PAGINI DE CÂNDVA

28.I.1993

Zadarnic ne măgulim că am putea avea vreun raport (de dăinuire) cu eternitatea. Pentru om, ca eu singular, veşnicia este în genere exclusă. Eu-l e de cea mai infimă durată. Noi-ul, ca neam, ca popor, e mai aproape de o atemporalitate, adică de un provizorat de foarte, foarte (fie) lungă durată. Însă această atemporalitate nicidecum nu e o „suprapunere” cu Eternitatea; (totuşi) provizoratul ei, oricât de extins, nu înseamnă prezenţă infinită. Infinitul temporal nu există nici  chiar pentru un neam, un popor; nici chiar pentru umanitate. Şi noi-ul ca popor, şi noi-ul şi toţi, toţi ceilalţi, ca umanitate, ca civilizaţie terestră nu este de-a pururi. Poate fi de o prezenţă atemporală, dar nu de o durată absolută. Iar de eu-l meu, al tău, al lui, luat aparte, ce să mai vorbim?!… Eu-l este efemerida duratei cosmice. Şi nici nu poate fi altceva, când – numaidecât – dispar neamuri, popoare, civilizaţii, planete pe care a fost prohibită viaţa…

Aseară, târziu, pe la fără un sfert miezul nopţii, TVR, în cadrul emisiunii „Simpozion”, a dat aspecte de la Gala Premiilor „Luceafărul”. Sanda Vişan a ales secvenţe din dialogurile pe care le-a avut cu Ulici, Baltag, Butnaru şi Stanca. Eu am citit şi versuri. Oricât de târziu o fi fost, mă telefonează Vasile Gârneţ – „ca să fiu primul care te felicită”, zice, spunându-mi că am vorbit bine. Pare-se că într-adevăr m-am descurcat, răspunsurile fiindu-mi cursive, clare şi un pic ingenioase. Dar… sigur, altceva, altceva este important; mai important,. Iar noi, scriitorii sau doar aşa-numiţii scriitori, rămânem extrem de neimportanţi şi mărunţi într-ale noastre, precum Co. D. care, trecând din apartamentul vechi în cel nou, scoate caloriferele de fontă, scoate şi altceva, încât familia care intră în locul lui se pomeneşte ca într-o peşteră preistorică. Apoi îmi povestea Cimpoi, când intrase şi el în casa în care locuise Vit. Filip, văzu că „precursorul” său scosese din perete câţiva metri de fir electric, scobind tencuiala… Iar pe atunci metrul de atare fir nu costa decât câteva copeici chioare…

Am trecut pe la fosta librărie „Drujba”, de unde m-am ales cu: povestiri de Federigo Tozzi, „Retrospective”, volum de Anton Dumitriu, şi „Basarabia, ţară de pământ” a lui Geo Bogza. Revista „Arc” nr. 3 din anul trecut n-am mai găsit-o. O văzusem la E. Cioclea la „TM”, dar nu avui şansă.

31.I.1993

Prin E. Tarlapan, Ion Cristofor îmi trimite de la Cluj „Tribuna” din iulie (nr. 20) din anul trecut, în care a publicat o recenzie la volumul meu de versuri „Şoimul de aur”. De fapt, mi-a expediat doar şpaltul paginii, deocamdată negăsind un exemplar de revistă. Iată un extras: „La polul opus al poeziei citite în pieţele publice doreşte a se situa şi lirica lui Leo Butnaru  (…) poetul intenţionând să sublinieze (…) dorinţa de a nu repeta locurile comune ale unei lirici tradiţionaliste şi «ocazionale»”.

În scrisoare, Ion Cristofor (Filipaş – acesta îi este numele civil) îmi recomandă să lansez în colecţia „Poeţi de duminică!” şi o carte de Aron Cotruş. Trebie să-l informez că o astfel de carte se află deja la tipografia din Tiraspol.

Vineri şi sâmbătă, împreună cu Cimpoi şi Vodă, am mers la Huşi şi Vaslui, unde au avut loc, în trei instituţii, lansări de carte ale lui Theodor Codreanu „Modelul ontologic eminescian”. Prima – la liceul „Cuza Vodă” din Huşi. Elevi, profesori, expoziţie din cărţile noastre.

După masă, plecăm la Vaslui, festivitatea având loc la Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu-Spătaru”. Aici vin şi gălăţenii de la editura „Porto-Franco” care a editat cartea – Radu Mihăiescu, Ion Chiric şi Ion Trif Pleşa. Directoarea bibliotecii – dna Moldovanu, consilier la inspectoratul culturii; dl Ion Mancaş.

Mânem la hotelul „Dimitrie Cantemir” din Huşi. Din ce raţiune i s-a pus acest nume de domnitor şi savant? Poate din considerentul că Dm. Cantemir a călătorit foarte mult, a mas prin corturi şi hanuri de acum trei secole? Mă rog… La urma urmelor, ce importă?

Sâmbătă, lansarea are loc la biblioteca municipală din Huşi. Ca şi în celelalte cazuri, e un public select. Se mai lansează şi o carte a medicului Străchinaru despre copiii cu dizabilităţi. A edita-o, în Suedia, o organizaţie filantropică. Doctorul e originar din Noua Suliţă, Hotin.

S-au dovedit a fi foarte activi şi doi epigramişti din localitate, dl Donose, adjunct de director la bibliotecă, şi profesorul V. Macarie. Mai toţi cei din faţa asistenţei s-au ales cu referinţe epigramatice. A mea, pornind de la mărturisirea-mi că Gh. Vodă mi-a fost într-un fel naş la debutul editorial, sună astfel (dl Macarie):

Domnului Leo poetul

I s-a publicat sonetul

Şi mai târziu o odă –

Dacă are naş un Vodă.

E drept că în cartea de debut nu am avut nici sonet, nici odă, ci doar versuri libere şi albe,  mai greu de admis pe atunci, de aceea naşul avu şi rolul său.

Apoi am mers la IAS-eul dlui Neamţu, la o degustare de vinuri. Excelente – „Busuioaca de Bohotin”, „Tămâioasa”. Dar şi „Feteasca”, şi „Zghiharţa”. Vinuri naturale, netratate cu oxidanţi, precum  multe de-ale noastre. Sala de degustare – superbă, placată cu panouri din stejar pe care au fost încrustate diverse motive inspirate de Bahus şi podgoreni. Masa propriu-zisă a fost la bibliotecă. Anturaj de oameni blajini, cuviincioşi şi dornici de a ieşi din rigidităţile localiste. În acest sens, demne de reţinut mărturisirile poetului şi prozatorului Ion Gheorghe Pricop, care locuieşte în comuna Duda, unde e profesor: lipsa unui cerc literar sau a unor oameni cu care să-ţi împărtăşeşti ceea ce e legat de scris, de carte, de literatură în general. Mi-a oferit volumul său de nuvele „Călăreţul de os”, apărută în 1991 la „Cartea românească”.

Şi cu această ocazie am avut a mă convinge că emisiunea „Simpozion” de la TVR e vizionată de multă lume, chiar dacă e dată pe post după 23, 30.

La b-ca din Huşi, răsfoind nr. 3 al „României literare”, găsim şi recenzia pe care a scris-o Mihai Cimpoi la „Şoimul de aur”. Lapidar, concentrat şi, pare-se, bine diagnosticat.

Dezamăgit de modestia bibliografică a librăriei „Luceafărul” din Huşi, pe care, acum vreo 2-3 ani, o găsisem într-o abundenţă de carte. Nu pot zice că nu am găsit şi acum câteva titluri de reţinut, printre care „Cartea de vise” a lui Leonid Dimov (m-a rugat Arcadie Suceveanu să i-o găsesc; am procurat 5 exemplare, pentru că la Chişinău sunt şi alţi simpatizanţi ai creaţiei acestui autor); apoi „Trepte de jad. Antologie de poezie chineză clasică shi”, Volker Braun – „Proces Galilei”, versuri în colecţia „Orfeu”; A. R. Ammons – „Poeme”, colecţia „Poesis”. Plus alte cărţi…

4.II.1993

Acum trei zile, mi-a telefonat dl Baghiu, directorul editurii „Princeps” din Iaşi, solicitându-mi o carte de versuri, pe care ar dori să o publice în primul trimestru al anului curent. (E posibil?...) I-am promis că o „regizez” în două săptămâni. Acum redactez, selectez, dactilografiez, … imaginez. Volumul – până la o sută de pagini manuscris. Cred că i-am găsit şi un titlu: „Ora naţională de lichidare a naivităţii”. (Dar va putea fi concurat, eventual, de altele.) Doamne, ajută!

6.II.1993

 În pofida unei troahne incisive, aprig frământătoare de mădulare, pe care, totuşi, prin forţare la înghiţituri de hapuri, am reuşit s-o cam pun la punct (mă mai chinuie doar nişte erupţii de tuse), izbutesc să-mi păstrez o bună eupnee a muncii asupra manuscrisului menit editurii „Princeps”, asupra unor poeme revenind cu redactări aproape categorice, dactilografiind cele o sută de pagini şi găsindu-le, consider, regia optimă ca arhitectură de volum.

Poate că pe unii autori de la noi Supremul i-a înzestrat cu mai mult har decât pe alţii, de aiurea, însă la ai noştri nu le-a insuflat şi o încrede în studiu de înaltă probă, în cercetare estetică, în temeinică şcolire artistică. De aici şi aproape de ne-frecata (ca arama samovarului, să zicem) patină a provincialismului  de culoare kaki-mucedă sau, mai loial zis: oxidat.

Am pregătit pentru „LA” un mai amplu grupaj de versuri, pe care mă hotărăsc să-l prezint aici, de când mă ştiu colaborator cu respectiva publicaţie. Asta e: alintaţi cu spaţiul ce li s-a acordat la „LA” au fost doar 3-4 inşi, care nu totdeauna au dat cele mai bune versuri. Au dat, pur şi simplu, pagini-pagini, toleraţi, suportaţi, mai mult din teamă, decât din respect, de succesivii diriguitori ai săptămânalului. Eu însă nu prezint tocmai o pagină. Circa 300 de versuri. Titluri – 18. Consemnez faptul, pentru a putea constata „viteza” de înaintare spre „în lumină”. Cine ştie ce are „LA” în sertare. Contez însă pe decizia lui Sică Romnaciuc.

Facem cu E. Tarlapan un „eu-ţie, tu-mie” cu cărţile noastre poştale din setul „Scriitorii Moldovei”. El scrie: „Fratelui Leo Butnaru/ inspiraţie cu caru’!”.

Pregătesc alte 8 poeme pentru revista „Columna”, concomitent reuşind să retranscriu fundamental 3-4 texte din volumul „Duminici lucrătoare”. Astfel le scot dintr-o rectitudine a… incertitudinii, dându-le accent liric, relief lingvistic, reaşezare ritmică şi chiar reorientare semantică. Elimin „neutralitatea” sau „cuminţenia” existenţială, reduc din generalitatea lor evazivă, caut corespondenţe mai umbroase, mai dramatice ale pulsaţiilor lirice originare. E un fel de a scrie a doua oară, cu totul (aproape) altfel un poem pe o temă apărută (cândva). Poţi ajunge la o altă variantă sau la un cu totul alte poem.

Şi iarăşi triplu-paralel: citesc în ritm forţat, dar nu galopant, volumul lui Ioanid Romanescu „Dilatarea timpului”, mai recitesc o altă carte a sa, „Şcoala de poezie”, după care mă aşteaptă un cu totul alt Romanescu, cel de cândva, din cartea „Morena”. Din primele două spicuiesc câteva versuri (sunt mult mai multe, memorabile, între cele patru coperte) deosebit de frumoase, miezoase prin multă-spunere şi rarisimă intuiţie care le-a surprins, zămislit şi le-a adus pe lume. Pornind de la ideea că de la palatul lui Dionysos pe Platon l-a răscumpărat din sclavie „nu vreun rege sau văcar,/ ci filozoful Amikeris”, protagonistul ar avea şi el nevoie de mult aur, ca să răscumpere multe fiinţe înrobite, însă, neavându-l, merge pe cale ascunsă a viclenei diplomaţii… nobile, „manevrând legi, salvând vieţi,/ ocultând până şi voinţa zeilor”, şi iată mărturisirea sacramentală: „Sunt obosit – mai greu decât carnea atârnă măştile pe mine –/ dar nu renunţ,/ chiar dacă într-atât multiplicat/ nu mai pot să inspir nimănui încredere”. Astea sunt din „Dilatarea timpului”. Iată altele, din „Şcoala de poezie”, volum ce are şi o prefaţă interesantă, scrisă de însuşi Romanescu care, lucru ştiut, e un poeta doctus, cel care declară pe bună dreptate că are propria sa maşină estetică: „îi spulbera în eroare/ pe toţi cei care se apropiau – / cum ai vedea în ochii unui cal/ plânsul întregii Asii” („Palimpsest”).

Versurile 3-4, extraordinare prin ele înseşi, obţin forţă când sunt puse în relaţii cu verbul „a spulbera”, cu numeralul „toţi” şi alt verb, „a se apropia”, din primul şi a doilea vers.

Iar în poemul „Şcoala de poezie” (aglomerare) citim parcă un alt poem, de sine stătător: „eu atât am făcut am spart fereastra/ să intre muza mea cu pântecul la gură/ să-mi nască poemul/ de ce s-o las pe drumuri nu-i Fecioara Maria/ dar nici Mari regimentului”.

Plus, integral, poezia „Fanatism” (Aztecii).