens şi în celălalt a
hotarului cronologic convenţional de până
la Hristos –
după Hristos. Generaţii şi civilizaţii care s-au tot perindat ca o
tălăzuire atlantică, oceanică de spirit şi energii edificatoare, dar şi
distrugătoare care – ne spune, implicit, vizita în muzeu – nu au putut să
dispară în neant, aşa, fără urmă. Sau, să nu dispară deplin, lăsând şi
timpurilor, şi sufletelor noastre ceva, mai mult sau mai puţin, din ceea ce,
demult, se putea considera plin. Ochi. Ce vede în retro-perspectivele
imaginilor pe care le-a captat, lăsate în contururi de arhitectură
ecleziastică, unele nimic altceva decât ruine mult vorbitoare; lăsate,
condensate, esenţializate în cuneiformele de pe tăbliţele de argilă babilonene,
din literele cioplite în piatra de Urartu… Şi eu, vizitator în acest fantastic,
real-fantasmagoric muzeu, parcă aş fi venit cu
uratu’ la Urartu !
Hălăduiesc, ispitesc, bunghesc ochii, citesc inscripţii, întreb ghidul, iau
note, apoi, la un moment dat, îmi cer voie să utilizez aparatul de fotografiat
– da, în muzeu fotografierea este strict interzisă, însă voia pe care mi-o cer
e una pur… gazetărească: să fotografiez doar inscripţiile explicative, care
mi-ar lua prea mult timp ca să le trec cu pixul pe hârtie. Iar de pe imaginile
însumate de bravul meu Canon, dând la
maximum „lupa” ecranului, voi citi-reciti-transcrie explicaţiile, fascinaţiile
din/ de sub cuvintele notelor.
Şi
chiar, iată, o fac, tot ca adaos la tehnica mea scriitoricească, ce a evoluat,
s-a tot completat, de la simplul creion din clasele primare, la toc cu peniţă
şi călimară, la toc rezervor cu peniţă chinezească, „de aur”, la pixul
simplificator întru maxim practicism scriptural, la maşinile de scris – am avut
câteva, astăzi – la calculatorul ce îţi poate suplini 5 sau chiar zece
Eckermann(i) – celebru secretar al lui Goethe. Şi iată, acum, la drum,
disponibilitatea de a utiliza aparatul de fotografiat (şi) pe post de…
blocnotes. Neavând un calculator la
îndemână, ca să expun pe tot ecranul său cele înregistrate de camera foto, dau
la maxim zoom-ul, putând lesne citi
câte o frază-două ce încap, cu corpul mare de literă, pe ecranul compact. E o
comunicare triplă, aş zice: blocnotesul – ecranul foto – şi impresiile mele
bineînţeles clare (le-am trăit alaltăieri, nu?), din care încerc să dau,
succint, o relatare uşor afectivă din pe cât de realul, pe atât de…
fantasmagoricul muzeu, ce-ţi povesteşte multe începând cu paleoliticul
(100 000 – 12 mii de ani în. H.), trecând prin cultura neolitică,
calcolitică (mileniile VII-IV î. H.), venind spre epoca de bronz, pentru a se
ajunge la ceea ce – spuneam – mă fascinase, mă mai interesează: Urartu (Regatul
Van; sec. IX-VI î. H.), neoprindu-se aici, fireşte, ci mergând spre colecţiile
elenistice şi cele medievale (sec. IV-XV). E în toate (câte s-au păstrat… cine
ştie câte au dispărut…) o imagine relativ integrală şi integrantă (cu
vecinătăţile, vaste) a istorie şi culturii armeneşti din pre-istorie până în pre-zent.
Iar ceea ce ziceam că este integrant, se referă la relaţiile
cultural-civilizatorii reciproce a spaţiilor armene cu Egiptul, Mitanii (statul
slab organizat al hurienilor – în nordul Siriei şi sud-estul Anatoliei de peste
veacuri), Regatul Hitit, Asiria, Iran, Regatul Seleucid (unul din statele
elenistice, succesoare ale imperiului creat de Alexandru Macedon), Roma şi
Imperiul Bizantin.
În
muzeu se păstrează şi fragmente mari din panourile pe care este cioplit numele
împăratului Traian, ştim noi care, – exact, cel ce ne-a dez-dacizat, romanizându-se, se zice – dar se mai şi contrazice,
uneori, pentru că aşa e în istorie: teză – antiteză – sinteză, chiar dacă
aceasta din urmă întârzie sau, nu o singură dată, nu e deloc sigură… Din urmele romane – mai multe lăcrimarii de care, de altfel, se află
zeci, poate că sute în fondurile Muzeului de Istorie şi Arheologie din
Constanţa: vase fine din sticlă colorată, mai ales albastră, în care matroanele
îşi adunau roua ochilor, jelind după soţii plecaţi în lungi campanii militare,
pentru ca, la întoarcerea acestora, să le prezinte dovada dragostei şi tânjirii
lor de femei prinse în centura de castitate…
Iată
şi primele capodopere, s-ar putea spune: figurine şi obiecte din epoca
bronzului (începând cu sec. IV î. H.), considerate demne de trezoreria…
material-spirituală a lumii. Din Urartu au ajuns până (sau au rămas) inscripţii
cuneiforme, printre care una din anul 782 î. H. ce atestă întemeierea cetăţii
Erebuni de către regele Urartului Argisti I (successor of Menua, mai e scris în varianta englezească a
explicaţiei; inscripţiile ruseşti deja lipsesc din muzeu, totul fiind dat în
armeană şi engleză, uneori – rar – în franceză). Statuete, picturi
murale, ceramică pictată, arme şi armuri cu ornamente aplicate cu
minuţiozitate, exemplare – bineînţeles, unice şi unicate – din aur, argint, os.
Unul
(ba nu, sunt vreo trei) din exponate fascinează până la adevărat… culturo-şoc!
– un care din lemn, cu roţile din alburn de arbori uriaşi – da, car din lemn,
pe roţi din lemn, păstrat încă din secolele XIV–XVI! Şi ce măiestrit erau ele
cioplite! – cu arcuri-obezi pentru a fi acoperite cu coviltir. Acestea sunt
cele mai vechi dovezi din istoria transportului în lume, căruţe şi care de
luptă (wooden carts and chariots), ce
au şi modele miniaturale din bronz, excavate lângă satul Lciaşen, la 3 kilometri de oraşul
Sevan (unde avem să ajungem peste câteva zile), adică la cam 70 de kilometri de
Erevan. Recunosc că acestea rămân în imaginara mea panoplie muzeistică
dintotdeauna unele dintre cele mai uimitoare şi mult-vorbitoare exponate prin
tăcerea lor de lemn roşcat-cărbuniu, din componente atât de meşterit
articulate, dar, mai ales, – păstrate peste noian de vremuri. Nu, nu mă laud,
ci vreau să ajung la un gest de înaltă consideraţie, zicând că eu, cel care,
anul trecut, am intrat şi am rămas ore în şir în vreo 30 de muzee pariziene,
hălăduind, repetat, prin Luvrul uimirilor, aici, la Erevan , în Muzeul de
Istorie, zic franţuzeşte: Chapeau bas!
Cum
să mai scrii – plastic! – şi cât să mai scrii despre ce urmează şi tot urmează,
fascinant, în acest muzeu?! – colecţii numismatice din Milet, eleno-macedonene,
seleucide, de la parţi, romane, sasanide, bizantine, arabe, seljuce din aur,
argint care circulau în Armenia. Tot aici – monedele locului, armeneşti, emise în Tsopk, Hayk Minor (Armenia Minor; sec. 3 î. H. – anul 150 î. H.); cele din regatul Kiurike (sec. XI) şi Regatul Armean al
Ciliciei (sau – al Armeniei Mici;
1080-1375)… Apoi cultura creştină la începutul răspândirii ei în Armenia (sec.
VI-V), cu elemente arhitectonice, sculpturale, picturale sau din ceramică
unice…
Pentru altă dată,
pe 26 octombrie, cum îmi ziceam iniţial, mă gândesc să vizitez expoziţiile
despre cultura Chinei (cât de cât familiarizat cu ea în călătoria mea din 2003
în Ţara lui Dao – O, Da! şi despre care am spus câte ceva în jurnalul Drumul cu hieroglife) şi cea a Iranului.
Barem atât, fără naiva doleanţă de a cuprinde necuprinsul…
Astea
le-am pus pe hârtie cam până pe la 8,45. Înainte de a coborî la micul dejun,
mai deschid dulap, sertare, cercetez ici-acolo să văd dacă toate cele necesare,
precum le considerasem la
Chişinău , s-au reîntors la locul lor, în valiza de voiaj,
deoarece azi părăsim hotelul „Ararat”, plecând spre Oşakan, unde era planificat
să ajungem ieri, însă programul a fost atât de încărcat şi prânzul de la Zvartnoţ atât de plăcut, convivant, încât au intervenit ajustări
de program. La Oşakan
vom vizita biserica în care se află mormântul creatorului alfabetului armean,
Mesrop Maştoţ, de unde vom ţine cale spre Jermuk, staţiune balneară. Acolo,
cantonamentul năierilor Arcei literare va dura trei zile; din acest punct
strategic vom avansa spre alte obiective turistice, iar în hotel-bivuac ne vom
desfăşura simpozionul, recitalul, vom încerca să deprindem vreun dans armenesc,
pentru că anume cu această ocazie vor veni coregrafi-profesori. În fine, dacă
ar fi să rămână ceva „pierdut” în camera de hotel, n-ar fi bai – vom reveni pe
24 octombrie, după-amiază sau, poate, chiar seara, deoarece, de la Jermuk spre Erevan, mai
avem a face un lung periplu montan, dar şi un popas la o imensitate acvatică –
lacul Sevan.
Până
la ieşirea din Erevan, la rugămintea poporului, autocarul opreşte într-o piaţă
nu prea mare de la intersecţia bulevardului Nalbandean cu strada Puşkin, unde
am putea schimba valută americană, europeană pe drahme armeneşti. Reţin că am
oprit chiar în preajma monumentului lui Andrei Saharov. Acest lucru parcă spune
ceva, nu? Pentru că şi graţie eforturilor acestui savant şi cetăţean
curajos au ajuns ex-sovieticii să intre
liber la exchange…
Călătorim
în lungul Defileului Ararat, spre nord având de hotar munţii Aragaţ, spre sud –
muntele biblic şi fiind străbătut de râul Arkas, cu partea de nord – armenească
şi cea de sud – ce a revenit Turciei după un tratat din 1921. Altitudine –
între 850-1000 de metri, lungimea defileului – 90 de kilometri.
În
dreapta, maiestuos, magnificul Ararat ce acoperă cu zăpezile sale jumătate de
cer. În genere, highlands-ul armenesc e de o mare diversitate, de unde şi denumirea de „ţară a
contrastelor”. Aici alternează culmile montane, dominate de cea mai mare
altitudine de la Porţile
Asiei , Muntele Ararat, şi defileuri cu climă temperată şi
soluri fertile.
Pe
întreg periplu, Araratul ne va atrage privirea, încât, la un moment dat, te
surprinzi la presupunerea că armenilor nu le vine uşor să conducă automobilul
în lungul (şi… înălţimea) acestor privelişti: atenţia fiindu-le sustrasă de
magnetismul muntelui biblic, ei, Doamne fereşte, pot nimeri în accidente
rutiere. Eu unul, apăs mereu pe declanşatorul camerei foto, să fixez, fascinat,
tandemul Araratul Mare/ Araratul Mic, ce s-ar afla la o distanţă de 40-50 de
kilometri de noi, însă părând să fie, colea, la câteva sute de metri. Acesta e,
în toată splendoarea sa, muntele pe care a acostat, la Potop , Arca lui Noe şi
de unde, după retragerea apelor, urmându-l pe cel de-al zecelea Patriarh de
după Adam, aveau să coboare în lunci toate perechile de vietăţi, spre a se
înmulţi şi a repopula din abundenţă Pământul.
Dar
mai întâi, coborând din Arcă, Noe a construit primul altar şi a adus ofrandă
Domnului Dumnezeu, rugându-se pentru salvare. Şi atunci Mântuitorul făcu
Legământ cu Primului Năier (…Noer!) că, de aici încolo, nu va mai pedepsi
lumea, nu va mai nenoroci oamenii cu un nou potop, dacă aceştia, la rândul lor,
vor înceta să se nimicească unii pe alţii. Şi-apoi cum să nu-mi amintesc eu,
cel ce vine ca şi cum de pe meleagurile vinurilor, cel cu nume apropiat
vinificaţiei, să zic, că Noe a plantat pe Ararat întâia loază de viţă-de-vie
şi, pentru prima dată în viaţa sa lungă, corăbierul ameţi de tulburel? După ce
gustă din vin, lumea deveni parcă mai frumoasă, apăru şi primul curcubeu, ca
simbol al consfinţirii Legământului dintre Atoatecreator şi om. Iar în primul
secol d. H. cronicarul evreu Titus Flavius Iosephus susţinea că o parte din Arca lui Noe se mai află
în Armenia, locuitorii căreia scobesc dintre încheieturile ei smoală, să-şi
facă amulete. În secolul XIII, lui Flavius îi ţinea isonul Marco Polo,
scriind de Arca înzăpezită definitiv pe vârful Araratului, unde tot ninge şi
ninge, încât nimeni nu va mai da de
lemnul ei sub baladeştile neiges
d'antan…
După formarea, în 1918, a Republicii
Democrate Armene (atunci apăruse şi Republica Democrată Moldovenească, în prima
sa etapă de separate de Imperiul Rus), aceasta se mai numea şi Republica
Ararat, însă în urma unui tratat negociat la Moscova , Kars şi Erevan (1920-1921-1922) Muntele
Sfânt trece în posesie otomană.
Nu
e complicat să deduci că semnarea de către armeni, la Erevan , a pactului de
delimitare a hotarelor cu Turcia a fost impusă de împrejurările din acel
început de secol XX, dar şi de stările/ raporturile ostile de secole pe care
le-au acutizat, cu brutalitate, otomanii. (Genocidul din 1915…) Însă a mai
existat ceva: consilierea Rusiei, chipurile întru conciliere. Ea a sfătuit
guvernul Armeniei, ba se poate presupune că i-a cerut acestuia să cadă de acord
cu condiţiile puse pe hartă. Pentru că Rusia avea interesele sale, înglobând
Armenia, indiferent dacă aceasta e sau nu mai e cu Araratul în componenţă.
Într-o anumită măsură, Moscova trata cu Istambulul peste acoperişurile
Erevanului. Astfel, cu inima frântă, cu mâna tremurătoare guvernul armean şi-a
pus semnătura pe un tratat pe care avea să-l regrete, însă, atunci, neavând o
altă soluţie. Iar soluţiile de astăzi Armenia este nevoită a le căuta de asemenea
împreună cu Rusia care, se ştie, în politică niciodată nu joacă onest,
urmărindu-şi înainte de toate propriile interese şi nicidecum pe cele ale
aliaţilor. Astăzi, Piaţa Roşie a mizat pe cazul Carabahul de Munte, pe
complicaţiile pe care le are Armenia cu Azerbaidjanul după războiul din 1993. E
clar de partea cui sunt simpatiile altor doi vecini ai Armeniei – Turcia şi
Iranul…
Iar
umbra falnicului Ararat se extinde peste tratate nedrepte, rămânând de-a pururi
cel mai fremătător, jinduit simbol pentru armeni. Se regăseşte
şi în stema Republici Armenia, care a renunţat la heraldica sovietică. Imaginea
Araratului a fost completată cu Arca lui Noe. Una din legendele moderne, cel
puţin mai tânără de 100 de ani, spune că, la protestele otomanilor că Araratul
e reprezentat în herbul armean, fără a fi în Armenia, răspunsul veni pe
potrivă: Păi şi semiluna apare pe drapelul turc, fără să fie parte componentă a
Turciei…
Profit de solicitudinea amfitrionilor, ascult pe unul,
pe altul, şi notez detalii, pentru că tot ce e legat de muntele biblic este
captivant. Cică (o primă presupunere) numele Ararat ar fi provenit din dubletul
Aray-Arat, ce s-ar traduce ca Moartea lui
Arat, cel de-al şaptelea rege armean, căzut la sfârşitul primei jumătăţi ai
secolului XVIII în luptă cu asirienii. O altă versiune zice că etimologia
muntelui e legată de numele Urartu, amintit în Biblie drept „ereţ-Ararat”.
Turcii îl numesc Agrâdag – muntele strâmb, curzii îi zic Gri – muntele
plângător. Apoi, „dincoace” de legendă şi metaforă, cuvântă statistica seacă
(captivantă şi ea): înălţimea Araratului (Mare) – peste cinci mii o sută de
metri, baza ambilor munţi are o circumferinţă de 130 de kilometri, depărtarea
dintre vârfurile lor – 25 km .,
dintre bazele lor – doar 11 km .
În masivul tandemului montan se află circa 30 de gheţari, cel mai mare
numindu-se Sfântul Iacov. Prima escaladare a Arararului s-a întâmplat la 1829,
printre alpinişti fiind şi un diacon din Ecimiadzin care, probabil, a rămas
foarte dezamăgit că nu a dat de rămăşiţele Arcei lui Noe. Turcii însă, chiar
dacă Araratul e „în curtea” lor, nu au fost prea curioşi sau, poate, suficient
de curajoşi, urcând pentru prima oară până în vârful biblic abia acum vreo
patruzeci de ani.
Asta
e: Araratul e în altă ţară, însă – dramatic! – a rămas în sufletul, în istoria
şi în speranţele armenilor, care îi spun Muntele-Mamă. Însă legenda, biblică,
dar şi naţională, basmul, suferinţa Araratului sunt doar de partea aceasta, armenească, dincolo el fiind luat mai curând ca
munte obişnuit.
Până
la Oşakan
facem în jur de două ore, iar când sosim, în curtea bisericii vedem multă lume,
fiecare din cei prezenţi având în mână câte o garoafă, în special albă, pe care
s-o lase pe lespedea de mormânt a Sfântului Mesrop Maştoţ (360-440), pentru că
cel ce le-a dăruit armenilor alfabetul a fost sanctificat. Foarte mulţi copii,
în grupuri, clase întregi însoţite de învăţători. E cam frig şi unii dintre
pici suflă în mânuţele uşor violete în care ţin florile. Unii dintre ei, au
prinse la piept cartonaşe pe care e pictată câte o literă din alfabet.
Până
la propriul alfabet, armenii foloseau scrierea cuneiformă a Orientului Antic,
analoagă celei babilonene, în care un grup de simboluri puteau însemna o frază
întreagă, precum în scrierea hieroglifică a egiptenilor, chinezilor şi
japonezilor. Cu cuneiforme a fost scrisă şi atestarea întemeierii cetăţii
Eribuni. Iar Sfântul Maştoţ i-a oferit poporului său alfabetul chiar la
începutul secolul V (405-406). Naşterea Alfabetului însemna pentru armeni
Salvarea Naţiunii! Păstrarea istoriei şi culturii în condiţiile în care, cu
câteva decenii în urmă, Armenia Mare fusese împărţită între persani şi romani
(aceştia aveau, bineînţeles, pre-molotov-ul
şi pre-ribbentrop-ul lor!).
Acceptarea unui alfabet străin ar fi echivalat cu asimilarea treptată şi
dispariţia armenilor ca popor. Însă religia creştină şi scrierea proprie le-a
permis să reziste poftelor anihilatoare ale cuceritorilor. Şi eu consider
zădarnică revenirea non-stop, de refren, la întrebarea: Unde se află Armenia, în Europa sau în Asia? Ca teritoriu, cândva
Armenia era asiată, însă ortodoxismul a europenizat-o, precum s-a întâmplat şi
cu Gruzia. Aceste două ţări sunt din Eurasia Orientală. Epitetul oriental vizând doar aspectul geografic,
nu şi pe cel cultural, după datele căruia Armenia este deplin europeană.
Alfabetul propriu a remodelat şi reorientat conştiinţa poporului armean care,
fără propria scriere, ar fi putut privi spre Mecca, însă graţie Sf. Mesrop
Maştoţ priveşte spre răsăritul soarelui. Înţelegi asta mai bine, când te reţii
în preajma grupurilor de copii, claselor aliniate, gâgâlicii cărora spun
versuri, cântă; gâgâlici având prinse la piept cartonaşe cu litera Ա = A(ib), cu care în limba armeană începe cuvântul Dumnezeu (Astvaţ – Աստված), şi care au venit la Sf. Maştoţ
După
ce aşteptăm ceva vreme să intrăm şi noi în încăperea-cavou nu prea spaţioasă,
să depunem garoafele pe onixul pietrei de mormânt a Sfântului Maştoţ,
năierul-şef al Arcei literare 2011,
David Matevosian, ne invită în panteonul alfabetului, în afara bisericii, pe
stânga, unde sunt instalate hacikarele (pietrele purtătoare de cruce) cu forma
celor 36 de litere ale alfabetului armean. Şi nu vom face o simplă excursie, ci
fiecare dintre noi va fi fotografiat lângă litera-hacikar cu care începe
propriul prenume. Mie îmi vine cel mai uşor: litera L e unica în alfabetul armean care coincide, ca formă, cu cea din
alfabetul latin. (E drept, acum câţiva ani, a mai fost „recrutată” din latinie şi „O”, pentru că, în anumite
cazuri, doar cea pur-armenească nu reda anumite nuanţe ale rostirii unui sau
altui cuvânt).
Să
încerc să descriu monumentul literei L:
e cam de 2 metri
înălţime (cu un cap mai mare decât… mine, cel ce stau, cuviincios, alături,
când sunt fotografiat). Pe un postament cam de două palme deasupra pământului,
pe stânga compoziţiei cioplite în tuf roz, tronează, maiestos, litera,
pornindu-şi columna de sus, continuând în dreapta cu baza ei la capăt uşor
arcuită spre piedestal. În mijloc, în miez, stâlpul şi baza literei conţin un
ornament parcă vegetal, parcă geometric. Apoi, pe latura dreapta, porneşte în
sus şi se duce spre începutul literei o arcadă, ca un portic, să zicem, ce se
lipeşte de literă, venind şi ea jos, spre piedestal. Iar în interiorul arcadei
cu litera – o rozetă pe care se sprijină o cruce (altfel nu ar fi hacikar), încoronată de o floare a
soarelui. Ornamentele stilizate din „tijele” crucii sunt foarte frumoase. Fac
câteva poze colegilor pe care „îi mai prind” lângă literele lor, inclusiv lui
Claudio Pozzani, la portretul căruia voi reveni în vreun respiro ce va apărea
în intens-dens informaţionalul-emoţionalul nostru periplu.
După
Oşakan – un scurt popas la Eras ,
unde ne-am întâlnit cu grăniceri ruşi ce stau la hotarul dintre Armenia şi
Turcia…
Da,
să opresc niţel aici, pentru o nuanţare care nu ar trebui lăsată în afara
ideilor ce vin, survin în acest periplu, geografic şi de scriere; în acest loc
al jurnalului, ele fiind invocate anume de prezenţa grănicerilor altui stat la
hotarul armean. [Pe lângă noi, trec două camioane GAZ 66 – le cunosc încă din
propriul meu stagiu militar, pe caroseria cărora scrie prevenitor: „Liudi”
(Oameni). Sunt cu grăniceri ruşi.]
Armenii se simt într-o oarecare incertitudine chiar şi astăzi, pentru ei
în jur nefiind decât cei care nu le doresc binele, posibil deja ne-cotropitori,
însă străini prin felul de a fi, prin lumea, credinţa şi năzuinţa lor. Nu
departe de hotar, de cealaltă parte,
se află Ani, fosta capitală-cetate a armenilor, antică şi falnică, ce cutremură
prin incredibila ei apropiere, dar şi inaccesibilitate, ca o rană, ca o
imposibilitate şi, totodată, ca un testament, ca o neuitare. De aici şi
grănicerii altui stat în Armenia cu o populaţie de numai 3 milioane (circa 8
milioane sunt împrăştiaţi în lumea mare), cu un teritoriu chiar mai mic decât
al Moldovei Transprutene, de numai 29 de mii de kilometri pătraţi…
În
poziţia sa geopolitică pe care şi-ar dori-o mult mai „relaxată”, Armenia
europeană ca spirit se simte, uneori, parcă o insulă, alteori – o peninsulă în
oceanul asiat, precum românii – în cel slav. S-ar putea spune peninsulă, ţinând
cont de ieşirea ei spre Europa cu adevărat democrată sau doar spre Rusia, aşa
cum este această ţară euro-asiată cu destule probleme ale dreptului omului, dar
cu care Armenia nu poate să nu fie în relaţii bune, făcând abstracţie de
nuanţe. Ba chiar, dintre toate capitalele ex-sovietice, anume Erevanul pare a fi în relaţiile cela mai
cordiale cu Moscova. Deci, e o peninsulă, însă, de fapt, e o insulă care poate
avea doar legătură aeriană cu lumea europeană. Pentru că legăturile terestre
s-ar putea face prin Gruzia, însă această ţară e în relaţii foarte proaste cu
Kremlinul şi la hotarele dintre ea şi vecinul de nord deplasarea e anevoioasă,
nesigură, imprevizibilă. Unde mai pui că Tbilisi şi-a întrerupt traficul aerian
cu – cu cine? – de data aceasta, pentru a varia, să zicem: cu Piaţa Roşie, unde
– vă amintiţi? – aterizase, inoportun-scandalos, un pilot amator german, pe
nume… Rus(t)! De aici şi mai multe consecinţe economice, unele dintre ele fiind
destul de vizibile: să zicem, parcul de maşini în care predomină exemplarele de
fabricaţie sovietică. Pentru că, spre deosebire de alte republici ex-sovietice,
Armenia nu poate importa lesne maşini, bune, fie şi la mâna a doua. De unde să
le procuri? Doar din Rusia? E posibil? Dar chiar de-ar fi posibil, e mult mai
costisitor şi mai dificil să le treci prin hotarele nesigure transcaucaziene,
prin vămile ruseşti şi cele gruzine, apoi prin dragele/ scumpele vămi
„naţionale”, armeneşti care, fiţi siguri, nu sunt cu nimic mai breze decât
altele.
Prezenţa trupelor ruseşti în Armenia a fost
prelungită până în anul 2044, crezându-se că vreo altă forţă externă nu poate
impune rezolvarea problemei Carabahului de Munte în condiţii nefavorabile
Erevanului. În dedesubtul alianţei „provizorii” stau şi presupunerile
experţilor conform cărora rezervele de petrol ale Azerbaidjanului s-ar epuiza
în decursul a 25-30 de ani, ceea ce, sub aspect economic, reduce considerabil
şansele azerilor de a rezolva neînţelegerea pe cale armată. Sigur, relaţiile
„îngheţate” armeano-azere le acutizează pe cele dintre SUA şi Rusia ce ţin să
aibă influenţă în această regiune, unde pe un versant se află Turcia şi
Occidentul, inclusiv SUA, pe celălalt – Rusia şi Iranul. Şi dacă Azerbaidjanul
conta că Erevanul, nefăcând faţă goanei înarmărilor, va ceda, realitate e că,
susţinută de ruşi, Armenia pur şi simplu nu se angajează într-o goană atât de
costisitoare, chiar ruinătoare pentru o ţară cu un buget modest.
Astfel
că Armenia nu găseşte de cuviinţă să se arate ostilă ruşilor şi nici că ar avea
motive să o facă. Iar faptul că şcolile ruseşti din Erevan au dispărut aproape
în totalitate, de mai supravieţuiesc doar una sau, poate, două, nu se întâmplă
dintr-o pornire antirusească. Nu. Pur şi simplu, în Armenia aproape că nu mai
sunt ruşi şi nici nu prea au ce face într-un mediu cu o limbă omniprezentă şi
statornică, cea armeană. În epoca post-sovietică, în Erevan, pretutindeni,
limba „rusă” e deja cea… engleză! Nu se mai văd dublete în slavonă, ci doar în
britanică/ americană… Prin intermediul limbii engleze Armenia se înţelege cu
lumea, chiar cu o parte din reprezentanţi diasporei sale (în special a
tinerilor) numeroase care, în ţări de peste mări şi ţări, nu au avut cum să
crească şi să înveţe într-un mediu lingvistic naţional, ci doar în unul
internaţional, ce presupune obligatoriu engleza.
În
Armenia nu se pot aplica principiile depistării racilelor imperiale
ruso-sovietice, precum în cazul celorlalte colonii ex-sovietice. Aici modelul
nu coincide din considerentul că ruşii nu au putut să se infiltreze şi să se
întemeieze după cheful lor în mediul unei istorii şi forţe culturale milenare,
dense, compacte ca element etnic autohton, care a descurajat metisajul sau,
atunci când l-a acceptat, a trebuit să se respecte condiţie cunoaşterii limbii
pământului de către persoana venită în sântul armenilor, mireasă sau mire. Iată de ce Armenia a rămas refractară
rusificării care, în alte părţi, a contaminat şi a şubrezit fondul etnic,
lingvistic, cultural; a deformat spiritul autohton, tradiţia. Unde mai pui că
în perioada sovietică a fost permisă repatrierea armenilor-capitalişti din
diaspora răspândită pe întregul mapamond.
Salvarea
elementului autohton a fost posibilă graţie omogenităţii etnice, dar şi a
caracterului armean călit în atâtea atrocităţi ale istoriei la care a fost
supus străvechiul popor ce a trebuit, în pofida a toate, să-şi cultive geniul
supravieţuirii, ridicării din genunchi, readunării, consolidării forţelor.
Profilul etnic clasicizat, nealterat, constituie un semnalment perpetuu
care uneşte, reuneşte armenii. Deloc
neîntemeiată părerea că statornicia în semnalmentele aceleiaşi tipologii e
caracteristică popoarelor care au fost nevoite să se apere mereu, să treacă în
defensivă, pentru a se menţine în istoria lumii şi în propriul spirit,
caracter. S-ar putea spune că, dintre popoarele europene mereu ameninţate de
vecinătăţi, de împrejurări, au menţinut o consolidare similară întru
supravieţuire doar islandezii, ajutaţi de poziţia lor izolată şi de adversitatea
– pentru alţii – climaterică.
Aşadar,
popas la Eras
(prind a contabiliza… rimele accidentale: Eras-popas), unde admirăm arta
ecvestră a unui puşti de vreo 8-9 ani, ce galopează sau stopează brusc pe un
măgăruş nespus de docil şi care, împreună cu călăraşul său, numaidecât e fixat
de obiectivele camerelor foto. Arta sa ecvestră constă doar din porunci
gestuale, de care măgăruşul ascultă fără crâcnire, ba galopând în… trapul său
mărunt, ba oprindu-se ca înfipt în macadam. După care o luăm la stânga, prin
munţi, spre Noravank, spre Jermuk, periplu în care – menţionează pliantul
nostru de bristol lucios – vom avea: Visit
to Areni Wine Factory. A poposi la o fabrică de vin nu e te miri ce, e
ceva, – nu? Din mersul autocarului, pe drum şerpuitor pe pante sinuoase, reţin
denumiri de localităţi: Tigranosen, Langjar, Chiva…
Până
a-ţi fura ochii construcţiile din ansamblul mănăstiresc Noravank [122 de
kilometri de la Erevan ;
ar fi ne-tautologic să se spună – Mănăstirea Nora (Nouă), deoarece, în armeană,
„vank” înseamnă mănăstire, dar, odată ce e trecută astfel în program, în
ghiduri de călătorie, mă conformez şi eu, nu… crâcnesc], te copleşeşte aspectul
reliefului, rupturile perpendiculare de straturi pământene, geologice, ca nişte
orgi… brun-roşcate, pe alocuri bătând chiar spre roşu autentic. Iar pe acest
fundal nemaipomenit – Noravank, la care ajungem, urcând, pedestru, o culme
impresionabilă, în timp ce, peste crestele munţilor roteşte, larg, un vultur
întunecat la penet. De cum ne pomenim sus, în forţă, totuşi, facem coadă la
izvorul ce susură pe dreapta de cum intri pe sub portalul mănăstirii. Sorb şi
eu, ca Diogene, din căuşul palmelor şi, în timp ce-mi revin după suiş,
împrospătat de licoare izvorâtă din inimă de munte, mă dau la gânduri şi asociaţii
fugare/ frugale, constatând – în baza experienţei… acumulate deja! – că în
Armenia nu doar apa plată se numeşte „Noe” (ar fi o legătură cu… potopul, nu?),
ci chiar fabrica de vin din Erevan tot „Noe” a fost botezată! (O, să te
gândeşti la un potop de vin!... Devastator…) Iar dacă eşti niţel poet, şi ar
trebui să fii, odată ajuns pe această Arcă,
îţi imaginezi o sticlă adusă de valuri la ţărmul Potopului,
hiper-oceanului oceanelor, drept mesaj având încleiată pe dinăuntru anume –
marca lui Noe… Sticlă pe care doar Dumnezeu putea să o găsească…
Deci,
e utilizat unul din cele mai vechi branduri din câte se pot prelua de atunci,
de la începuturile lumii. Acest brand
cheamă, asociativ, în prim-planul minţii o altă noţiune, aproape omonimă – brind, franţuzească, ce înseamnă –
toast, închinare. Ei bine, brind la Noe ! Însă noţiunea nu a prins
în comunicarea românească, decât la Vasile Alecsandri
în versurile adresate poeţilor provensali cu unii din care chiar se întâlnise.
Şi subconştientul mă face conştient, atent că, aici, în munţii Armeniei, mă
surprind fredonând alecsandrianul Cântec
al gintei latine… Vă amintiţi? – „Latina gintă are parte/ De-ale pământului
comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori”. Împarte,
împărtăşanie… – „zburdă” în continuare măgăruşii asociaţiilor, făcându-mă să mă
gândesc că, la o adică, un periplu prin spaţiile armeneşti ar fi şi o
împărtăşanie reciprocă între ginţi.
Şi se poate merge mai în densitate de sens, constatând că prezenţa şi
itinerarul scriitorilor-năieri din 10 ţări pe Literary Ark 2011 nu ţine
doar de preocupările noastre profesioniste, ale scrisului, ale cărţii. Şi nicio
simplă excursie nu e, ci mai mult aduce a pelerinaj iniţiatic, prin secole şi
spaţii, prin metamorfoze istorice şi civilizatorii fascinante. Lucru acesta ţi
se relevă cu deosebită vibraţie de sentiment aici, în retrasa în munţi şi atât
de prezenta în istoria civilizaţiei armene Mănăstire Noravank, nu departe de
oraşul Eghegnadzor.
Mănăstirea Nouă (Nora) a fost întemeiat în
primii ani ai secolului XIII ca un complex de cult alcătuit din biserica Sf.
Ioan Botezătorul, paraclisul Sf. Grigore şi biserica Maica Domnului, pe timpuri
aici aflându-se şi reşedinţa principilor Orbelian. Zic de principi, pentru că,
în Armenia, viaţa monahală avea un specific al ei – ajungea călugăr nu orice
doritor, ci doar cei proveniţi din familii înstărite. Monahii deprindeau
măiestria scrisului duhovnicesc, studiau în folosul comunităţilor, călugării
armeni fiind concomitent şi preoţi.
Locul
de monastire şi de pomenire, cum se
spune în celebra noastră baladă, a fost ales şi din considerentul că, jos, în
defileul îngust, curge râul Arpa, în armeneşte numele însemnând exact acelaşi
lucru ca în româneşte – arpă/ harpă. Pentru că o curgere de râu montan te poate
duce cu gândul şi auzul spre muzică.
În
primele două secole de existenţă, mănăstirea a fost şi reşedinţă episcopală,
important centru spiritual, cultural şi de învăţământ.
Ar
fi multe de spus despre complexitatea şi stilul arhitectonic de aici, „încastrate”
atât de firesc în relieful natural al munţilor, al dezgolirii lui roşietice ca,
parcă, pe alocuri, în unele pânze de Rubens. Dintre detalii se reţin arcadele
împodobite cu basoreliefuri de porumbei şi sirene încoronate, utilizate
frecvent în heraldica şi pictura armenească din secolul XIV, iar mai înainte –
în arhitectură, arta miniaturii şi cea a decorării vaselor.
Zidirile
au avut de suferit în urma câtorva cutremure, dar de fiecare dată au fost
reînălţate.
Reţin
atenţia câteva hacikare (pietre
purtătoare de cruce; dar pe unele mai apar şi pomul vieţii, şi discul solar –
spirala vieţii) pe care un ghid ţi le poate citi minuţios, depistând detalii şi
sensuri ascunse unui nefamiliarizat cu astfel de simbolistică şi artă. Ele mă
duc cu gândul la cutezanţa metaforică, perspicace a lui Mandelştam din poemul
„Armenia” (pe care, în acest periplu, îl am mereu asupra mea şi din care
citesc, în româneşte, când se ivesc ocazii): „Numai să priveşti spre cimitirele armeneşti –/ Tăvălugi cărămizii
împrăştiaţi de cutremuratul pământului/ Ei seamănă tocului maşinii de cusut Zinger/
Oarecum speriaţi, rostogolindu-se în dezordine”.
În mulţimea şi diversitatea răspândirii lor,
hacikar-ele dau senzaţia „palpabilă” de eternitate, amintind cucernic de
dăinuirea Armeniei, de străvechimile poporului său, pe care nu a putut să-l
strămute, să-l neantizeze năvala străinilor, unii mai cruzi decât alţii. Poate
că anume aceasta ar fi menirea propriu-zisă a pietrelor purtătoare de cruce: să
confirme neclintirea, statornicia, dăinuirea prin credinţă. Şi încă un detaliu:
hacikar-ele sunt poziţionate cu faţa spre apus, pentru ca omul, creştinul ce se
roagă să se afle cu faţa spre răsărit. Faţa pietrei, faţa crucii, faţa omului…
Ne atrage atenţia şi o uşă relativ nouă,
după aspectul lemnului, încrustată măiestrit, minuţios cu ornament ecleziastic.
Aceasta îl şi face pe David Matevosian să-mi spune despre cum, foarte demult, o
ţărancă, fugind din calea duşmanului, a cărat cu ea o uşă de biserică,
salvând-o ca pe o relicvă de mare preţ. Apoi ne reamintim de arhicunoscuta
pildă cu o mare Biblie pe care au salvat-o alte două muntence armene,
cărând acea tipăritură foarte voluminoasă şi grea prin locuri tăinuite pe
drumul exilului. Dar nemaiavând puteri să o poarte aşa, întreagă, au
fragmentat-o în două, ca fiecare să ducă o jumătate din
ceea ce considerau ele că avea mai de preţ şi mai de credinţă comunitatea
lor.
După mănăstire, ţinem cale spre Jermuk, unde
vom avea trei zile bivuacul-portul terestru-maritim-metaforic al ambarcaţiunii.
Ajungem
în centul regional Eghegnadzor, unde suntem aşteptaţi la o fabrică de vin. E o
întreprindere particulară şi nu voi face prea multe comentarii, decât să
constat că are un utilaj modern, încolo – nu voi etala superioritatea celui
care vine de pe meleagurile unde abundă subteranele-pivniţele din fostele
cariere din care s-a extras nămolul pietrificat al Mării Sarmatice retrase de
pe întinsurile-i fabuloase de cândva, pentru a se „rezuma” la atât cât e şi cum
e, azi, Marea Neagră. Patronul fabricii,
dl Nairi Bagdasarian, ştie ce putere viticolă au cele două aripi ale Prutului,
făcând şi remarca necesară: în Munţii Armeniei nu poţi cultiva podgorii
viticole de amploare, astfel că producţia de vin aici e una relativ modestă.
Dar de bună calitate. Soiul de viţă-de-vie a locului/ locurilor se numeşte
„Ghetnatun”, la care s-a ajuns prin selecţie, pornind de la viţa aborigenă
„Areni”. Vin roşu, sec, destul de tăricel
– ca să-mi amintesc de „sistemul gradual” utilizat de regretatul nostru
poet Gheorghe Vodă: un clătici, un tărici şi un clătinici. Plus omonimia care –
odată ce suntem pe o arcă literară – nu trebuie lăsată să treacă pe lângă
ureche: gradual înseamnă şi ceea ce
am zis în acest context, dar şi carte de cântece pentru liturghie la catolici de care se ştie şi în
biserica armenească.
Amfitrionul ţine să ne arate în pivniţă un butoi (cam
la 100 de litri) pe fundul căruia este înscris numele celui căruia i-a fost
juruit şi care, pentru conformitate, s-a şi iscălit pe stejarul doagelor:
Robert Kocearian, preşedintele Republicii Armenia. Mai sunt aici şi alte câteva
butoaie asemănătoare, unul menit ambasadorului Rusiei, altul – ambasadorului
Kazahstanului, astea amintindu-mi de relaţia dintre Voronin şi Băsescu,
„consfinţită” printr-un transport de vin de la Cricova spre Palatul
Cotroceni, cu toate că, mai apoi, relaţiile care trebuiau să fie încălzite de
licoarea celor 1 000 de sticle s-au răcit extrem de mult, până când
Voronin a fost gonit din palatu-i prezidenţial de la Chişinău , în 7 aprilie
2009.
Aceste donaţii
cu dedicaţii mă fac să-l întreb pe patron dacă domnia sa este cumva implicat în
politică. Spune chiar aşa: „Eu mă ţin la o mie de kilometri depărtare de
politică!... Ambele capete ale băţului sunt murdare, nu ai de unde apuca, fără
să te murdăreşti de rahat”. Şi totuşi, presupun că legăturile cu oamenii
politici nu pot să nu contribuie la buna funcţionare a fabricii, pentru care
s-au luat credite serioase. Apoi se ştie că, în diplomaţie, vinului bun îi
revine un rol de neglijat…
Orăşelul are 10 mii de locuitori, întreaga regiune – 80
de mii. Părăsim Eghegnadzorul, primitoarea fabrică
de vin când începe a se îngâna ziua cu seara. Periplul prin munţi, cu o
deschidere de orizont pe diferite configuraţii de culmi, printre/ pe sub
piscuri îţi oferă o impresionantă diversitate de imagini a unui amurg ce trece,
tot mai intens, în culorile fascinante ale apusului. În imaginaţia mea, mai
multe privelişti alpestre se asociază cu unele din pânzele celebrului pictor
Martiros Saryan, iar alăturarea, în intimitatea mea, a cadrelor naturale cu
cele picturale nu se întâmplă nicidecum pentru a redeschide discuţia (…monologică…)
despre realism şi transfigurare artistică, imitaţie şi creaţie, vedere şi
viziune… Nici pentru a demonstra superioritatea naturii faţă de artă sau
viceversa. Aceste genuri de privelişti alpine – unele, iată, în deplina lor
libertate cosmică, celelalte – înrămate în săli de muzeu, – le alătur pentru a
pune în lumină – luminile frumuseţii naturale a munţilor Armeniei, dar şi
geniul pictorului Martiros Saryan, care a ştiut să înfăţişeze lumii chipul
patriei sale într-o sinteză de claritate, vrajă şi afectivitate pe înţelesul
multora. Da, doar… multora, pentru că ceea ce e pe înţelesul tuturor de multe
ori nu este artă.
Peste
o oră jumătate ajungem la
Jermuk , staţiune balneară, numele căruia, tradus din armeană,
înseamnă: cald. Localitatea este situată într-un defileu prin care curge râul
Arpa ce se află la 50 de metri de hotelul „Olimplia”, unde suntem cazaţi. De
unul singur, fac o mică promenadă (ca o… serenadă mută). Staţiune e pustie,
dar, în luminile pământene şi cele ale cerului senin, pare destul de frumoasă.
O voi vedea mai desluşit mâine.
După ce ne cazăm, intrăm în plină acţiune de
program „la bordul” ambarcaţiunii. E ceea ce în englezeşte se cheamă Self-presentation evening, plus
recitalul de poezie. Când îmi vine rândul să mă prezint, ţin cont de, deja,
atmosfera degajată pregătită la fabrica de vin, de buna dispoziţie a celor
prezenţi (sosiseră, înaintea noastră, şi vreo 10 colegi armeni), zic că
prietenii francezi şi francofonii din întreaga lume, dintre care mai sunt şi
aici, la Jermuk ,
vor trebui să-mi fie recunoscători, deoarece, dintre cei prezenţi, eu voi fi –
presupun – unicul care îşi va ţine discursul şi, iată, chiar şi-l ţine, în
limba lui Balzac. În cadrul recitalului, dau şi câteva probe din sonoritatea
limbii române, acompaniate, îmi imaginez, de murmurul râului Arpa.
În
discuţiile de după… discuţiile şi recitalul serii, observ că cercul francofon
ia contur distinct: Serge Venturini, francez, Claudio Pozzani, italian cu un
discurs parizian de jos pălăria, olandezul Serge Van Duijnhoven, colegii
belgieni Geert Van Istendael şi Filip Van Zandyke, polonezul Jacek Pacocha,
Grigor Djanikian, prozator armean şi traducător din literatura franceză, alţii,
– păi, mon Dieu! mulţi din cei
prezenţi pe ambarcaţiune (probabil, cu excepţia lui… Noe) cunosc şi franceza,
deci – să-i mai „strâmtorăm” noi niţel pe anglofili (care, de fapt sunt cam
aceeaşi cu francofilii!...).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu