ÎN LOC DE SCEPTRU - BÂTA

29-30.X.1991

Retro: Cu două zile înainte de sus-amintita adunare a scriitorilor, N. îşi ia inima în dinţi, trece peste supărări, apropiindu-se şi spunându-mi cu un zâmbet difuz: „Leo, am auzit că vrei să mă critici la adunare”. Îi spune că la mijloc o fi o elementară şi perfidă iudire-insinuare a cuiva, precum se obişnuieşte pe aici. „Mă gândeam eu… că doar am fost colegi, ne-am împăcat bine, de ce ne-am ataca reciproc?”… Îi spun că nu am intenţii de gherilă. Zău că se bucură. După ce meseşte, se apropie din nou, zicând: „Să ştii că ai dreptate cu iudirea. Eu chiar pricep de cine a fost ea pusă la cale. Ştii, trebuia să apară un atac la adresa ta, eu am respins perfidia. Autorul în cauză a şi lansat zvonul…”

Confuz, un pic viclean, dar… ce să-i faci?

Zinovia îmi spune că Ioana de la Iaşi s-a bucurat de concilierea care a intervenit între mine şi N. Acesta şi-a dus feciorul la studii şi a vorbit la telefon cu familia Ierimia, printre altele găsind de cuviinţă să o pună la curent cu „normalizarea situaţiei”.

Deplorabila, animalica năvală a bâtelor minere în Parlamentul României… Greu de imaginat altceva mai sinistru şi mai malefic. Brute.

1.X.1991

Seara, o întâlnire cam bizară de constituire a grupului care trebuie să facă demersul pentru a fi primiţi în Pen-Centrul Internaţional. Cimpoi, Vangheli, Busuioc, Lari (cu egocentrismul ei şi ofilite flori retorice), V. Grosu, doi palavragii chercheliţi şi neserioşi – Gh. V. şi I. C.. Apoi Marinat, Strâmbeanu, Galaicu-Păun, apoi cineva-activistul care citeşte încă destul de prost româneşte… Mizerie şi provincialism…

5.X.1991

O întâlnire prelungită cu Mircea Opriţă care, în cadrul unui grup de la editura clujeană „Dacia”, întoarce vizita de răspuns colegilor lor de la „Hyperion”.

12.X.1991

Ieri seara, lansare de carte Tudor Arghezi – un volumaş din lirica de dragoste apărut la „Hyperion”. Prezentă şi dna Mitzura Arghezi. Luări de cuvânt amatoriste, ca cele ale lui Ion C. şi Gheorghe V. Bietul nenea Gi… se descleie cu totul, capotând într-un plictis ucigător. Fără gânduri clare, cu sentimente confuze, aţâţate de curajul pe care-l dau două-trei pahare-prolog, vorbeşte cu şi fără ocazie, cu fraze împiedicate, sincopate, „î-î-ite”, cum ziceam şi în altă parte.

Prezenţe cât de cât demne: Aureliu Busuioc şi Vasile Leviţchi.

O mică agapă în „sala arabă”.

Alaltăieri, am terminat lectura „Cărţii de nisip” a lui Borges. Trebuie să fac rost şi de „Moartea şi busola”. Probabil, mă va noroci iarăşi generozitatea profesorilor Fluturel de la Mogoşeşti – Iaşi. Din câte am înţeles de la Zinovia, ei dispun de acest volum. Acum însă recitesc pasajele marcate din volumul „Borgs despre Borges” (ed. „Dacia”, 1990). Reţin alineatul despre erori. Zicând ceva mai sus: „Viaţa mea este o enciclopedie de greşeli. Un adevărat muzeu”, clarvăzătorul orb, înţeleptul argentinian mărturiseşte ceva mai la vale: „Toate aceste lucruri, femeile cu care am greşit, acţiunile cu care am greşit, circumstanţele în care am greşit, toate acestea sunt unelte pentru poet. Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar şi nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerile, umilinţa, nereuşita, acestea sunt uneltele noastre”.

Definiţia e valabilă pentru mai multe destine artistice. Propria-mi experienţă o acoperă deplin, ba chiar mai dă şi peste margini.

În postura mea de preşedinte al Fondului Literar, cunosc diverse cereri pentru ajutoare financiare (multe vin tocmai de la cei care sunt mai bine asiguraţi decât colegii lor: Tudor Marin, Ion Anton, Iulian Nicuţă ş. a.). ultima e de la Efim Tarlapan. I-a fost spartă vila de la Peresecina şi solicită ceva despăgubiri. Când fusesem pe acolo împreună cu Al. Andriţoiu, mă minunam de grilajele şi zăbrelele ce împrejmuiau din abundenţă casa de vară (poate că şi de iarnă) a colegului. Ce şi-o fi zis hoţii? „E-e, acesta e! Care îşi fortifică atât de abitir gospodăria, trebuie să aibă el ceva mişto înăuntru!”. Nu pot şti ce-a avut Ef. Cererea i-am onorat-o. Hoţii intenţionau să şterpelească şi televizorul, îl legaseră cruciş cu sfori, însă unul mai ingenios, văzând că au timp berechet pentru operaţiune, puse televizorul în priză şi acesta se dovedise că nu funcţionează, aşa că aparatul-ciclop fu abandonat…

Nu mă pot dumeri, dacă e vorba de o modestie necontrafăcută, firească şi nesupărătoare, ori de o fals-cochetă modestie, deloc rar întâlnită în confesiunile artiştilor, din care motiv şi extrag din „Borges despre Borges” pasajele de mai jos. Poate, pe viitor, după momente de cumpănire şi nepărtinire, să găsesc aprecierea pe care o merită. Deci, zicea Borges: „…dacă aş putea alege, mi-ar place ca un vers al meu, o povestire a mea, rescrisă şi îmbunătăţită de altcineva, să supravieţuiască, iar numele meu să fie uitat, aşa cum se va şi întâmpla la momentul potrivit”. Secundo: „În ceea ce mă priveşte, eu nu am ambiţii. Cred că e vorba de o eroare, că oamenii mi-au dat prea multă importanţă.  Sunt un scriitor supraevaluat (!) (sub. mea, l.b.), în acelaşi timp vă sunt recunoscător că mă luaţi în serios. Eu nu mă iau”. Terţio: „Am făcut tot ce am putut, însă sunt foarte ignorant”.

De fapt, nu ar trebui să fie excesiv de modest autorul care are versuri superbe ca următoarele:

„Prospeţimea apei în gâtlejul lui Adam… „ („Cauzele”).

Sau:

„Am comis cel mai grav dintre păcatele

Pe care le poate comite un om. N-am fost

Fericit” („Remuşcare”).

Ba chiar şi acesta:

„Înainte ca timpul să se transforme în zile,

Marea, marea veşnică, exista deja, era” („Marea).

Şi din „Întreaga mea viaţă”:

„Aici din nou, cu buzele încărcate de memorie, unic şi asemănător vouă”.

Respectând proporţiile, iau de la înţeleptul Borges ceva care, sunt sigur, mă caracterizează în mare şi pe mine: „Cred că sunt mai degrabă preocupat de imagini decât de idei… chiar dacă mă refer la ceea ce au făcut grecii sau evreii, tendinţa mea e să mă gândesc la asta nu în termenii raţiunii, ci în aceia ai fabulelor şi metaforelor”.

Apoi „îl prind” pe Borges că nu e, totuşi, hiper-modest. Când publicul se interesează de povestirea „Funes el memoriaso” („Funes cel ce nu uită”), el zice: „Ei bine, povestirea în sine este bună, chiar dacă este scrisă de mine”.

Adică, să fim realişti, inclusiv eu, modestul scriitor ce sunt, pot da lucruri bune.

14.X.1991

La seara lansării de carte Tudor Arghezi, Serafim Saka, de pe scenă, în faţa celor peste 200 de persoane, spune o parabolă pe dos, izvodită din cine ştie ce sentimente de nevindecată angoasă. Cică, în campania electorală el îl susţinea pe An. Plugaru, iar X.,– pe concurentul acestuia, Nic. Ţâu. „Eu, zice Saka, votam pentru viitor, X. – pentru trecut. A câştigat «trecutul», deoarece cineva, lansase intenţionat zvonul (ba chiar D. îl lansase) că, de câştigă Plugaru, acesta va închide  (popularul pe atunci) săptămânal… De, îngrijoraţi, oamenii au votat pentru oponentul «cenzorului» Plugaru şi, deci, a câştigat Ţâu.

Astăzi, însă, continuă Saka, în viitoarea campanie electorală pentru alegerea preşedintelui republicii, dacă s-ar vehicula zvonul că nu trebuie să votăm pentru Mircea Snegur, deoarece el are de gând să închidă ziarul respectiv, toată lumea ar vota tocmai pentru Snegur…”

Concluzia veninoasă e lesne de dedus: publicaţie respectivă, din foarte populară a ajuns a fi… o povară. Din ce motive de nemulţumire porneşte cutezanţa lui Serafim Saka?  

O ştiinţă relativ recentă: necrosociologia. Studiază inevitabilele relaţii dintre cei vii şi cei trecuţi din viaţă. Morţii intervin în prezentul urmaşilor lor. De ce adică au fost doborâte cu atâta vehemenţă monumentele lui Lenin, Marx, Dzerjinski? Deoarece cei vii nu mai vor să-i aibă de participanţi la esenţa lor spirituală, socială; nu mai vor ca tiranii, mincinoşii să se amestece cu obrăznicie în viaţa lor.

Necrosociologia susţine că cele 5 miliarde de locuitori ai pământului nicidecum nu sunt mai puţine, decât toţi reprezentanţii generaţiilor care s-au rânduit pe parcursul mileniilor până în zilele noastre. Numeric, morţii noştri rămân încă în inferioritate. Şi doar în cazul Rusiei, ţara care şi-a ucis cu cruzime milioane şi milioane de cetăţeni, raportul pare a fi altul: numărul celor morţi e mai mare decât al celor vii.

Oare noi, cei de 30, 40, 50 de ani, suntem în stare să recurgem la corecţiile necesare de caracter, pentru a ne lipsi de maliţia, angoasa, ironia stupidă şi neîncrederea ce ne bântuie? Să avem mai mult grijă faţă de propriul fel de a fi, redându-i demnitatea şi nobleţea, fără a urmări, cu păreri preconcepute, mişcările de orice fel ale colegilor…

Cartea de lectură curentă: Liviu Rusu, „Eseu despre creaţia artistică”, 1989. Ыcrisă în 1935, în franceză, şi tradusă abia peste mai bine de jumătate de secol. Doldora de informaţie, însă de un stil arid, „germanizat”, departe de virtuţile stilistice ale eseisticii româneşti contemporane.

Telefon de la Galaţi: dna Ionica, secretară la Inspectoratul culturii, mă anunţă că azi, la 13,00, programul 2, prezintă o emisiune de la Festivalul naţional de poezie „Grigore Hagiu”, în care vor fi incluse şi intervenţiile noastre, ale lui Gh. Vodă, Gh. Mazilu şi a mea. Adică, vom contribui la consolidare unui pod de sunete… Poate chiar – de idei…

Ura ca mobil al procesului de creaţie (fără să generalizăm). Baudelaire scria: „Cu cât devin mai nenorocit, cu atât orgoliul meu creşte. Trebuie să mărturisesc… am un orgoliu care mă susţine, o mândrie şi o ură sălbatică împotriva tuturor. În fiecare moment nădăjduiesc să pot domina, să mă răzbun, să pot deveni un mare impertinent”.

15.X.1991

Împreună cu Victor Ciudin finalizăm juxtalinearele pentru volumul de versuri în ruseşte, planificat de editura „Hyperion” pentru anul viitor. Circa 3 coli, din 5-6, Victor le-a şi tradus. Nivelul – superior cotei zise „acceptabil”, pe alocuri chiar foarte bun. Ne aşteaptă şi cartea pentru editura „Sovietski pisatel” de la Moscova. Perspectiva – 1993.

O zi ceţoasă, cu presiune atmosferică ce trezeşte apatie şi instabilitate biologică. Nu pot întreţine nici barem un ritm de lectură, chiar dacă e vorba de antrenantul eseu al lui Liviu Rusu.