RUŞII & ROMÂNII

Leo BUTNARU 

SCRIITORII ŞI PATRIA 

(Ruşii & Românii)

            După ce citeşti „Enciclopedia sufletului rus” a lui Viktor Erofeev, din cele dezvăluite şi taxate drastic de autor, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie şi au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Vorba aia cu olimb(ur)icul... Pământului. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...

            Uite, la acest capitol noi, românii, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filosofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la noi, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev.

           La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor”.

Curajul lui Lermontov a fost de o motricitate pilduitoare pentru poeţii ce aveau să vină după el. La rândul său, Lermontov avusese de exemplu atitudinea dramatic-biciuitoare a filosofului, poetului, estetului, clericului Vladimir Peciorin, trecut la catolicism, pe care, se presupune, Lermontov l-ar fi luat de prototip pentru Peciorin din romanul său „Un erou al zilelor noastre”.

În unul din poemele sale din 1835, Vladimir Peciorin are următoarele versuri-anateme, adresate Rusiei, pe care curând o va părăsi, iar guvernanţii acesteia retrăgându-i cetăţenia: „Ce dulce e să îţi urăşti patria/ Aşteptând avid pieirea ei!/ Şi în distrugerea patriei tale să vezi/ Pronia cerească a renaşterii! // (…(…) Până-n temelii voi arde templul tău bicefal,/ Fiind un Herostrate, slăvit cu mult mai mult ca el!”

            În secvenţa „Instalarea pesimismului”, naratorul „Enciclopediei sufletului rus” conversează cu unul din interlocutori, primul constatând ceva foarte important, concluziv: „Amarul din gură este esenţialul gust al patriei. Imposibilitatea de a-i impune patriei să muncească pentru sine. Neputinţa de a depăşi veşnica înstrăinare a statului – de om. Interminabila văicăreală. Verbobludnicia (slovobludie) disidenţilor. Martirologul. Nemărginita nemernicie a vieţii ruseşti. Când viaţa merge contra vieţii. Înălţarea disperării la rang de eroism şi de ultim adevăr naţional. Deziluzia dictează dezgustul faţă de ţară.

  – Duhul lui Lermontov, generaliză Saşa”.                                                           

             Da, Erofeev renaşte, reactualizează duhul lui Lermontov (dar şi pe al Peciorin) care, analizând, la timpul său, cultura ţării sale, declară că omul rus este foarte bolnav şi boala ar fi una incurabilă.

În virtutea şi respiraţia acestui duh şi astăzi sunt căutate, întru funcţionalitate edificatoare, elementele-cheie ale poeziei care constituie raportul dintre persoană, cetăţean, artist, personalitate – cu statul. Trecând prin spiritul recalcitrant-radical al avangardiştilor. Ca la Velimir Hlebnikov, spre exemplu:

„Circa (de poliţie) e mare lucru,

Capital, aş zice. Este locul unde

Ne-ntâlnim eu şi statul,

Astfel statul reamintindu-mi că dânsul

Mai există”.

Uşor echivoc, dar de asemenea edificator, este poemul „Rusia” al celui mai radical dintre cubofuturişti, Aleksei Krucionîh:

„împotmolindu-te munca şi porcăria

 te-nalţi vânjoasă scumpo ce ne ai pre noi

 cum ţărăncuţa ce-şi salvează fetia

 îngropându-se până la brâu în noroi

 târăşte-te înainte prin noapte şi slin

 jubileze benevolu-ţi vecin”.

           Să reţinem referinţa la „porcărie” – şi Erofeev revine, judicios, în câteva rânduri la raportul de nemăgulitoare comparaţie „rus – porc”, vehiculată de unele popoare europene.

           Peste epoci,  Ivan Ahmetev concluzionează cu o memorabilă perspicacitate:

„dar nu

nu de aia că (Rusia) e sovietică

eu spre exemplu consider

că ţarul Nikolai I

a fost un om sovietic

adică

această substanţă

a existat dintotdeauna”.

Sau alt poem, şi mai dur, care vine atât în continuarea, cât şi întru explicarea precedentului:

„Ca zimbrul mă repezii spre Asfinţit

În Polonia mă proţăpesc flocos

Finlandezii mi-s undeva în coapsă

Picioarele mi s-au împotmolit prin Caucaz

Cu burduhanul stau peste China

Coada mi-o uitai prin Alaska

Blana mi-a îngheţat – nu se topeşte –

Vechiul chip al slavonismului”.

              E aici o atitudine onestă a poetului rus autentic, crescut în respectul faţă de tradiţia de a spune adevărul, oricât de amar, (şi) despre propria ţară, atitudine ce se relevă pentru prima oară, spuneam, în celebrele două catrene ale lui Lermontov. Secundul e următorul:

„Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui”

                       (trad. mea – L. B.).

             Deloc întâmplător faptul că în imediata apropiere a începutului „Enciclopediei...”, al treilea ei capitol se intitulează „Duşmanul poporului”, ce e, bineînţeles, şi auctorial-autoreflexiv, capitol

care, sigur (şi sugrumător – eternul nod în gât al rusului nemulţumit!), consună, dramatic, cu suspiciunea ochiului „oriunde la vânat”, cu auzul „pe urmele oricui” din finalul poemului lermontovian. În fine (de etapă), trebuie menţionat că „Enciclopedia...”  reprezintă parcă „un război civil al sensurilor, însă acesta nu ar fi un bunt al maselor populare şi nu e o răsturnare bolşevică de regim absolutist-sobornicesc”, după expresia lui A. Davîdov.

Posibil că anume în numele unei supreme supra-idei nici Viktor Erofeev nu-şi menajează, „în chip biblic”, propriul Neam. Nu eşti deloc sigur că s-ar găsi un autor de la noi care să spună despre români ce spune „Enciclopedia...” despre ruşi: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de autocunoaştere a ruşilor”; „În genere, rusoaicele sunt cam curve”... (În România lucruri spuse... nespus mai... lejer mai că declanşează procese judiciare contra unor scriitori, acuzaţi de satanism, ca să nu mai vorbim de ordinarissima pornografie...)

Dar, spre final, să revenim la începutul textului, unde invocam spiritul – unii zic: demoni(a)c – lermontovian, care „bântuie” în creaţia, în ideaţia, estetica negaţiei mai multor scriitori ruşi, ce-şi văd poporul ca pe unul „infirm moraliceşte”. O astfel de atitudine-viziune caracterizează unele opere ale lui Goncearov, Turgeniev, Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Pasternak, Platonov, Zoşcenko, Ilf şi Petrov, Voinovici, Aksionov, Erofeev (Venedikt), ale unor avangardişti – Dobîcin, spre exemplu. Să ne amintim de „suflete moarte”, „demoni”, „idioţi”, „ţicniţi”, „monştri”... La Victor Erofeev netrebniciile bestiarului uman se extind cu mult, înfăţişate mai radical, necruţător, ca „un atac cerebral”.

Victor Erofeev e printre puţinii cutezători, care spun şi scriu pe faţă, că un flagel autodistrugător al ruşilor este spiritul lor imperialist, faţă de care, din păcate, nu-şi prea pun probleme, întru a-l explica şi a-i pricepe nocivitatea. Un scurt eseu al lui Erofeea, din ziarul „Kommersant”, se intitulează extrem de sugestiv: „Microbul imperialismului”. Iată această concisă, dar imbatabilă radiografie a neîncetatei apucături politice ruseşti: de a apuca din jurul său, de a se lăţi, de a asupri:

„Vine la mine în ospeţie un om, un rus simpatic, bărbos, dar nu un homo sovieticus, ci, mai degrabă, o fire artistică, un blogher care călătoreşte mult prin lume, cu ochi de o limpezime albastră, un om care arată bine. Şi iată, mijindu-şi a încredere ochii, savurând un pahar de vin şi plăcerea de a trăi, dânsul îmi spune:

Franţa este o provincie a Rusiei.

Stai aşa, raţiune! Nici nu polemizez cu el. Dacă e provincie, provincie să fie. Am în faţa mea un imperialist rus normal. Nu e nici primul şi nici ultimul. Are în sângele lui un ditamai bacilul răscopt al imperialismului. Şi l-a cultivat! El este convins că noi suntem mai buni decât toţi ceilalţi, mai buni decât Franţa, decât America şi decât toate celelalte state. El este convins că toate aceste ţări trebuie să se pună în serviciul nostru, ba chiar să ne slugărească, să stea în faţa noastră pe labele din spate, iar noi să ne amuzăm pe seama lor. Până la urmă îi vom cotropi pe toţi. Noi suntem pregătiţi genetic pentru asta.

Noi aparţinem istoric tagmei celor mai adevăraţi ocupanţi, tagmei răpitorilor umani, care am cotropit, ca fiind în firea lucrurilor, tot ceea ce se afla în jurul nostru. Am cotropit Kazanul. Am cotropit Astrahanul. Am cotropit Siberia şi Orientul Îndepărtat. Am cotropit Crimeea. Am anexat Polonia. Finlanda? Şi ea este a noastră! Ne-am răspândit în toate cele patru zări ale lumii. Şi am fi putut merge chiar mai departe. Nu doar Alaska, dar şi insulele Hawai şi-ar fi putut duce existenţa sub steagul rusesc. Nu doar Crimeea, ci şi Constantinopolul ar fi putut fi al nostru dacă, în locul revoluţiei din 1917, am fi rămas în alianţă cu Franţa şi Anglia. Dar nu ne-a mers cu Constantinopolul, însă după cel de Al Doilea Război Mondial am înfulecat liniştit jumătate de Europă, iar dacă am fi fost în stare, am fi înfulecat şi Parisul, şi Atena, şi Roma.

               De unde ni se trage nouă acest simţ imperial? Fiindcă până şi statele de tradiţie imperială de felul Angliei au fost pregătite să înghită teritorii subdezvoltate din Asia şi din Africa, cultivându-le, pe când noi ne-am impus noi înşine cu neînfricare în faţa altora, le-am impus ideologia noastră, ba pe cea monarhist-ortodoxă, ba pe cea comunistă, iar atunci când a trebuit să-l nimicim pe duşmanul nostru înfrânt, nici un muşchi nu ni s-a clintit pe faţă. Aşa i-am împuşcat noi pe ofiţerii polonezi la Katîn. Şi nici acum nu ne prea topim de regret pentru ei. Şi nu doar pentru ei. Nu avem regrete, ba mai mult, ne displace când unii tabără asupra noastră, întrebându-ne de ce i-am împuşcat. I-am împuşcat pentru că noi avem dreptul să-i împuşcăm pe toţi, inclusiv pe noi înşine. Şi dacă ne-am tot împuşcat pe noi înşine şi, posibil, încă ne vom tot împuşca, de ce ar trebui să dăm socoteală pentru uciderea prin împuşcare a unor oameni care ne sunt absolut străini?

Acest soi de imperialism înnăscut, intrat în sânge, absolut inconştient al oamenilor noştri, iese în vileag cu o patimă deosebită când vine vorba de recuperarea Ucrainei. Noi suntem convinşi cu toţii că Ucraina este o periferie a noastră şi că separarea ei de noi a fost o uriaşă nedumerire şi necesită a fi corectată. Totodată, noi nici nu ne ascundem sentimentul de superioritate faţă de fraţii noştri mai mici sau, mai bine spus, faţă de haholi. Îi chemăm la noi ca pe o oaie rătăcită, iar când această oaie va reveni la noi, trebuie că va fi chelfănită cum se cuvine. Această veselă convingere cum că Ucraina independentă este doar o neînţelegere provizorie a pătruns practic întreaga noastră societate şi nimeni nu-şi pune întrebarea dacă haholilor le place sau nu aşa ceva. Noi nu ne gândim la ce le place altora. Nu ne gândim la ce le place celor din Caucaz, din Asia Mijlocie şi Ucraina. Noi nu ne gândim la ce le place popoarelor baltice, pentru că şi acestea, dintr-o ciudată întâmplare, rămăseseră fără stăpân. Noi vom pune mâna pe toţi. Microbul nostru imperial rămâne cu noi pentru vreme îndelungată. Dacă nu cumva pentru totdeauna.

          De unde s-a luat acest microb imperial care cutreieră sufletul rus? Ar fi ciudat să considerăm că Petru I cu ideea sa imperială ne-a adus şi ambiţiile imperiale. Aceste ambiţii existau şi pe timpul lui Ivan cel Groaznic. Ele existau ca posibilitate de împărţire a pământurilor şi a ideologiilor încă în perioada jugului tătaro-mongol. Noi am fost mişcaţi de visurile noastre de cotropire a celor străini şi necredincioşi, rămânând şi astăzi mişcaţi de dorinţele noastre imperiale.

S-ar putea că astăzi nu mai suntem chiar atât de groaznici. S-ar putea că astăzi imperialismul din sângele nostru lucrează împotriva noastră de vreme ce oricine poate din cuprinsul fostei Uniuni Sovietice fuge de noi cu groază. Noi devenim nu groaznici, ci ridicoli. Ambiţiile imperiale lucrează împotriva Rusiei. Microbul imperial distruge viitorul Rusiei. Şi totuşi…”

Şi în aceste meditaţii acide Viktor Erofeev parcă ar reitera, implicit, că, de fapt, scriitorii ruşi oneşti nu au făcut decât să-şi însuşească „metodologia Bibliei”, cum constata, de altfel, şi exegetul culturolog A. Davîdov, amintind că în „Vechiul testament” poporul nu are vreodată dreptate... Glasul poporului nicicând nu înseamnă şi glasul dumnezeiesc. Este o evidentă discrepanţă între cuvântul biblic şi adagiul Vox populi, vox Dei (de la Hesiodus cetire). Prin vocea prorocului Ieremia, Dumnezeu zice: „...poporul Meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte... sânt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l facă” (Ieremia, 4/22); de-aţi cutreiera întreg Ierusalimul, „nu... veţi găsi vreun om, măcar unul, care păzeşte dreptatea şi caută adevărul” (Ibidem, 5/1), după care prorocul face propria constatare: „căci cu toţii sânt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ibidem, 9/2). A. Davîdov mai aminteşte că în Biblie prorocii nu se jenează să folosească expresii, calificative foarte dure la adresa poporului evreu (ales), precum ar fi – „mincinos”, „viclean”, „mişel”, „lacom”, „nedrept”, „rău”, potopit de păcate, dedându-se clevetirii, asasinatelor, jefuirii aproapelui, asupririi acestuia etc. „În capacitatea de a desfăşura critica la adresa poporului constă netrecătoarea semnificaţie a metodologiei biblice”, conchide exegetul.

În ce ne priveşte, ar trebui să recunoaştem că nu s-au prea găsit autori români, care să fi urmat metodologia testamentelor, vechi şi nou... Nu încape îndoială că nu e uşor, ci... cutremurător (!!) e să iei de model spiritul necruţător al Domnului Savaot, ce le spune supuşilor Săi: „...veţi fi blestem şi grozăvie, ocară şi râs, şi nu veţi mai vedea locul acesta” (Ieremia, 42/18). Fireşte, proporţiile, decalajul... incomensurabil trebuie păstrate: Dumnezeu e Dumnezeu, bietul om e biet (şi, uneori… beat) om... Dar poate că aici e un caz aparte, irepetabil în alte situaţii: când, în faţa Adevărului şi întru Binele poporului, Creatorul şi creatura Lui sunt egali?...