LA CE BUN CRITICA LITERARĂ? (Chestionar "Discobolul")

CUTIA DE REZONTANŢĂ ŞI CUTIA DE REZISTENŢĂ

                                                                                            

leo butnaru

– La ce bun critica literară, acum?

 

– Să o începem ab ovo sau, poate, aleatoriu – de oriunde din informul şi greu imaginabilul, în cuprinsul său, spaţiu literar, de unde se poate pune cea mai elementară întrebare, banală, dar perpetuă, poate că chiar „eternă”: Ce este/ ce înseamnă critica literară?

Eu unul cred că e ceva ce ţine de voluntariat. Voluntariatul unor cititori cât de cât pricepuţi în ale scrisului, în „tainele” literaturii, care, benevol şi nesiliţi de nimeni, vor să spună ceva din cele ce pricep, cum pricep, ce presupun, ce cred ei că ar fi bine să creadă şi aţii (etc.) despre o carte, sau doar despre un poem, chiar despre un singur vers; despre un roman sau o miniatură în proză; despre o piesă oarecare sau despre, în totalitatea sa, Marele Shakespeare (etc.). Nimeni nu este obligat să se dea cu părerea despre literatură, nimănui nu i se poate cere să se facă exeget (critic) literar, cu atât mai mult nu i se poate impune cuiva, criticului-exegetului-„specialistului”, să fie un profesionist sui generis, etalon-criterion (caractéristique à laquelle on se réfère ou sur laquelle on se base pour choisir, classer, sélectionner quelque chose). În domeniul în cauză, oricât de bun ai fi, nu poţi să zici că ai ajuns un specialist, un profesionist, odată ce, pentru a determina ce este critica literară, dar şi criticul literar, nu există un canon, un regulament, un statut, o instituţie care să acorde diplomă sau brevet de critic literar. În fine, cel care, voluntar, îşi spune să se îndeletnicească, aşa cum pricepe el, cu emiterea opiniilor despre literatură, cărţi, poeţi, prozatori, dramaturgi etc., om liber în alegerea propriilor criterii de evaluare/ opinare, nu este absolut cu nimic dator nimănui, nici vreunui om (autor), nici vreunei instituţii. El nu depune Jurământul lui Homer, să zicem, precum îl depun viitorii medici pe cel al lui Hipocrat. („Juraţi solemn, fiecare pe ce are mai sfânt: că veţi fi loiali profesiunii de (medic) critic, drepţi şi generoşi cu toţi cei care o practică; că vă veţi conduce vieţile şi că veţi practica ştiinţa cu cinste şi corectitudine (…) ferindu-vă de a greşi, de a vă lăsa corupţi sau de a-i ispiti pe alţii la fapte rele (…) Juraţi că veţi îndeplini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna dreaptă în semn de acceptare” – cam aşa ar putea suna Jurământul lui Homer, după modelul celui al lui Hipocrat, în care, aici, nu am făcut decât să pun în loc de medic – critic…). Dacă, în caz de malpraxis, medicul poate fi tras la răspundere, „exegetului”, „criticului literar”, „esteticianului” nu i se cere socoteală pentru „tratamentul incorect sau neglijent” aplicat unei cărţi, unui autor, „care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relaţie cu gradul de afectare” etc. (citez din explicaţia academică a noţiunii „malpraxis”). Ceea ce este benevol asumat, practicat, nu este instituţionalizat, etatizat. Prin urmare, faţă de ceea ce ar trebui să fie, cum ar trebui să fie criticul literar, dar şi critica propriu-zisă, nu se pot emite decât opinii diverse, inclusiv unele ciudate, excentrice, „iresponsabile” şi, bineînţeles, perisabile imediat după actul enunţării lor. Şi e bine să ne înţelegem de la bun început (pentru ca pe urmă să nu avem diverse neînţelegeri): în acest domeniu al voluntariatului, mereu… noviciatului (dar şi… neviciatului?), iminent al aleatoriului, a pretinde (cum se tot pretinde de secole!) obiectivitate e neserios, neproductiv, alias – nefructuos. Ce e aceea obiectivitate în critica literară? Cine o poate determina, nişte critici peste critici, evaluatori peste evaluatori?

            Altceva e că cei care sunt consideraţi critici literari pot fi oarecum… admonestaţi (şi aici: fără adrese, fără criterii, fără obligativitatea de a fi auzite şi luate în consideraţie respectivele „mustrări). Spre exemplu, eu unul consider că voluntarii ce se cred(e) că stau la „balanţele”, la tereziile axiologice de drămuire a literaturii s-au făcut că nu observă o molimă dezastruoasă care a dat în poezia noastră (românească, dar, e drept, răspândită în toată lumea). Molima care a transformat poezia în simplissimă versificaţie, în care orice bâiguială, orice vorbire (care, surprinzător, domnul Jourdain aflase că e proză curată! –  Par ma foi ! il y a plus de quarante ans que je dis de la prose sans que j'en susse rien…) este aranjată în formă prozodică, rândurile de oralitate searbădă fiind segmentate, segmentele fiind puse unele sub altele şi date, de autori, dar şi de multe reviste, dar şi de mulţi voluntari-critici drept poezie (încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja ar fi putut spune: que je dis de la poésie sans que j'en susse rien…). De unde şi atâtea istorioare întâmplate cuiva (la mult… plural, acest: cuiva) pe stradă, altora – la bucătărie sau, pardon, la bordel care sunt publicate la rubricile „Dintre sute de catarge”, „Muguri”, „Poesis”, „Prima verba” etc., etc. Apoi ele, bâiguielile, apar în legături tipografice, zise cărţi, sunt prezentate juriilor, unele chiar „învrednicindu-se” de premii. Astfel că, implicit repetitiv, dar din necesitatea de a accentua gravitatea molimei, trebuie doar să constatăm (nu putem să şi… acuzăm, nu, voluntarii?) ce uimitoare este situaţia în care criticii literari(-voluntari) cât de cât recunoscuţi ca pricepuţi în domeniu nu au avut, nu au curajul să spună că versificaţia românească actuală este invadată de texte patologic de prozastice, de banală oralitate, date drept poezie. Textele par a fi nişte povestioare neajutorate, unele în doi peri, chiar anoste, având (continuând să aibă!) de model ruinele versificaţiei hippy care au a face foarte puţin cu literatura de valoare. În aceste compuneri „la întâmplare” componenta filosofică lipseşte cu desăvârşire. Astfel de versificaţii aleatorii, nemeşteşugite, parcă ar respinge, obraznic, partea estetică a scrisului, a literaturii.

Într-adevăr, este stupefiantă ne-reacţia criticii literare (a ceea ce se crede asta) la potopul unor astfel de producţiuni care nu au nici în clin, nici în mâneca mânii care scrie cu poezia. În acest caz, sigur că e rezonabil-presantă întrebarea:  La ce bun critica literară, acum (şi în vecii vecilor amin)?

Probabil, cel puţin în ce priveşte poezia, trăim timpurile (deja vreo două-trei decenii, se pare) unei critici literare… aplatizate, fără relief, fără principii respectate, mai ales când e cazul să spună ce e anost, non-valoare. Metodele, cu tot cu mecanismele lor, de receptare, de evaluare şi de promovare a operelor literare s-au modificat categoric. Dar nu spre bine. Faţă de critica de factură „clasică”, bineînţeles, încât nu ar fi nedrept să spunem că suntem în plină criză a criticii profesioniste. În ultimele două decenii nu s-au prea afirmat critici literari de incontestabilă vocaţie şi prestaţie. Iar cei care se zice că scriu critică literară ar fi mai curând nişte eseişti, unii buni, alţii ca vai de ei, care încearcă să opineze despre literatură. Spre deosebire de prestanţa profesionistă a unui critic literar – specimen ce se întâlneşte rar, totuşi, – eseistul dă fraze impresioniste, fumegoase, nu de puţine ori improvizează după ureche. Atare genuri de texte sunt amendabile la destule componente ce ţin de specificul genului: competenţa (analitică), obiectivitatea, dar şi – foarte important! – obligator... asumatul rol de a media, instructiv, convingător între poezia/ proza/ dramaturgia (etc.) la care se referă şi potenţialul cititor al acestora. O critică dezorientată – nu poate orienta.

Eu unul (mai) consider că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc. a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce trebuie să fie perpetue, trans-epocale. Critica s-a filologizat mult, închistată în interminabile consideraţii textualiste, încât pare să înceteze de a mai fi un factor al conştiinţei culturale în sens filosofic şi social mai larg. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este (ar trebui să fie) metafora, în raport cu indubitabilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti stradali izgonesc ca absolut inutile noţiunile ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. În deşert.

Printre toţi cei „vechi” şi cei „noi”, cred că există ceva mai puţin de zece critici, cărora li se poate recunoaşte competenţa în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini din ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi din aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a(le) literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu. Voluntariatul şi bunele lor intenţii nu servesc la nimic sau doar la menţinerea confuziilor.

Astfel că, în timpurile noastre, critica literară nu prea are promotori (cu anumite excepţii rarisime) care să se ţină într-un voit risc de principii estetice, axiologice etc., precum se întâmpla cu adepţii mai multor curente artistice, ce se manifestau la începutul secolului XX. Iar la nivel „individual”, rar critic care, din subtextele demersurilor sale, „ar iradia” dovada că ar fi documentat/ bazat pe întreaga evoluţie istorică a genului căruia i s-a dedicat. De aici şi întrebarea unor exegeţi (de pildă, David Fontaine), dacă nu care cumva există riscul ca teoria literaturii, deci şi cea a criticii, să se prăbuşească definitiv sub valul impetuos al interpretărilor exegetice amatoriste, cam omniprezente în presa de specialitate. În acest caz, involuntar, parcă, îţi aminteşti de Cioran care susţinea că, de fapt, „critica literară duce pe om la periferia lui”.

 Odată ce sunt tot mai nesigure îndeletnicirile ce ţin de sferele eterice numite valorizare sau validare estetică, apar tot mai multe false autorităţi poetice impuse în prim-plan cumva din inerţie. La o triere mai severă, am vedea că există poeţi adevăraţi, dar că şi mult balast e dat drept valoare. De unde doleanţa (mai aspru, niţel imperativ spus: necesitatea) de a se (re)afirma o critică literară autentică, care ar avea curajul să exprime atitudini, opinii tranşante faţă de literatură, să delibereze nepărtinitor şi necruţător faţă de scriitorii de orice stilistică şi „rang”, evitând găşcărismul, şi politicianismul de grup, generaţie. Parcă nu se observă că cele mai multe recenzii le întrunesc cărţile unor autori care sunt şi directori de reviste sau de festivaluri literare? Aici este evident-strident principiul: eu, sau ai mei, te recenzăm pe tine, tu – pe mine sau – pe noi. De la care se ajunge la: eu te premiez pe tine, tu pe mine. E o solidaritate ca şi corporativă. Bineînţeles, şi această coeziune corporativ-mediatică a contribuit la degradarea criteriilor axiologice. Cu alte cuvinte, cei care scriu despre literatură depind de reviste, de diriguitorii acestora. Şi nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar cu o muncă de obicei ingrată, cu nervi, cu prietenii avariate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât literar, cât... scribo-găşcar, cu „excomunicarea” de la o revistă sau alta, în care publicau. Pentru că în interiorul găştilor se oploşesc şi dau din coate în special autorii care nu vor să afle adevărul (curat) despre prezenţa, „importanţa” dânşilor în literatură, fiindu-le suficientă tămâierea mutuală (guralivă!), ceea ce substituie (cu poltronie) aprecierea critică fără menajamente.

Să ne amintim că, referindu-se la simpatia sau aversiunea celora, care pot influenţa într-un mod sau altul scriitorul, în special pe cel tânăr, Croce vorbea despre ineficacitatea condescendenţei sau blândeţii excesive care li se arată uneori artiştilor, acţiuni care, chiar dacă se realizează prin scris, nu sunt critică propriu-zisă, ci semne de prietenie „eficace din punct de vedere moral, dar estetic ineficace. Atunci când apelează la critică, artiştii nu cer de obicei nimic altceva decât tocmai această dovadă de simpatie, această căldură care le este plăcută şi chiar folositoare (deşi folositoare le este şi opusul ei, asprimea şi aversiunea). Totul depinde de cum vor şti sau nu să transforme aceste mângâieri şi înţepături în stimulente ale puterii creatoare. După cum se ştie, adesea prietenii dăunează şi duşmanii folosesc, şi unii şi ceilalţi în afara şi împotriva intenţiei lor”.

De mai multă vreme nu mai are priză îndemnul tradiţional de cam până la sfârşitul secolului XIX, prin care artistul era sfătuit să rămână creator, fără a ceda tentaţiilor de a fi şi critic şi interpret al propriei opere şi al operei celorlalţi. Ba mai mult, un artist de valoare din zilele noastre nu poate fi cel ce doreşte să fie, fără să cunoască estetica pluriformă, fecundă şi ea ca inventivitate, a marilor mişcări de avangardă. Şi aşa se face că mărturiile, reflecţiile, fie doar presupoziţiile sau dubiile unui om „de meserie”, expuse dinăuntru creaţiei ca fenomenologie, pot fi mult mai pertinente şi interesante, decât divagaţiile criticului propriu-zis despre acelaşi obiect/ subiect. Prin implicările tale în aprecieri teoretico-axiologice arta ţi se relevă mai pregnant ca modalitate de extindere a conştiinţei de sine(şi). Dar, fireşte, oricât te-ai aplica şi acestor preocupări literaturologice, simţi că rămâne totuşi ceva deosebitor între comunităţile de critici şi singurătăţile de poeţi.

Însă asta e realitatea: în ariile atât de vagi ale criticii, ale axiologiei pare a se implica tot mai mulţi scriitori (poeţi, prozatori…), printre care cred că mă prenumăr şi eu. Iată de ce, uneori, intru în polemici amicale (probabil, cum e cazul şi acum) cu unii dintre criticii propriu-zişi. Şi mi se pare firesc acest lucru. Pentru că eu unul totdeauna le acord criticilor (literari) un credit parţial, sau chiar foarte parţial. În măsura în care mă pricep eu la ceea ce nu pricep ei. Pentru că de unde vine subiectivitatea, deci şi parţiala înţelegere a unui critic? Sau din proasta lui înzestrare cu harul genului în care se aventurează să instrumenteze, sau din diferenţa de nivel de pregătire în raport cu cea a autorului, creaţia căruia o analizează, dar cu siguranţă şi din diferenţa de gust, preferinţă. Din diferenţa şcoli(ri)lor, form(at)ărilor „profesioniste” ale celor doi; posibil, ambele bune sau foarte bune, dar, asta e, – diferite. Încât ceea ce ar trebui să fie o cutie de rezonanţă a perceperii (înţelegerii, pentru că deplina armonie este exclusă), devine cutia de rezistenţă. De filtrare, de împiedicare sau detestare a fluizilor artistici ce ar trebui să asigure o capilaritate cât mai bună: emisie artistică – percepere/ apreciere exegetică. Prin urmare, este absolut întemeiat ca autorul să nu acorde credit deplin oricărui critic, de oricare notorietate. Ci să se uite la el cu oarece condescendenţă, însoţită, posibil, de un surâs niţel ironic. Amintindu-i, în acelaşi timp, că fiece scriitor cât de cât calificat, valoros este el însuşi un critic. Bun. Fie al operei sale, fie al operelor altora. (Să ne amintim că şi Poe, Baudelaire, Coleridge, Matthew Arnold sau Eliot dispuneau de cele doua registre înalt funcţionale: al poetului şi al criticului.) Iar odată cu asaltul atât de indefinitei, de-a dreptul confuzei stări literare (şi nu numai) numită postmodernism, din prima jumătate a secolului trecut vocaţia pentru literatură a încetat de a mai fi presupusă drept una fatală şi exclusivistă sub aspectul delimitărilor şi branşamentelor profesionale (spre exemplu, că poetul nu poate fi şi critic, iar criticul – poet). Nu o dată, spiritul critic al unui poet, prozator etc. se întâmplă să devanseze, ca subtilitate şi profesionalism, spiritul critic al criticului „sută la sută”. Sau, precum spunea Paul Valéry, „orice adevărat poet este în mod necesar un critic de primă mână. Dacă ne îndoim de aceasta, înseamnă că nu pricepem deloc cât valorează travaliul spiritului, lupta împotriva inegalităţii momentelor, hazardul asocierilor, slăbirile atenţiei, distragerile exterioare”. Adevăratul scriitor intuieşte mai pregnant predispoziţiile culturale, estetice ale timpurilor în care trăieşte şi creează, contribuind şi el – de ce nu? – la modelarea judecăţilor de valoare, criteriilor ce ţin de această sferă. Însă nu e şi cazul autorilor ce sunt ei înşişi nişte oareşicare în poezie, proză etc. În genere, ar fi ideal ca autorii slabi de texte versificate sau de proză impresionist-vorbăreaţă să nu încerce a se manifesta şi în (sub) calitate de „critici literari”. Pentru că este ilariant când vreunul din cei iluzorii ca poeţi, inexistenţi ca prozatori cutează să-ţi spună cum ar fi fost mai bine să fi scris tu un poem sau o proză anume. Didacticismul lor e neavenit, mai totdeauna de prost gust. Când cu de la sine putere-apreciere, vreun coleg modest la ale sale (cele literare) se dă drept autoritate în domeniu, îţi indică nu doar ce e bine şi ce e rău, ci chiar şi cum ar fi trebuit tu să regizezi cutare text, cum să fi condus subiectul cutărei proze, îţi vine să-i zice: Stimabile, dacă ştii atâtea, ştii cum, scrie tu însuţi şi poezie, şi proză! De ce o faci pe profesorul de literatură, în timp ce, ca autor, ai nevoie de o şcolire mai de Doamne ajută? Şi, bineînţeles, de har…

La capitolul teorie, axiologie, estetică lumea artistică totdeauna a dus lipsă de mijloace eficiente de determinare, de probare a valabilităţii, elevaţiei, autenticităţii, valorii. Nici azi, precum oricând altădată, nu poate fi vorba de sisteme satisfăcător determinate de proceduri relativ standardizate sub aspect axiologic pentru depistarea valorii. Pentru că, în genere, în imensitatea acestui domeniu persistă inevitabila doză de ambiguitate infiltrată în noţiuni ca: artă, creaţie, literatură, tradiţionalism, modernism, postmodernism etc. De unde, nu  de puţine ori, acele variaţii de opinii despre unii şi aceiaşi autori (azi, Sadoveanu, Preda, Stănescu, Breban, şaptezeciştii, optzeciştii etc.), uneori de-a dreptul polarizate, diametral opuse. Şi e firesc să fie aşa acolo, unde nu că, atavic, sunt excluse exactitatea, rigoarea, ci pur şi simplu acestea sunt imposibile, ceea ce se probează – spuneam – în special în prezent, inclusiv în contemporaneitatea literaturii române. Destinul operelor literare este incert. Iar în timp, în viitor (ne învaţă trecutul!) unele din „capodoperele” de azi (chiar unele tămâiate cu Nobelul) se poate să nu aibă niciun fel de destin, fiind de-a dreptul uitate, radiate din memoria axiologică a confreriei literare, a cititorilor. Pot să nu aibă niciun fel de destin şi unele din producţiunile criticilor literari, temute azi (producţiunile) şi temuţi (criticii). De unde şi mirarea pe care o trezesc temenelele anumitor scriitori faţă de unii critici literari. Apoi pe mine unul mă amuză spaima nedisimulată, „pe faţă”, a unor colegi că s-ar putea întâmpla ca ei să nu nimerească în vreo istorie a literaturii române (din câte se tot scriu)! În acest caz, trebuie să pornim de la considerentul că o istorie a literaturii o compune un om, şi nu un apostol, ba chiar – pardon! – Dumnezeu. Acolo sunt nişte opinii personale şi nu litere de Evanghelie. De ce, dar, atâta tevatură, atâta ură, încrâncenare, caz, necaz şi haz în jurul vreunui volum intitulat, supradimensionat, istoria literaturii române? Toate „istoriile”, chiar şi cele care au cunoscut... gloriile (ca s-o dau uşor în rimă), sunt amendabile la destule componente, printre care competenţa autorului, obiectivitatea sa. Astfel că o atare istorie trebuie citită ca o carte de exegeză şi nicidecum ca o concluzie (axiologică!) la... geneză.

Aşadar, să revenim: la ce bun critica literară, acum? Este bună în „vechea” idee că în procesul literar (în artă în genere, nu?) ea are o menire de instrumentare, de structurare, tinzând să facă operatorii principiile, criteriile logicii, urmărind/ studiind legăturile/ succesiunea motivaţiilor şi consecinţelor, fără de care nu ar exista (explicată, înţeleasă cât de cât) o dinamică determinată a fenomenologiei literare în genere. Critica e chemată… ba nu, critica se angajează benevol şi nesilită de nimeni să analizeze viaţa literară ca mişcare în timp şi de a-i defini acesteia statutul/ canonul procesual, uneori reînnoit de la generaţie la generaţie. Apoi, critica îşi îndreptăţeşte existenţa, dacă e în stare să-şi îndeplinească una din funcţiile sale de bază: să decodeze literatura, dar şi realitatea, ba chiar şi pe sine însăşi. Însă înaintea acestei funcţii primordială pare a fi totuşi cea de evaluare, apreciere, notare axiologică.

  În fine, critica literară mai e bună în ideea, dar şi speranţa că, în dreapta Prutului, se va remarca totuşi vreun critic-fenomenolog preocupat în mod constant şi profesionist de scrisul scriitorilor români din stânga Prutului. Eu unul consider că în Moldova Estică, cel puţin în poezie, există autori indiscutabil mai valoroşi decât unii dintre confraţii lor din Ţară, care sunt mereu gratulaţi, incluşi în istorii literare (şi mondene), premiaţi, daţi drept exemplu. Este a mirării cu câtă impasibilitate trec membrii juriului USR peste cărţile propuse de autori de la Chişinău sau Bălţi, să zicem. Este a mirării că în topul poeţilor propuşi la Premiul Naţional Eminescu nu a fost admis niciun pruto-nistrean care, sunt sigur, nu ar fi fost cu absolut nimic mai puţin valoros ca ceilalţi nominalizaţi. Cum s-ar spune şi s-ar putea trage concluzia, în ochirea sa critica literară românească are nevoie şi de o lărgire de orizont. Inclusiv, a orizontului de aşteptare.