În elipsă roză - comuna Negureni, "fericită", cândva, de colonii "agricole" ţariste
Motto 1:
Liviu Ioan Stoiciu cărtre Leo Butnaru:
„Şi cum era acolo la voi? Tu ai învăţat în şcoală românească sau rusească?” (Suceava, octombrie 2010)
Motto 2:
Judeţul Orhei cuprinde un străvechi ţinut moldovenesc, străjuit altădată de cetatea Orheiului, puternică Fundaţie a lui Ştefan cel Mare.
Orheiul a format ca Vrancea sau Câmpulung o autonomie locală, înzestrată de Ştefan cel Mare, în special, cu importante privilegii.
Marele domn – a cărui amintire este nesfârşit de vie în întreg ţinutul – ţinea să răsplătească din belşug, în acest chip, vitejia Orheilor, cunoscuţi ca cei mai buni arcaşi ai săi.
În istoria politică şi militară a Moldovei, Orheenii au jucat un rol de seamă, răsculându-se uneori împotriva Domniei, sau sprijinind pe anumiţi domni, în rivalitatea pentru scaunul Moldovei.
Judeţul Orhei este unul din cele mai intens româneşti din Moldova dintre Prut si Nistru. Amintirea vechiului şi istoricului „tinut al Orheiului” e vie în oameni şi conştiinţa trecutului lor vitejesc îi face să fie mândri de numele lor şi de unitatea etnică româneasca din cuprinsul judeţului.
Sătenii se diferenţiază vădit în doua clase sociale : răzeşii si mazilii – urmaşi ai vitejilor din vremea voievozilor şi în special din timpul lui Ştefan cel Mare, pentru care au un cult deosebit de puternic. Ei formează pătura conştient nobiliara a satelor. Ţăranii – urmaşi ai foştilor vecini, şerbi, clăcaşi.
(Din Enciclopedia interbelică a Regatului României, apărută în preajma intrării României în cel de-al doilea război mondial)
Leo Butnaru
UN POSIBIL RĂSPUNS
....Dar ce însemna „La ruşi” la noi, la Negurenii Vechi, pe atunci, astăzi – doar Negureni?... Probabil, corectly political ar fi trebuit să spunem: la Negurenii Noi, însă acest toponim artificios nu prindea şi totdeauna se spunea: „La ruşi”... Vorba e că, după ce ţarismul înghiţi bucata de Moldovă din stânga Prutului, el se pomeni în faţă şi pe hartă cu o problemă cadastrală ce nu putea să nu-i crească inima de bucurie – pământuri deavolna (dar nu şi... volnice!), berechet, cum s-ar zice, iar populaţie, localităţi – puţine. Ce-i de făcut?... Să înveţi dumneata ţarul ce şi cum!... El face ce a mai făcut... După 1826, prin Rusia, Ucraina şi Polonia subjugate şi ele (de Belorusia nici că se mai amintea), mai întâi se căutau voluntari care ar accepta să colonizeze pământurile noastre. S-au găsit ei câţi s-au găsit şi dintr-aceştia, însă nu suficient de mulţi, pentru a umplea „golul etno-istoric”, astfel că ţarismul prinde a deporta între Nistru şi Prut elementele neprielnice unei vieţi sociale... colonisto-armonioase. Sunt aduşi polonezii şi ucrainenii cu spirit recalcitrant, răzvrătiţii nemulţumiţi de politica agresiv-deznaţionalizatoare a muscalilor. Iar rebelii nu erau ei chiar cei mai de jos în societăţile din care fuseseră dislocaţi, ci din contră – unii erau şcoliţi, iniţiaţi în ale istoriei şi dreptăţii, ceea ce îi şi pusese în conflict cu stăpânirea împilatoare. Prin aceasta se şi explică faptul că nu puţini din cei aduşi de ţar pe moşiile moldave s-a dovedit a fi oameni de bună condiţie, cu frică de Dumnezeu, înţelegători, toleranţi, căutându-şi de treburile lor, fără a încerca să se pună în poară cu băştinaşii vetrelor.
Astfel că, mai întâi, în prima jumătate a secolului XIX, apoi la început de secol XX, Negurenii noştri, atestaţi documentar în 15 iulie 1660 (dar or fi fost ei şi până la înscrisul în uricul domnesc), se pomeniră înconjuraţi de câteva mici localităţi „de venetici”, „de aduşi de aiurea”, numite de stăpânire „colonii agricole”. Spre nord-est, spre est şi sud-est, la depărtare de 3–5 kilometri, apăruseră câte un pâlc de case „stranii” (lungi, lunguieţe şi cu acoperişul în două pante, nu în patru, ca cele tradiţionale pe la noi), botezate: Chersac, Dobruşa (chiar pe râuşorul cu acelaşi nume întemeiată respectiva localitate) şi Lebedina (pe lunca Răutului, spre Ţânţăreni; clar lucru: Lebedina – de la lebedele ce populau, în demultele odinioare, bălţile fascinante, abundente în fel de fel de hrană şi bunăstare... ecologică, dar pe unde nu mai erau lebede şi eu urmăream, mereu curios, uşor neîndemânatică acrobaţie a berzelor proptite-n tijele roz-roşietice ale prelungilor lor picioare). (Dobruşa, spre exemplu, întemeiată ceva mai târziu, avea la 70-80 de locuitori. La 1911, ce şi-o fi spus ţarul sau i-o fi spus vreun (sf)etnic? Iată, se împlinesc 100 de ani de când am anexat Moldova Estică, alias Basarabia, şi ar fi bine să fericim aceste tărâmuri cu un nou val de colonizatori, că par a se cam înmulţi băştinaşii şi nu e bine deloc...) Dar, cea mai apropiată „colonie agricolă” fusese plasată chiar în coasta Negurenilor, la, hai să zicem, 2-3 sute de metri mai spre sud-est şi chiar i se dăduse nume cvasiomonim: Negurenii Noi. Atare localităţi aveau în plasament o schemă simplă, topografia lor fiind una şi aceeaşi: o stradă principală, pe de lături cu câte un rând sau două de case perpendiculare pe linia drumului, de ţi s-ar fi părut clapele vreunei orgi sau vreunui pian fabulos. Or, mă rog, – piese de popice... De la un timp, Lebedina nu a mai putut suporta singurătatea acolo, spre luncile cu ţânţari ale Răutului, astfel că ba un gospodar, ba altul prinseră a veni la cei mulţi, construindu-şi case la Negurenii Noi sau Negurenii Vechi şi demolându-şi-o pe cea veche. Noi, copiii, pe locul fostei colonii agricole Lebedina, nu mai găsiserăm decât ruine galben-alb-albăstrii, de la argilă, var şi sineală, cu care fuseseră date, cândva, brâiele celor 15-20 de case dispărute din considerente economice şi inacceptare a străinătăţii de către – pe atunci se credea – nişte străini; de inacceptare a „veacului de singurătate”. Haida la grămadă! Pe atunci, în Negurenii Vechi, adică – ai noştri, era şi şcoală rusească – chiar opt clase care, cu timpul, s-au topit şi ele, copiii din Negurenii Noi – de ruşi, ucraineni, polonezi şi de ce o mai fi fost ei – venind în băncile noastre, ale localnicilor, cu toţii studiind în limba pământului – româna (asemeni, prin părţile noastre, şi – Chiţcanii Noi, Brânzenii Noi, aceştia din urmă cei mai numeroşi). Orice şef sau pedagog stabilit în Negureni, care nu ne cunoştea limba, într-un foarte scurt răstimp se vedea nevoit s-o înveţe – satul nu vorbea ruseşte, în special partea lui feminină, statornică la vatră, neumblată prin lumea sovietică. Excepţie făceau cei reveniţi din armată. Dar ei erau... minoritatea. Iar în perioada interbelică cei din „coloniile agricole”, majoritatea lor – de condiţie socio-mentală răsărită, – mai toţi făcuseră şcoală, vorbeau excelent, „livresc” româneşte, ştiau foarte multe texte – poeme, cântece, conăcării, urături, colinde – de o structură „mai orăşenească”. Prin urmare, vechii şi noii au început să se amestece înde ei firesc, prin căsătorii, înrudiri, construcţii de case fără a se ţine deja cont de apartenenţa etnico-topografică. Nu aveam conflicte inter-săteşti, vechi-noi, adică. Unde mai pui că ruscuţele erau luminoase, foarte drăgălaşe. Şi în stare să-şi apere demnitatea când, să zicem, treceau în lung de ghiol „de la ruşi” spre bunicii care se aflau chiar în inima Negurenilor Vechi. Noi, picii, bineînţeles că nu puteam lăsa neobservată „intruziunea” rusoaicelor „pe drumul nostru”, pe cărarea”moştenită din moşi-strămoşi” şi mai încercam a le trage de cosiţe, a le ghionti, „a le şugui”. Însă vreuna din ruscuţe o pornea spre bunici înarmată până în dinţi – avea un bici excelent, gros, dureros la atingere, din piele de porc argăsită – „la ruşi” se aflau mai toate fermele colhozului. Iar progeniturile de foşti pani, hatmani sau poate cneji nu se sfiiau să facă muncă de jos – porcari, văcari, grăjdari, păsărari (la găinăriile colectivei) etc., deoarece acolo se câştiga ceva mai bine la trudo-zi. Prietenia noastră era „de nezdruncinat” şi din considerentul că la Negurenii Noi se aflau grajdurile la care, duminicile, ne adunam noi, copii satului, să ducem caii la adăpat, la Răut sau la fântânile cu uluce mari. Unii îşi mai recunoşteau trăpaşii care le fuseseră rechiziţionaţi irevocabil în colhoz. (Ce vorbe bune le mai spuneau, cum îi mângâiau, cum îi spălau grijuliu în apa Răutului!...Unii din săteni plângeau în coamele bieţilor căişori „ai nimănui”... Şi cum mai suduiau ei, dezmoşteniţii, puterea sovietică ce le luase bunurile de la gospodăriile părinţilor!...) De la o atare adăpare m-am ales cu un semn sub bărbie: eram călare, iar verişorul Efimaş se porăia lângă uluc, pe la botul calului. Mă aplecai să ridic frâul pe care-l scăpasem din mână, când Efimaş, grozav de felul său, lovi cu palma peste botul animalului pe care eram cocoţat, acesta smunci brusc din cap, dându-mi cu osoasa lui ceafă sub bărbie. Sigur, mi-o crăpă, mi-o desfăcu, în undele ulucului căzând bura de sânge a... organismului meu... Dar ţin limpede minte, precum strălimpede era apa din ciutura din care bea calul ce avea să-şi repeadă ceafa lui osoasă în frageda mea bărbie: nu, nu, am înjurat. Atunci. Ci, la început, am rămas oarecum descumpănit. Şi în sensul celor ce se petreceau în firea mea, şi în sensul că mă descumpănisem, clătinându-mă, de mai să cad de pe cal. Nici nu am plâns. Pentru că nu era mama sau tatăl în preajmă, iar în faţa semenilor tăi, copiii, cum să… – pardon! – „pişi tu ochii, muiereo!”, cum se zicea, dezaprobator, înţelegându-se că tu, la hăt! cei şase sau şapte ani ai tăi, hai să zicem – opt, încă nu ai ajuns un bărbat adevărat, rezistent, dat cu greul, cu primejdia, ba chiar, dacă e nevoie, cu… eroismul!
De ce zic eu că nu am înjurat? Poate ca, peste aproape trei secole, să dau peste cap o constatare a unui italian, parţial dezamorsând-o? Pentru că iată ce am găsit prin lecturile mele de peste ani: Anton Maria del Chiaro, italian de origine, secretarul personal al voievodului Constantin Brâncoveanu, în anul 1718 scria: „Valahii sunt de un temperament vioi, voinici si rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi intre 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga, rechemându-l cu înjurături triviale, iar daca nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însăşi îşi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături.
În timpul celor 7 ani de şedere in Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti”. Păi, în vremurile copilăriei noastre deja se schimbaseră veacurile pe afară, în Univers, se schimbaseră şi lucrurile. Aceasta nu înseamnă că nu mai trăgeam vreo înjurătură-două şi noi, gâgâlicii, însă părinţii nu ne deprindeau să suduim, nu încurajau ocările şi, mai totdeauna, îşi pedepseau copii, dacă îi auzeau că-şi dau drumul la gură. Le dădeau „peste bot/ „peste gura spurcată” , cum se zice la sat. Unde mai punem anatema ce adia dinspre biserică la adresa maturilor, în primul rând, care ar folosi numele Domnului, numele apostolilor, ale diverselor lucruri sfinte în ocări. Apoi intervenea autoritar disciplina şcolară atât de pornită contra cuvintelor deocheate.
……………………………..
...Şi vă spuneam de „coloniile agricole”. Până la urmă, şcoala rusească se desfiinţă, ca şi cum se autodizolvă. Ori că pruncii se împuţinaseră, ori că majoritatea lor a trecut deja, cu stilouri şi bagaje, în băncile în care ne aflam noi, negurenienii „vechi”, de vatră. Şcoala lor se afla în fosta casă a lui Ion Perju, ofiţer în Armata Română în care, ulterior, a ajuns la gradul de colonel; bineînţeles, ofiţerul nu a mai revenit în satul de baştină. O altă clădire de şcoală, din cele trei pe care le aveau Negurenii, se afla – spuneam mai sus – în casa Butnărenilor (Dudanilor), familie de gospodari deportaţi în Siberia. Când, după 1956, au revenit în sat (dar deja fără tatăl lor, care murise în străinătăţile gheţurilor), aceştia nu au putut să-şi recupereze bunurile, primind însă învoire să-şi ridice o altă casă chiar în preajma celei de cândva. Cred că le spunea lor inima ceva, aveau dânşii o speranţă cât de cât luminoasă (pentru că mare este mila lui Dumnezeu...), astfel că nu şi-au ridicat o casă arătoasă, costisitoare, ci ar fi închipuit mai curând un acaret. Iar peste câţiva ani, după ce în sat se construise şcoala nouă, spaţioasă, le-a fost în sfârşit retrocedată casa confiscată de sovietici.
Satul creştea, populaţia se înmulţea, revenea la nivelul de până la foametea şi deportările devastatoare, astfel că erau necesare noi şi noi locuri de case. Şi o parte din ele au fost repartizate în interstiţiul de 2-3 sute de metri dintre Negureni şi „ruşi”, aceştia deja renunţând de a-şi mai construi clădiri cu acoperişul în două caturi, preluând modelul arhitectural autohton. Până la urmă, localităţile au joncţionat, „colonia agricolă” fiind pur şi simplu încorporată în vatra veche, astfel că de pe harta RSSM dispăru o localitate, zisă Negurenii Noi. Au rămas, în amestec cu numele de vatră, numele slave: Kudelia, Kasap, Marşalkovski, Ciudac (...Ciudatul!), Cipko, Litvinenko, Babici, Gherasimenko, Boiko, Riaboi, Ratkovski, Grinko – purtate, vă spuneam, în majoritatea lor, de oameni cumsecade, uneori – chiar respectuoşi până la timiditate faţă de băştinaşi, ceea ce nu se întâmplă, de fapt, cu rusul – rus, acesta mai totdeauna crezându-se mai marele, mai în drept acolo, unde era „plantat” de războaiele de cotropire.
………………………………
În ce priveşte Chersacul şi Dobruşa, celelalte două „colonii”, la un moment dat ele fuseseră declarate localităţi fără perspectivă, intenţionându-se a nu li se da şi lor curent electric, chiar dacă linia de înaltă tensiune le trecea prin preajmă; acolo, deja nu se mai repartizau loturi pentru noi construcţii. Dacă erai din Chersac sau Dobruşa, îţi puteai face casă numai la Negureni. Iar dacă insistai ca cineva din copiii tăi să studieze totuşi în şcoala rusă, trebuia să-i stabileşti prin internate la Brânzenii Noi, Căpreşti sau Teleneşti. Aceasta, un timp doar, pentru că, de la un alt timp încolo, în fostele colonii agricole pur şi simplu nu se mai năşteau copii – „conservate”, stopate în baza lipsei de perspectivă, micile localităţi se mai menţineau doar din încăpăţânarea progeniturilor de foşti pani, hatmani şi, posibil, cneji răzvrătiţi. Pe culmile de la Chersac şi Dobruşa se mai văd şi astăzi câteva case. Şi, undeva în coasta lor, a tuturor, câte un cimitir, sărac, sumar şi el la vedere, în preajma căruia trăieşti eminamente un confuz sentiment de tristeţe, milă şi oarece derută, parcă. Ca şi cum în acele părţi ar respira un duh de istorie şi nedreptate, de fostă viaţă şi supliciu, de iremediabil adagiu cu omul sub vremi...
Nu e vorbă, uneori, noi, copiii, le mai strigam nuovo-negurenenilor: „Rus, rus, babarus, / De unde dracu’ te-o adus?! / De la apă rece, / Mă-ta să te-aplece, / Tat-to să te-nece!”, însă nu era grav, pentru că şi ruşişorii nu rămâneau datori, strigându-ne din fugă, în timp ce ne luaserăm pe urma lor: „Măi române, / Cap de câine, / Ziua juri, / Da noaptea furi!” Nu era „grav”, pentru că, pe timpul colhoznicitului rar cine nu încerca să şterpelească ceva din „avutul colectiv”. Viaţa era grea şi despre atare stare de fapt satul nostru chiar compunea „folclor nou”, de genul: „Mulţumim partidului, / Tul-an crucea mamei lui, măi! / Căci partidul ne-a-nvăţat / Să ne ducem la furat, măi, / Trai-lai-lai-la-la-la-lai!” (În ruseşte, lai, însemnă lătrat... Dar poate că anonimul textier al neamului nici că se gândise la aşa ceva, însă, implicit, plasticitatea, intertextualitatea ideologică existau avant le lettre în componistica şi folcloristica basarabeană...) (Îmi mai amintesc de un cântec anti-colectivizare, adică antisovietic, în care erau şi cuvintele: „Neghina şi golomozul le-o-mpărţit la tot colhozul!”)
Orice am fi spus noi atunci, orice am spune azi, vorba e că, în fireasca joncţiune interetnică, prin benefice amestecuri şi dislocări sangvine, blondul slavei (ruscuţei) şi brunetul localnicului, în permanentă proliferare nuntă-naştere de prunc, a schimbat oarecum tenul... satului, al Negurenilor. Iată, spre exemplu, vecinul nostru, nenea Grişa al lui Erofei Negruţă. El o ţine pe ţaca Marusia de la Dobruşa. Copiii lor, prietenii mei, Milea, Pechea şi Tolia, ca şi cele două surori ale lor, sunt mai deschişi la cârlionţi. La vreo petrecere, tuţa îi zice prietenului său din copilărie: „Grişa, ia joacă „Ţăpuşorul”. Nenea dansează pe loc, pe loc, mărunt, mărunt, iar ceilalţi îi cântă-reamintesc de tinereţea lui: „Iha, rusca vine, / Când o văd îmi pare bine, / Când o văd îmi pare bine!”
Cu ruşii şi rutenii, adică, trăiam în bună pace, înţelegere şi – nu cred că spun o nesăbuinţă – procreare.
Şi totuşi, Negurenii nu uită pe unul dintre ,,ruşii răi” – Litvinenco care, prin 1946-1947, a fost cel care a ghidat echipa ce desproprietărea bietul sătean de roadele câmpului; cel care, se zice, barbar metaforic, „a măturat podurile caselor” – adică locurile unde ţăranul îşi ţinea cerealele ce aveau să fie rechiziţionate nemilos de bolşevici, încât şi pe la Negureni avea să facă ravagii foametea, făcându-i pe unii bieţi nefericiţi să mănânce loboda de sub garduri, să fărâmiţeze şi să macine ciocălăii goi de porumb. Tot Litvinenco a însoţit şi cioclii deportărilor din iunie 1949…
(Din romanul memorialistic „Copil la ruşi”, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu