SEZON ESTIVAL, ACUM 20 DE ANI

15-19.VIII.1995

Călătorie la Negureni. Rezolvări de probleme birocratice succesorale la Teleneşti.

23-31.VIII.

Litoralul staţiunii Venus ne pârjoleşte huma vorbitoare. Poloage de alge. Pe 30.VIII. – cerul în „poloage” de cocori, berze – zeci de mii, torcându-şi imensul stol dinspre deltă spre sudul cel mai de sud. Ţipetele lor neliniştitoare, înfiorătoare. Ca nişte descântece ferfeniţite…

3.IX.1995

Pe 1 septembrie, o veste oarecum surprinzătoare: sunt anunţat că „Spunerea de sine” a întrunit sufragiile pentru cea mai bună carte la Salonul de Carte ce s-a ţinut la Biblioteca Naţională. Pentru ora 3 p.m., suntem convocaţi pentru a ni se înmâna distincţiile. Spiridon Vangheli – supărat, deoarece a fost plasat al doilea. Nici nu rămâne la recepţie.

A doua zi, adică ieri, sunt abordat de noul post TV „Catalan”. Discutăm cu dna Aneta Grosu despre „Spunerea de sine”. E abia a treia zi de emisie a TVC. Să le fie de bine!

Într-un interviu cu Branka Bogovaé, când este întrebat cum îşi explică necesitatea oamenilor de a povesti, Umberto Eco răspunde: „…faptul de-a asculta spunându-se poveşti prelungeşte viaţa. Din vremea când specia umană a început să emită primele sunete care aveau o semnificaţie, familiile şi triburile au avut nevoie de bătrâni. Poate că, mai înainte, nu erau de niciun folos, şi oamenii se debarasau de ei atunci când nu mai erau buni de vânătoare. Dar, odată cu limbajul, bătrânii au devenit memoria speciei: se aşezau în peşteră, în jurul focului, şi povesteau ce se întâmplase (sau ce se spunea că să se întâmple; iată rolul miturilor) înainte de naşterea celor tineri (…)

Astăzi, cărţile care spun poveşti îi reprezintă pe bătrânii noştri. Nu ne dăm seama de asta, dar bogăţia noastră, în comparaţie cu analfabetul sau cu cel care e alfabetizat, dar nu citeşte, constă din faptul că el e pe cale să trăiască şi va trăi o singură viaţă, în timp ce noi am trăit în această unică viaţă mai multe vieţi”.

Şi acum, despre sunetele care au o semnificaţie – niţel parafrazându-l pe Eco – pe care le emit pe plaja de la Venus diferiţi negustori. Cel care vinde banane îşi moralizează posibilii clienţi cu: „Nu cumpăraţi prostii,/ Luaţi dulciuri la copii!” Fotograful, cu o întreagă echipă de zgomote, fluturând un drapel cu dungi albastre, pare-se al uneia din fostele republici baltice în URSS, şi un alt drapel, în roşu şi verde ce putea fi al Belorusiei, strigă: „Ciocolata,/Azi e gata!” Sau: „Se pozează, se filmează/ Pentru mâine dimineaţă!” Revine cel cu bananele: „Marfă fină, garantată,/ Cine se grăbeşte –/ Mai găseşte!”

Apropo de grabă. Un tip „mut”, scund, asistat de un zdrahon, gen lipovean, ambii ducând o ladă cu gogoşi, – patiserie italiană! – pe băţ, strigă răguşit, comic, ilar: „Năvăliţi-mă,/ nenorociţi-mă,/ marfă de la omul/ care a inventat/ patinajul artistic!” etc.

Unul mai homeric, ca improvizaţie, e dintre cei doi tipi care vând porumb fiert. Tirada lui de reclamă e interminabilă şi ingenioasă. Spre exemplu (dau fragmente!): „Poftiţi,/ că nu greşiţi,/ poftiţi,/ nu vă-ngrămădiţi!/ Pentru fiecare/ un porumb cu soare!/ Şi pe soare şi pe nor,/ porumb fiert pentru popor! Porumboiu, Văcăroiu!/ mămăligă pe băţ/ la cel mai ieftin preţ!/ Cu valul, cu marea,/ cu toată splendoarea/ porumbul şi sarea!/ Arde, frige,/ N-are gură să strige!”

O-ho! Se strigă pe plajă şi de nămolul de la Techirghiol şi piatra de baie, şi bananele „Trei la o mie”, şi de gumă de mestecat, şi de amintiri de la mare  şiraguri de scoici mici, salbe, şi de bilete la diverse concerte la care, uneori, participă şi vreun cântăreţ din Chişinău.

Din Statele Unite, de la Florin Smarandache (nu cunosc cine este), primesc un colet (de unde ar avea adresa?) cu diversă informaţie amatoricească despre activitatea dumisale de matematician şi „preşedinte al Asociaţiei mişcării literare paradoxsiste”, dacă am tradus eu corect: The paradoxist literary movement association în baza minimelor mele cunoştinţe de limbă sahakespeareană. Mizez mai mult pe asociativitate latinească (franceza) şi intuiţie. Îmi trimite şi o fişă, din care înţeleg că sunt primit cu generozitate membru de onoare al acestei asociaţii (Has been chosen for distinguishead achivemant in the paradoxist  etc., etc.)

Face să-i răspund dlui Smarandache? Cred că nu prea…

Dar să reţin din semnalmentele paradoxismului: teza de bază – orice lucru (fenomen),  idee are un înţeles şi un non-înţeles în armonie contradictorie. Esenţa: a/ nonsensul are un sens; b/ sensul are un non-sens. Deviza: Totul e posibil, chiar şi imposibilul. Şi altele ce ţin de ludic şi, posibil, de neseriozitate.

9.IX.1995

Ieri, sosit de la Negureni, unde am încheiat „nişte conturi” autumnale, inclusiv – culesul viei.

O strofă din Simion Stolnicu, ce-mi aminteşte de arhitectura cu basoreliefuri a mormântului lui Aron Pumnul şi, concomitent, despre destinul Cernăuţiului: În larguri, cu făclii întoarse-n jos,/ La-ngroparea mea, păşit-au în rând,/ Alba ceară a iernii în chip de înger blând/ Şi viforul cu gesturi de mare virtuos.

Prin urmare, una din cărţile de lectură recente este (aproape?) integrala poetică a lui S. Stolnicu „Şerpuiri între torţele de lut şi torţele de aur”. E un autor pe care l-am descoperit „foarte întâmplător”, citindu-i mai întâi un volum de memorii. Demn de toată atenţia şi, cred, foarte util mai ales scriitorilor tineri.