...OPTIMISMUL DE ACUM 20 DE ANI...

12.IX.1995

Ieri, îi telefonez lui Nicolae Breban. Aştepta telefonul – între noi moderase A. Christi. Posibil să ne revedem pe 20-25 la Neptun, la PEN-Centru. Nu este exclus să vină la Chişinău, însă, deocamdată, nu are o invitaţie oficială din partea lui M. Cimpoi.

Ce am mai constatat în lungile zile de sejur la ţară, la Negureni, Teleneşti, prin autobuze? (Am cam făcut drumuri multe.) Vorbărie anostă, ca o certificare aproape generală a stării de incultură şi igrasie a spiritului pipernicit sub comunism şi care încă nu-şi revine în relativa democratizare. În schimb, copii frumoşi, care mai menţin cât de cât vie speranţa care, deocamdată, reuşeşte să se salveze de acaparanta obsesie a prospecţiunilor în gol ale omului din Est ce nu ştie, nu poate şti cum se va încheia acest secol, cum va începe următorul…

Alte contacte telefonice: vorbesc cu dl Bârlea de la Sighetu Marmaţiei, confirmând că venim la festivalul de poezie, împreună cu Arcadie şi Spinei..

Cu regret, nu pot onora invitaţia dlui Sârbu de la Inspectoratul Cultură Focşani de a participa pe 4-5-6 la Saloanele Dragosloveni, dat fiind că 6-7-8 vom fi la Sighet.

Sterian Vicol mă invită la manifestările Ghrigore Hagiu, pe 30 septembrie. Încă nu ştiu, nu… Parcă Ioan Mânăscurtă ar fi predispus să mergem. Dar mai vedem…

O sintagmă tragico-ridicolă: „În tot restul vremii”. Vremea nu are nici integritate, nici resturile imposibilei integrităţi.

17.IX.1995

Unul ca mine care, în ultimii ani, a străbătut poate că sute de mii de kilometri şi care are în faţă, proxime, alte câteva deplasări (Neptun, Galaţi, Sighetu Marmaţiei…), ar fi insensibil rău, dacă ar trece indiferent pe lângă o constatare a lui Eugen Lovinescu: „Reprezentând o accelerare a ritmului vieţii, o condensare de posibilităţi mai mari într-un spaţiu de timp mai restrâns, odată cu valorile temperamentale călătoriile sporesc şi diferenţele sufleteşti dintre oameni”. Dar e bine sau rău că nu suntem „atenţi” la astfel de diferenţe?... Poate că chiar ele, de cele mai multe ori, şi fac diferenţa…

Probabil, critic fiind şi citindu-l pe Lovinescu, Mihai Cimpoi reluă o formulă de la acesta, pe care i-o aplică dlui Savin, secretar la teatrul chişinăuian „Luceafărul”, despre care zice că ar cunoaşte multe limbi şi tace cu succes în toate. Lovinescu spunea despre un Caragiale (Ion) că acesta „tăcea ursuz în toate limbile pământului”.

19.IX.1995

Plecăm cu trenul la Bucureşti, de unde avem a o lua spre sud, la Neptun, unde va avea loc simpozionul PEN. Într-un compartiment cu Aureliu Busuioc, Serafim Saka şi colegul găgăuz Dionisie Tanasoglu, acesta etalându-şi – şi bine face – insigna şi legitimaţia de veteran al Armatei Române (vreo 2 luni a luptat în Ardel, contra hortiştilor). La staţia Ungheni, până se schimbă ecartamentul, ne amuzăm-plictisim, bem câte ceva. Ca pe timpul comuniştilor, ni se dau să îndeplinim declaraţii vamale. Şi chiar purcedem a ne amuza copios de tâmpeniile cerinţe-interogaţii din acele formulare. La capitolul „Valută străină” Aureliu Busuioc scrie: „… 1 (o!) rublă”. Valoare, dom’le, nu glumă! Pentru a nu rămânea impasibil la haz, la punctul „Obiecte anticariat”, eu scriu: „Trei pensionari: Busuioc, Saka, Tanasoglu”. Aşa şi prezentăm anchetele, fiind siguri că nu le va citi nimeni. (De fapt, Serafim dă dovadă de nesiguranţă, tremurici şi ancestrală timiditate faţă de fitecine-vameşii.)

La mare, cu familia Cristea (Dan şi grecoaica sa soţie Ioana), cu familia Tartler (Grete, fiica şi soţul), cu Luican Vasiliu şi Adrian Popescu, renunţăm să plecăm şi noi la Constanţa, apoi la festinul de la pivniţele Murfatlar, pentru a prinde ziua cu soare (de fapt, după-amiaza). O hotărâre de foarte bun augur: după aia, n-a mai fost soare la Neptun. Ne bronzăm. Bubu, câinele Cristeştilor, aleargă, se repede spre valuri, vrând să le… sfâşie, nu alta! Jucându-se, fuge de asaltul lor.

În penultima zi, sâmbătă, mergem spre Tulcea, de acolo – spre Deltă. În autocar, după ce probez reportofonul – suportabil! – intru în dialog cu Ana Blandiana (tronsonul Mamaia – Babadag). Mircea Martin se hotărăşte mai greu, dar când se decide, totuşi, e cam târziu: am reuşit să dialogăm doar… un sfert din prima întrebare, apoi ghida a început-o cu explicaţiile, turuite în engleză şi vuruite în româneşte. Nu mai puteam face nimic. Abia a doua zi, pe 25, reluăm dialogul cu dl Martin, când mergem deja spre Bucureşti. Dl Mircea mă roagă să-i expediez dactilograma, s-o revadă. Dna Blandiana e mai democrată şi mai puţin „exigentă” – zice doar: „Vedeţi, suprimaţi eventualele bâlbâieli şi… vedeţi!”

6.X.1995

În disperare de cauză, vă anunţ că sunt optimist.