16.X.1989
Ieri, Ziua Poeziei. Lume multă. Poeţi curajoşi.
Tricoloruri. M. Cimpoi, tradiţionalul prezentator, în mod… netradiţional îmi
acordă cuvânt mie primul. Pe la 13,00, după un scurt interviu pentru postul de
radio „Orizontul”, împreună cu Arcadie Suceveanu şi Ion Vatamanu, plecăm la Nisporeni , de asemenea
pentru a anima o sărbătoare a poeziei. Descoperim vizibila dezinenţă dintre
sabotorii de la comitetul raional de partid şi autorităţile executivului local
în frunte cu deputatul Constantin Oboroc. Lupta continuă făţiş. Nemernicii nu
cedează.
Oboroc trezeşte simpatie: încă tânăr, ingenios,
subtil, chiar dacă mai are până la inteligenţă. Oricum, modul analitic al
săteanului, înţelepciunea ţărănească îi sunt arme sigure în lupta noastră
comună pentru democraţie. Graţie şi lui s-au obţinut câteva victorii. Cazul cu
aparatul de traducere de la sesiunea a XIII-a a întors roata discuţiei.
Observaţia subtilă i-a aparţinut lui Costică Oboroc.
Simpatici membrii familiei Bouroş, la care am fost
invitaţi la „tradiţionala” agapă rustică. Gospodărie mare, frumoasă. Cu toate
că sunt pedagogi, pentru a face faţă situaţiei şi inflaţiei, ambii soţi, vara,
au lucrat trei săptămâni în Ucraina la sfecla de zahăr. Nu au câştigat rău.
Cu o zi înainte de Ziua Poeziei, la Teatrul „Luceafărul” am
vizionat spectacolul „Rinocerii” după piesa lui Eugen Ionescu. Tânăra trupă –
la nivel. Spectacol cutremurător, cu multe radiaţii spre situaţia noastră
social-umană curentă. Absurditatea, pe care o avem destulă în timpul de azi,
spulberă absurditatea din textul piesei, făcând subiectul clar şi instructiv; nu
dramatic în general, ci dramatic pentru aici şi acum, pentru noi. E una dintre
cele mai onorabile realizări ale „Luceafărului”.
Cu alte două zile în urmă, pe 12 oct., la Casa Cineaştilor
17.X.1989
Chiar dacă duşmanii nu ne doresc un viitor
demn, sunt sigur că teama şi simţurile lor ni-l prevăd. Avem duşmani…
vizionari. Şi cozi de topor oarbe.
6.XI.1989
Noi,
băştinaşii, nu ne putem aştepta ca veneticii care ne-au potopit să aibă curajul
şi onestitatea psalmistului David, care zicea: „…dacă este fărădelege pe
mâinile mele, dacă am răsplătit cu rău pe cel ce trăia în pace cu mine, şi n-am
izbăvit pe cel ce mă asuprea fără temei, atunci să mă urmărească vrăjmaşul şi
să mă ajungă, să-mi calce viaţa în pământ, şi slava mea în pulbere să mi-o
arunce!” Chit că găgăuzii au uitat cine i-a asuprit, azi făcând cu aceştia
cârdăşie. Iar de slava (lor) nici vorbă nu poate fi. În orice caz, aici, pe
pământurile noastre, veneticii au făptuit doar fărădelegi, răsplătindu-ne
binele cu rău şi ocară. Muscalii-„reprezentanţi” îi aţâţă pe găgăuzi împotriva
noastră. Păi tot David a zis: „Fă-i să cadă prin înseşi sfaturile lor”.
Cădea-vor dimpreună în cârdăşia lor fariseică.
8.XI.1989
Ieri, căile de acces spre centru Chişinăului
fuseseră blocate de miliţie şi militari. Am răzbit abia spre str. Toma Ciorbă,
lângă Institutul de Medicină. Mulţimea se aduna, însă nu era lăsată să pornească
pe bulevardul Lenin spre monumentul lui Ştefan cel Mare. De-a curmezişul
străzii, trotuarelor – blindate militare şi camioane de mare tonaj. Însă, din
minut în minut, presiunea creştea, încât, la un moment dat, am început să
escaladăm acele îngrădituri, unii peste capote, care erau mai joase, alţii –
chiar peste tab-uri şi caroserii, ceilalţi – chiar pe sub maşini! Ce privelişte
de asalt! Am fost opriţi lângă Teatrul de Operă, dar în spatele mulţimii
rămăseseră tehnica militară care era pregătită pentru paradă. Nu mai putea circula,
blocată de zecile de mii de oameni. Unii dintre noi intrau în vorbă cu bieţii
soldăţei ieşiţi până la brâu din turelele blindatelor. Ei – impasibili, evident
fără dorinţa de a se supune vreunui ordin nechibzuit. Creştea presiunea
mulţimii şi între Teatrul de Operă şi cinematograful „Patria”, pentru ca, până
la urmă, mulţimea să rupă orice zăgaz şi să o pornească triumfător spre piaţa
centrală. Mahării comunişti aflaţi în prezidiu la monumentul lui Lenin au
şters-o! Mulţimea triumfa, tehnica militară căuta căi ocolite, să se retragă. O
adevărată revoluţie naţională la aniversarea revoluţiei bolşevice! (72 de ani).
9.XI.1989
Ieri seară, mare bubuială la Ministernul de
Interne: mulţimea a atacat clădirea cu cocteiluri Molotov, chiar au incendiat o
aripă a ei, cea dinspre str. Kotovski. Miliţienii, în valuri, respingeau pe o
vreme mulţimea, aceasta, retrăgându-se, se regrupa, atacând din nou. A fost
cineva înţelept sau doar fricos care nu a dat, totuşi, ordin să se deschidă
foc.
14.XI.1989
Paul Valéry a
definit excepţional tipul de oameni din care fac parte „până la cruzime” şi eu.
Neavând nimic de adăugat, nu-mi rămâne decât să reproduc esenţa sintetizată de
glacialul mare francez. Caiete, 1933: „Am un fel de «schizofrenie»
intelectuală, pentru că, pe cât de sociabil sunt la suprafaţă şi uşuratic în
relaţiile sociale, pe atât de separatist în profunzime. Nu-mi înţeleg această
înclinaţie spre duplicitate; unul din mine vrea să cuprindă orice; celălalt
vrea să rămână singur, absolut singur…”
15.XI.
Demonstraţii consistente, mitinguri
vulcanice, atacuri pline de barbarie ale miliţiei asupra oamenilor paşnici, ca
răspuns – zguduitoarea întâmplare cu ofensivele asupra clădirii ministerului de
interne. Sânge, răni, strigăte, pietre, bastoane de cauciuc, maşini incendiate,
deputaţi implorând masele…
Istorie a zilelor de astăzi – eterne
dureri ale neamului…
Dar oare să fi avut dreptate Paul Valéry când, la 1940, scria în
jurnalul său: „Fraţilor, aveţi atâta tărie, încât să nu daţi importanţă
evenimentelor exterioare care de obicei îi impresionează atât de mult pe
oameni. Socotiţi, totodată, pierdut timpul pe care nu l-aţi folosit ca să
meditaţi. Daţi-vă seama cât de lipsită de importanţă este parcurgerea istoriei,
pentru că istoria nu are decât valoarea pe care voi i-o atribuiţi. Dacă vreţi
să descoperiţi ceva într-adevăr valoros, atunci îndreptaţi-vă privirea spre cu
totul altceva, decât spre istorie”?
Aşa ar fi din punctul de vedere al
cosmopolitului. Dar noi, care trăim aici, într-o istorie concretă, putem fi
pasivi doar în numele superbei şi înălţătoarei meditaţii?
He, diriguitoraşii de astăzi ai Moldovei
ar fi extrem de bucuroşi ca românaşii doar să mediteze, fără să dea „importanţă
evenimentelor exterioare”.
Însă, în altă parte, Valéry pare să-şi revadă
concluziile de mai sus, constatând: „Eroarea metafizică-tipică se află în
însăşi atitudinea filosofului. El stă de-o parte”.
Altă situaţie – altă atitudine.
3.XII.1989
A scrie memorii înseamnă a crea sau
recrea, pe lângă momentul real inventând, imaginând posibilul sau analogicul.
„Reminiscenţele noastre, atât cele de ordin cultural, cât şi cele personale,
presupun anumite convenţii de accentuare, de prescurtare şi omisiune. Peisajul constituit de timpul trecut,
structurarea semantică a amintirilor este stilizată şi codificată în mod
diferit de diverse culturi” (George Steiner).
8.I.1990
În loc de răspuns la felicitările de
Crăciun trimise prietenului meu din Kiev, poetului Vasili Moruga, primesc o
veste cutremurătoare: mama sa mă anunţă că fiul i-a decedat la 14 mai 1989
într-o catastrofă de automobil, pe când se întorcea din Bulgaria! Zguduitor!
Biată viaţă de om, şubred destin de poet… Fie-ţi ţărâna uşoară, dragă prieten
Vasili Moruga…
16.I.1990
Unul din principalele fundamente ale
existenţei noastre ar fi acela de a ne elibera de neogoitul sentiment al
grabei şi nerăbdării. Acest sentiment
duce inevitabil la superficialitatea şi lipsa de înţelepciune a societăţii. El
generează teama şi instabilitatea, violenţa şi necivilitatea în relaţiile
dintre noi (ca să evit sintagma, şi ea banalizată: dintre oameni). Ne-au slăbit
dezastruos frânele morale. Dezechilibru sufletesc, goană de vânt şi enorma
baloane de orgoliu. Nu ne mai balonăm la burtă, ci la creier şi inimă. De aici
(şi de aici!) frecventele „explozii”, bubuituri de baloane interioare, explozii
pe care medicina le defineşte ca „atacuri de cord” şi „dezechilibru mintal”.
Politizarea excesivă a vieţii lumii cu nesfârşitele schimbări de guverne,
regimuri şi partide este mare şi inevitabilă pacoste. Totul se face în numele
unei mari speranţe la bine democratic, spiritual şi la bunăstare existenţială.
Să dea Domnul să se realizeze cât mai curând această nenorocoasă şi mult
amânată nădăjduire.
Scena publică, microfonul, presa şi
şubredele opinii ţipate oriunde şi de oricine deteriorează în continuare
energiile şi menirea sufletului omenesc. Păzea! De o mie de ori păzea în numele
înţelepciunii ce vine doar graţie muncii interioare negrăbite, intense până la
istovire de sine în urma căreia – numaidecât! – vine renaşterea de sine.
Ieri, depunere de flori la bustul lui Eminescu
de pe Aleea Clasicilor. Aici – şi V. Crăciun, care a venit de la
radioteleviziunea română să realizeze un film despre manifestările omagiale
eminesciene din Basarabia. Operator – Emil Lungu, originar din Cernăuţi, unde
va pleca să-şi revadă tatăl.
Serata televizată din palatul
„Octombrie” – multă hălăciugă, însă publicul a fost entuziasmat, înghite uşor
şi cu plăcere „caramelele” politice aruncate uneori de poeţi mediocri (Jo.,
Stav., Agn. Ro., G. Cioc. etc.). impresie penibilă, dar, repet, publicul
nostru, puţin pregătit sau, mai bine zis, orientat la evenimentele politice ale
zilei, n-a rămas dezamăgit.
Mitocănia unor scribi din Vaslui (doi):
aghesmuiţi de-a binelea, agresivi, inculţi şi puţin talentaţi. De ăştia avem şi
noi. Eminescu merită altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu