PLUS...

10.I.1993

           

Alte reacţii la premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul”. Aşadar, unii au reţinut faptul că televiziunea bucureşteană nu a specificat faptul că Leo Butnaru e din Basarabia. Alţii, din contră, se întrebă de ce „Actualităţile” nu au specificat că sunt basarabean. În concepţia lor, oare ce ar fi însemnat o atare concretizare – sporire a prestigiului sau diminuarea lui? Pe unii îi prind la al doilea gând. Ăştia sunt ipocriţii…

Aflând ce-a aflat, A. zice că eu voi fi primul scriitor… milionar. Asta e: din rea intenţie, poţi da de înţeles, colegule, că la Bucureşti se acordă premii în valoare de un milion şi ceva de lei… Ce să-ţi fac? Nu e pentru prima oară când te surprind cu aluzii bifurcare desprinse de pe limbă de şarpe… 

Alţii au şi presupus-evaluat suma premiului între… 100 şi 200 de mii de lei. Mici legende de precupeţe…

Am transcris de pe bandă  interviul cu Cezar Baltag. Interesant şi bun de a-mi înfrumuseţa această zi de duminică oarecum adumbrită de ciondăneli inutile, chiar prosteşti, şi din partea mea… Când dracul(a!) mă voi învăţa minte, întru a mă stăpâni şi a evita provocările stupide?!

Să vezi, mai mulţi au remarcat că am lipsit de la congresul intelectualilor (Burghiu, Rodica Iuncu, Anatol Codru etc.). Ce trebuia să fac eu acolo? Apoi, sosisem la Chşinău abia la ora când, la Casa Scriitorilor, trebuia să înceapă această manifestare, de care cei mai mulţi au rămas dezamăgiţi, calificând „congresul” drept un miting ordinar, fără pondere de eveniment major.

Din deocheatele palavre şi bârfe cu N. E., V. câştigă clipele de sorbire a paharului cu vin, cu care este servit în mod meschin, dar pierde permanenţa bunei înţelegeri cu anumiţi prieteni sau cunoscuţi, peste care trece cu ţesala limbii sale… naiv-senil iresponsabile. El nu că în mintea, ci în bâlbâiala copiilor cade. Păcat.

Mă telefonează de la ambasadă dl Ţăranu, felicitându-mă pentru premiul „Luceafărului”. Îi spun că, împreună cu Vasile Andru, ne-am amintit de el. Mă întreabă dacă nu cumva s-a schimbat numărul de telefon al lui Andru. În agenda mea este exact acelaşi număr, pe care îl cunoaşte şi dl Ţăranu. Posibil, între timp, să se fi schimbat, pentru că eu nu l-am telefonat niciodată pe Andru la domiciliu. La invitaţia dlui Ţăranu, Vasile trebuia să vină la Chişinău, să ţină prelegeri de spiritism hindus, însă între cei doi amici s-a întrerupt circuitul. Ţăranu zice că va încerca chiar astăzi să-şi telefoneze colegul bucureştean.

Cu mici pauze, timp de 15 ore, transcriu de pe bandă interviurile cu Cezar Baltag şi Marius Tupan. Îndârjire, insistenţă, oboseală, dar şi plăcere. Consider că au ieşti două conversaţii interesante, captivante. Adică, astăzi am o adevărată duminică lucrătoare. Era şi firesc să fie aşa, pentru a compensa ne-scrisul din zilele în care am fost la Bucureşti. M-am ales cu 76 de pagini manuscris, fi-vor cam 40 dactilografiate. Aştept inspiraţia sau decizia-mi… programată care să mă fixeze pentru alte 8 ore în faţa maşinii de scris, reieşind din faptul că dactilografiez cam 5 pagini pe oră.

11.I.1993

Cu noapte (încă lungă, e drept, de iarnă) în cap, mă telefonează Vasile Vasilache: „Te deranjez, pentru că ştiu că te scoli devreme, ca omul gospodar, şi mai faci câte ceva, mai redactezi, mai pui ici-acolo câte un rând…” Are nevoie de telefonul lui X, care a fost, o vreme, lider de piaţă, în realitate fiind o paiaţă mogâldeaţă, nătăfleaţă. Vasilache îmi vorbeşte şi despre dialogul pe care l-am avut cu Laurenţiu Ulici: calculat, zice, speculativ, sofistic… Dar, în genere, acceptă… Numai că de nu ar accepta, ce s-ar schimba?

Apoi, la nicio oră după dublul Vas, cine credeţi că-mi telefonează? Dublul S – Serafim Saka. „Fiindcă îţi cunosc cel mai bine telefonul, dau buzna peste tine… Cine dintre poeţii buni a vorbit ieri la Mesager, criticând congresul intelectualilor?...”

Mă văd nevoit să-l pun la curent că de circa 2 ani nu mai privesc TVM. „Bine faci”, conchide Saka oarecum derutat, totuşi. Dar continuă: de ce nu am fost la congres… Pentru că, de, eram încă în trenul Bucureşti – Chişinău…

Mă telefonează Virgil Bulat de la Cluj. Mihai Cimpoi i-ar fi spus că eu voi fi cel care va conduce delegaţia la Zilele Eminescu. Eu însă, neştiind încă nimic, sunt foarte sceptic în privinţa plecării noastre în Transilvania. Cum reuşim să ne pregătim până poimâine, 13 ianuarie? Cu ce plecăm? Cine pleacă? Un grup o ia spre Suceava. Altul rămâne la Chişinău, un al treilea – să se deplaseze la Drochia, unde va fi dezvelit un monument al lui Eminescu. Pentru că Eminescu e pretutindeni.

A rămas ca Bulat să ne mai telefoneze azi pe la ora 15, să vedem…

16.I.1993

Ieri, o densitate aproape neprogramată a festivităţilor eminesciene. La 10,00, dezvelirea bustului Poetului în holul US – e un  portret în ghips, dăruit nouă de Ministerul Apărării Naţionale al României. Prezent loc.-col. Mihai Ţâpârlea, şeful secţiei cultură la susnumitul minister, şi autorul operei, sculptorul Iulian Coruţ. A venit cu o echipă numeroasă, ca totdeauna, V. Crăciun. Inclusiv Stelian Gruia.

Apoi, pe la ora 11,00, pornim în grabă mare, contra unui vânt deloc şăgalnic, spre Drochia, unde avea a se inaugura un monument al lui Eminescu. Ajungem la timp. Din clădirea executivului raional tocmai ieşea M. Snegur însoţit de o suită numeroasă de dregători de toate calibrele. Preşedintele ne întinde mâna (eram cu Arcadie Suceveanu, Vasile Leviţchi şi Iulian Filip), după care, cu fastuosul alai, pornim spre statuia înfăşurată în văl alb. Lume multă, dar ne-entuziastă (judec după aplauzele rare, neconcludente ce le trezeau înşiruiţii vorbitori întru omagiere). Iar omagierea – cam în stil retro-socialist, fără simţul măsurii şi cumpănirea oarecum mai altfel a cuvântului. Lume multă, vânt puternic, statuie impunătoare, cu anumite calităţi în complexul eminescienei monumental-sculpturale.

Dându-ne seama că, după dezvelirea statuii, vom asista la nişte mici neorganizări inerente, împreună cu Suceveanu şi Leviţchi hotărâm să nu rămânem la concertul festiv, nici la posibila masă, festivă şi ea, pornind spre Chişinău, unde şi ajungem peste două ore şi jumătate. După vânt se merge mai bine.

Dimineaţa, telefonându-l la hotel pe dl Ţâpârlea, aflu că dânşii s-au întors aseară cam pe la miezul nopţii. Apare problema a 20-30 de litri de motorină pentru vehiculul oaspeţilor, ca să poată ajunge cel puţin până la Huşi. În fine, problema e rezolvă. Se telefonează la Durleşti, unde generoşii militari s-au prezentat cu un lot de carte pe care l-au făcut cadou şcolii din localitate, care şi ea poartă numele lui Eminescu. (Director, dl Scripnic, am înţeles.)

Mâine, posibil să se întoarcă de la Suceava Mihai Cimpoi, care preconizase să se vadă cu dnii Ţâpârlea şi Coruţ aici, la Chişinău. Eu am întocmit procesul verbal de predare-primire a bustului, urmând ca mâine să-i ofer un exemplar dlui locotenent-colonel.

Ca şi cu alte ocazii, unii angajaţi la US au cam dispărut de pe arenă, fără a ne pune la curent pe noi şi pe oaspeţi. Da, e şi asta o metodă ipocrită de a-ţi îndeplini obligaţiile de serviciu şi pe cele mai mult sau mai puţin de amiciţie.

Cu timiditatea care-l caracterizează, Vasile Leviţchi mi-a propus să facem un interviu, spunând că discuţiile pe care le-am avut cu atâţia alţii, publicate, i-au plăcut. Astăzi, printre multele telefoane date în căutarea motorinei, am încropit un chestionar care mi se pare pe cât de ingenios, pe atât de sobru. Să vedem ce va răspunde convorbitorul.

17.I.1993

Pe aproape de ora 6,00, mă trezesc de insistenta repetare în conştiinţă a cuvântului „testimoniu” în asociere cu un neologism „fabricat” de mecanismul inventivităţii mele lingvistice. Testimoniu –Desdemoniu, tandem de noţiuni care s-ar vrea, sub aspect artistic, un fel de mărturie despre macbethian de macabra scenă finală din nervoasa piesă „Othello”. (Mă rog, joc de cuvinte în zori, ca o înviorare mentală, poate că absolut necesară oricărui scriitor de jurnal intim…)

Şi dacă în societatea contemporană a apărut deja o nouă elită intelectuală care, prin intermediul procesoarelor de atâtea feluri, gândeşte şi „acţionează” mai mult în cifre, forme, sunete, culori şi tot mai puţin în cuvinte, Vilém Flusser, filosof ceh, fost profesor la universitatea Sao Paolo din Brazilia, ajunge la concluzia că: „nu doar teoreticienii ştiinţelor şi tehnicienii care aplică aceste teorii, ci toţi intelectualii (şi mai ales artiştii) trebuie să înveţe codurile noului nivel de conştiinţă, dacă vor să ia parte la activitate culturală în viitor. Cine nu ştie să citească noile coduri e analfabet într-un sens cel puţin la fel de radical, cum erau odinioară cei ce nu ştiau să scrie”.

Al naibii a fost vântul de alaltăieri, dacă îl mai ţin minte şi astăzi. Ba chiar i-am găsit şi o definiţie: vânt isteric. Zinovia şi Stelian Gruia ziceau că va aduce zăpadă. N-a adus nimic, ci doar şi-a schimbat direcţia şi intensitatea: mai moderat, bate dinspre Pontul Euxin.

Din nou despre nivelul intelectual al celui care ţipă ca un căpiat: „Eu cu gândirea mea!” Mai acum cinci zile, cu mutra deformată de crâncena beţie din ajun, vine şi mă întreabă dacă nu cunosc pe cineva care pleacă la Bucureşti, cică, vezi, Doamne, în sfârşit are de trimis şi el ceva în metropolă. Zic nu, nu ştiu. „Dar cei care pleacă la Suceava? Cimpoi şi mai cine, care se duc la Suceva. Drumul spre Suceava nu trece prin Bucureşti? Că eu, drept să-ţi spun, nu pre ştiu…”  (La hartă, ignorantule!) Halal!  

18.I.

Ieri, duminică, merg la US, ca să-i petrec pe Ţâpărlea (aşa e corect şi nu cum am înţeles şi am scris mai înainte) şi Coruţ. Le-am pregătit procesul verbal de predare-primire a bustului lui Eminescu. Dânşii însă întârzie cu vreo oră. Telefonul de la domiciliu al lui Cimpoi a fost repus în priză abia după plecarea oaspeţilor. Pe la 12, 30, când deja ies din clădirea US, pornind spre casă, apare, cu pas mare, grăbit şi legănat, Cimpoi. Regretă că nu a putut să se întâlnească, precum propusese, cu bucureştenii. „Cum a fost la Suceva?” îl întreb. Bine. Cu excepţia scandalului pe care l-a făcut Codru. Când li s-au înmânat premiile, regizorul a descoperit în plic 5 mii în loc de 25 de mii de lei. „A-a, mi-aţi făcut-o în mod intenţionat! Pentru că nici la Chişinău nu mi-aţi premiat filmul! Vă cunosc eu!” Se vede că la mijloc fusese o neatenţie a contabilului care pusese banii în plic. O diferenţă de valoare găsise în plic şi Dinu Săraru, însă  nu a făcut caz. Situaţia a fost dezamorsată. Dar nu şi consumată. Suspiciunea nervoasă  a rămas să mocnească pentru un viitor imprevizibil.