18.I.1993
V. Spinei propune ca următoarele „Caiete de
cultură” să le dedicăm lui Constantin Brâncuşi. Voi scrie argumentul. Îl vreau
ca pe o parabolă, ca pe o metaforă – datele concrete vor fi inserate în alte
texte. Nu ştiu dacă e cazul să recitesc monografia lui Giganey Geist despre
marele sculptor. În principiu, cunosc destule repere (sugestive) pentru a
încropi cele 2-3 pagini ale argumentului. Rămâne să găsesc formula şi
formularea miezoasă, suculentă a frazelor. Cred că voi reuşi.
Oricum, fie şi pe sărite, voi răsfoi lucrarea lui
Geist. Aseară, am consultat „Dicţionarul de artă modernă” al lui Constantin
Prut (fireşte, la capitolul care mă interesează). Întâmplător, găsesc unele
materiale şi în revista „Crinul satelor”, reînfiinţată în Stolojani-Gorj de
societatea cultural-ştiinţifică „Jaleşul” şi pe care fondatorii au avut
amabilitatea să mi-o expedieze, solicitând şi colaborarea autorilor basarabeni.
Deci, referitor la autorul „Coloanei fără sfârşit”, aici sunt inserate
articolele: „Ecroşeul – model de colaborare între profesorul D. Gerota şi
studentul C. Brâncuşi” (grup de autori) şi eseul lui Al. Davidescu „Constantin
Brâncuşi”; de asemenea, o scrisoare din 17 mai 1904, pe care tânărul Brâncuşi i-o expediază preşedintelui
Societăţii Studiului Mediului din Bucureşti cu rugămintea să i se achiziţioneze
un „écroché” cu chipul lui Antinous (Hermes).
M. B. pleacă la ţară ca să-şi aducă bătrânul tată
la oraş. Când să iasă din sat, un grup de enoriaşi opresc maşina şi prind a
scotoci prin bagaje, recuperând câteva cărţi bisericeşti. „Măcar pe astea să nu
ne le furi, ca pe icoanele cu care te-au prins la vama de la Leuşeni ”, zic sătenii
mustrător către hrăpăreţul fiu de duhovnic… (Cazul de la Leuşeni a fost aplanat
chiar cu concursul procurorului general, în el fiind implicat şi Tocuşor, care
târguia cu baloturi de hârtie. Nu mai ştiu ce s-a făcut cu acele icoane –
confiscate, returnate „stăpânului”?...)
21.I.1993
Înmormântarea ultimului patriarh dintre membrii
„Sfatului Ţării”, Anton Crihan. Respectându-i-se dorinţa testamentară, a fost
adus din Statele Unite, pentru a fi înhumat la Sângerei. Dar
Cortegiul funerar, de la fosta clădire a CC, a
trecut pe bulevardul Ştefan cel Mare, str. Bănulescu-Bodoni, Bucureşti, Sfatul
Ţării (până la fosta clădire a „Sfatului”), Mateevici, apoi la cimitir. Masă de
pomenire la cafeneaua „Guguţă”. Preşedintele comisiei funerare – Ion Vatamanu.
Prezenţi – Moşanu, Hadârcă, deputaţii din fracţiunea democrată… „Democratul” de
ieri, Snegur, – în bârlog.
22.I.1993
Generos, maestrul Sainciuc mi-a oferit două
picturi pe carton. În atelierul proaspăt reparat, mi-a pus în faţă 7 lucrări,
ca o săptămână a culorilor, zicându-mi senin: „Poţi alege două”. Era prezent şi
A. Burac, care avu şi el un merit în declanşarea deosebitei dărnicii, astăzi,
când cei mai mulţi plasticieni îşi sigilează pânzele, prubuluind în tainiţele
minţii cam cât să ceară pe cutare sau cutare lucrare şi tot întrebându-se, când
oare vor apărea turmele alea de cumpărători occidentali să le devasteze prin
acţiuni valutare atelierele. Dar nu trebuie să le fim noi judecători pictorilor
care, de altfel, chiar şi înzestraţi cu har, mulţi n-o duc cine ştie de bine
materialiceşte.
Aşadar, din ele 7 picturi aleg o natură statică cu
lămâi, pe care, spune maestrul, a pus-o pe carton prin anii 1948-1950 (pe când
iată-iată veneam şi eu pe lume); un portret de fetiţă din satul Dolna
(începutul anilor 60). Cred că ambele sunt de valoare.
Burac a intrat în posesia a vreo 7-8 lucrări de
ale maestrului Sainciuc, dintre care două de o incontestabilă pondere
polivalentă – este vorba de autoportretul din tinereţe a, pe atunci, bărbosului
pictor Glebus Sainciuc şi portretul soţiei sale, a tinerei pictoriţe Valentina
Rusu-Ciobanu. Aici nu te joci cu prubuluitul: lucrurile sunt clare de la sine.
Îi fac o vizită şi lui Andrei Sârbu care, în fine,
s-a ales şi el cu un atelier (bun, cu cămin) acolo, la Râşcani , pe strada Dimo.
Nu e în blocul de bază, ci în unul din cele două, de câte patru ateliere; mai
exact, în primul de la poartă, în care a avut atelier şi Aurel David, astăzi în
el lucrând Mihai Ţăruş.
Intră şi Tudor Bragă. Discutăm despre
contribuţiile poporului nostru la dezvoltarea materială şi spirituală a lumii.
Sârbu zice: „Eu cam tac. Nu sunt tocmai versat în problemă. Soţia mea s-ar
descurca mai bine”.
Repet a multa oară că Andrei Sârbu este un pictor
de talent incontestabil şi de o certă viziune modernă ce ar face ca lucrările
sale să poată fi incluse în orice expoziţie de prestigiu, inclusiv la Paris , Londra, New York etc.
25.I.1993
Dialogul cu Cezar Baltag i-l prezentasem, încă
vinerea trecută, lui Dumitru Matcovschi. S-a mişcat spre secretariat. Mi-au
vorbit de el şi Babanschi şi Gherman. Îl vor plasa în martie sau aprilie, în
numărul dedicat lui Stănescu.
Sâmbătă, i-am ales lui B. titlul plachetei de
versuri. De altfel, dânsul, şi alţi modeşti în evoluţie până la 50-60 de ani,
ar putea să se consoleze cu zicerea lui Noica dintr-o scrisoare către Liiceanu:
„…nu uita că deceniul de aur al creatorului în cultura umanistă se desfăşoară
între 60 şi 70 de ani, după mine”. Citatul mi-e la îndemână, fiindcă după
lectura integrală a „Epistolarului” acum îl retro-foiletez-inspectez, revenind
la sublinierile pe care le-am făcut anterior.
Nu este
fără temei afirmaţia lui Pleşu în răvaşul către Radu Beligan, conform căreia:
„Cultura e un mod onorabil de a suporta absenţa iubirii sau crizele ei”. Oho,
cu absenţele şi crizele, în ce mă priveşte, sunt bun de dat drept exemplu. Dar
parcă numai eu? Ce mai bolboroseală erotică şi în atâtea familii pe care le
cunosc… Un plictis nimerit de a fi pus de rezumat la „Greaţa” lui Sartre.
„… logosul liric este supunerea rostirii omeneşti
la nişte reguli, schimbătoare după vremi, ale sărbătorescului” (Petru Creţia).
Ah, ce formulă, ce formulă lansează Liiceanu
într-o scrisoare către Ion Ianoşi: „Orice opţiune este proclamarea, liber
asumată, a unei poziţii privilegiate în sfera logosului. Opţiunea este «partea noastră
de cer» sau, mai degrabă, locul finit din care am ales să îl privim. Orice
opţiune este actualizarea posibilităţii noastre de a „rostui” lume logosului în termenii unei
ordini proprii: libertatea de a te aşeza în lume cu propria ta lume”.
N. E.: un antrenor al scandalurilor.
26.I.1993
Ieri, fac un schimb de reviste „Secolul 20” cu Arcaşu. El găseşte în
biblioteca sa două exemplare care îmi lipsesc: nr. 23/ 68 şi nr. 5/ 72. În
schimb îi ofer trei exemplare de „Secole”. De fapt, el nu are o colecţie, ci
4-5 numere dispersate. Vine vorba de lecturi: „Nu ştiu ce-i cu mine, zice
Arcaşu, citesc poezie ca un apucat, ca un nebun”.
Se vede că românul nu o poate duce doar fără cânt
şi joc, ci, şi mai dur, nu poate să o ducă fără înjurături, Cioran scriind:
„Vreţi să sporească numărul dezaxaţilor şi al tulburărilor mentale, să faceţi
case de nebuni la fiece colţ de stradă? N-aveţi decât să prohibiţi înjurătura. Aveţi, atunci, a-i înţelege
virtuţile eliberatoare, rolul terapeutic, preeminenţa propriei ei metode asupra
celei a psihanalizei, a gimnasticilor orientale, a Eclesiei; veţi înţelege, mai
cu seamă, ce i de datorează ei, farmecelor şi permanentului ei sprijin, – faptul
că, în cea mai mare parte, nu suntem ucigaşi, nici şui”.
27.I.
Ieri, îl telefonez pe Laurenţiu Ulici,
felicitându-l cu ocazia preluării „sceptrului” unionist-scriitoricesc (el
vorbea de o US comună…) sau, mai adecvat zis, a dârlogilor acestei organizaţii
aruncate în toate părţile de bolovănişul economic, politic şi al organelor de
tot soiul. Laurenţiu propune ca, pentru început, să facem o masă rotundă, cu o
anumită temă, la Chşinău ,
unde să vină de la Bucureşti
vreo 7 colegi; apoi, la sfârşit de mai – început de iunie să ne reîntâlnim
pentru continuarea colocviului la
Casa de Creaţie de la Neptun.
Cred
Primim o invitaţie de la Theodor Codreanula Huşi. Probabil
Am încercat să fac o lectură coerentă a
„Geografiilor spirituale” de Dan Hăulică. Însă am renunţat… E un eseist cu prea multe… virgule, paranteze şi
amănunte ce îngreuiază lectura. Frazele sunt un fel de zig-zaguri cu frânturi
bruşte, hărţuitoare de atenţie. Pentru a afla ceva nu tocmai important, trebuie
să consumi o prea mare doză de energie şi atenţie. Obositor până la monotonie.
Am luat „Revelaţiile durerii” de Emil Cioran. Sunt
la jumătatea prefeţei lui Dan C. Mihăilescu – doctă, bine scrisă, interesantă
ca explicaţie socio-spirituală a Generaţiei ’27.
Apropo de problema dacă poezia e doar sentiment,
afectivitate, sau „suportă” şi împuternicirile raţiunii, a gândului: Eminescu a
anulat această dihotomie, spunând într-un singur vers: „…cum cugetă o liră/
Eternele-i armonii…” , în „Mureşan”. Referinţa la acest poem vine şi din
motivul că am început să citesc ceva din Emil Cioran: Cred că atunci când te
referi la „Schimbarea la faţă a României”, la „cruzime” intelectuală a
publicisticii lui Cioran, la dezamăgirile, pesimismul şi dezolarea sa, e bine
să reciteşti în special solilocviul de început al lui Mureşan din poemul
omonim. Găseşti aici acele întrebări dramatice, răspunsurile la care a încercat
să le găsească Cioran şi întreaga Generaţie ’27 (alte răspunsuri), dar…
ecourile nu au mai avut energia de a se reîntoarce, ca să vină cu un răspuns
explicit şi, ar fi fost de dorit, încurajator, pozitiv… Iar apelând la
„Mureşan”, pentru Cioran „Din crengi de gânduri negre” nu s-a desprins nicio
floare. Pentru filosof, concluzia ar fi cea din finalul altei poezii
eminesciene, „Lectură”: „Iar vântu-ntoarce fila/ Cu negrele gânduri”…)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu