LA O CAFEA CU ALEXANDRU COSMESCU

Leo Butnaru

Din jurnal

14.XII.1983

Alaltăieri, telefonează Alexandru Cosmescu. E cam suferind şi, dacă pot, să vin la el după articolul despre Balţan. „Drăguţule, îţi prepar chiar şi o cafea…” Apoi – o îndelungată explicaţie precum că, din păcate, acum are cafea nu de calitatea cea mai bună, dintr-o eroare… „De obicei, procur prin cineva de la Moscova, acum însă…” În fine, într-o jumătate de oră sunt la el. O mitraliere de multe cuvinte, legate într-un mod interesant în fraze „miezoase”. Precum Alphonse Daudet: oricum ar arunca verbul, acesta, ca pisica, cade numai în picioare.

Povesteşte de yoga, tratament tibetan, despre fratele lui Nikolai Rerih, despre ultima scrisoare a lui Fadeev (de ce a recurs la sinucidere), despre anul 1948, când Lupan a fost discutat, ca să fie exclus din uniunea scriitorilor. Neghiobul I. D. Ceban. Fruntea (chipul) semit(ă) a lui B. P. Hasdeu – cele două scrisori despre mama lui („fostă” ovreică). Despre miraculoasele floricele scoase în mijloc de iarnă din ramuri şi depuse la bustul lui Eminescu. Despre îngrijirea ediţiilor lui Sadoveanu: Igor Creţu – „Mitrea Cocor”, Alexandru Cosmescu – „Nicoară Potcoavă”. Insistenţa tâmpiţilor de la editură de a se scrie: „Traducere din româneşte”! În caz contrar – unul, Cosmescu, trebuia să plătească despăgubiri 75 de mii de ruble (bani vechi), Creţu – vreo 50 de mii. Se ajunge la un compromis: „Din româneşte” [fără „traducere]. Două vizite pe care i le-a făcut lui Sadoveanu. Memoriul pe care i l-a înmânat. Referatul, obiectiv, al lui Şişmariov. Sadoveanu – Şişmariov.

Tot depănând atâtea subiecte – scoate râşniţa electrică, pune în ea boabe de cafea, cronometrează după ceasornic. Îmi explică: a ars deja vreo trei. E precaut. Într-adevăr, pe pervazul ferestrei văd „scheletele” râşniţelor ieşite din uz. Firul celei cu care macină – încâlcit la un loc cu firul telefonului care tot zbârnâie pe mică de ceas. Ibricul, tava, maşina de scris. Dostoievski, „Idiotul” – Cosmescu îl traduce. Carnetul de plată pentru întreţinerea apartamentului. Cam aşa arată masa scriitorului.

Pe pereţi – câteva picturi. Un Mihai Grecu, portretul amfitrionului. Trei picturi ale lui Afanasiev din Tiraspol. Istoria extrem de interesantă a acestui om – născut în Franţa. Tatăl său – dintre ofiţerii ţarişti, dar nu albgardist. Mişcarea de rezistenţă. Reîntoarcerea după 1945. Nu înţelege că se poate propune să se aleagă doar… un singur candidat! 25 de ani siberieni. Foştii camarazi de rezistenţă fac apel la guvern. După 2 ani – eliberat. Însă moare în drum spre casă. Fiul acestuia, spune Cosmescu, şi-a susţinut disertaţia de candidat în ştiinţe fuizico-matematice. Însă, în semn de protest, şi-a ars-o chiar în faţa comisiei care îl promovase deja. Trebuia să ajungă în laboratoarele lui Kurceatov. Renunţă. Practică pictura şi yoga. Semnul crucii a apărut cu mult înaintea creştinismului. Cele 4 puncte ale crucii – locuri de masaj yoga.

În fond, cafeaua a fost gata exact după 2 ore. Luându-se cu vorba, amfitrionul a lungit extrem aşteptarea. Însă a povestit multe lucruri interesante. Afectuos. Mă îmbrăţişează, mă invită să mai trec: „Fiindcă avem încă multe de vorbit”. Paginile despre Balţan – f. frumoase. Deocamdată, Cosmescu rămâne un stilist neîntrecut.

Veste dureroasă – se zice că ar fi murit Nichita Stănescu. L-am cunoscut personal în septembrie 1976, la Chişinău.

                        21.XII.1983

Inteligentele pagini ale lui Cosmescu despre Balţan (1923-1975) au căzut jertfă obtuzităţii soţiei celui despre care au fost scrise – ea a venit la redacţie, a citit corectura tipografică, băgându-şi condeiul primitiv în mai multe pasaje bine scrise. Redactorul [V. Senic] nu ştiu cum de s-a lăsat convins de văduvă, iar Cosmescu, la rându-i, a insistat să scoatem articolul din număr. Pe bună dreptate, un om, muncind de circa 4 decenii în literatură, să fie supus cenzurii neghioabe venite din partea unei fitecine! Mai spunea Cosmescu că Balţan „fugea” cu lunile la casele de creaţie, să scape de soaţa-i cicălitoare. De ce nu l-am crede?

6.III.1984

M-am hotărât ferm să las fumatul. Duminică îmi zic să mă duc la Andrei, frământându-mă grija cum să fac să nu iau şi eu o ţigară  – la ceai, el e în stare să fumeze 3-4 ţigări la rând. Oricum, cred că voi fuma foarte puţin, să nu-i dau de bănuit. Vin la atelier. Bem ceai, vorbim de una, de alta şi, brusc, Burac îmi declară că nu fumează! Radios, îi răspund cu aceeaşi monedă. Zice: „Ştii ce m-a dus la această decizie? Intru eu alaltăieri pe la Glebus Sainciuc, telefonez şi trag pătimaş din ţigară. La un moment dat, maestrul îmi zice uimit: «Bre Andrei, ce fumezi tu aşa de nesăţios? Ştii, numai disperaţii ar fuma aşa». Şi m-a pus pe gânduri observaţia sa. Ce, la o adică, seamăn eu a disperat?”

Andrei a sosit de la Moscova. Îmi spune că Emil Loteanu ţine un  jurnal. Îmi închipui: trebuie să fie extrem de interesant acest „letopiseţ”; Loteanu cunoscut-a oameni, ţări, evenimente, patimi…

Dar să revenim la tema fumatului. Cosmescu, pe care-l consider fumătorul cel mai de forţă dintre scriitori, fiind şi el dăscălit cu argumente serioase despre ravagiile pe care le face nicotina în organismul omului, conchide oarecum dezorientat: „Bine, bine, sunt de acord că fumatul e o pacoste. Aş renunţa la el, dar… cu gestul, cu gestul cum rămâne? Aş zice că e mai a naibii obişnuinţa cu acest gest al mâinii – de el nu pot scăpa eu, că fumatul l-aş lăsa”, – zice, şi tot execută de câteva ori mişcarea mâinii care duce ţigara spre buze, de aici – spre scrumieră, şi tot aşa… „A naibii naveta asta diavolească, naveta mâinii. Ce gest inexplicabil, domnule”!