DESPRE UN JURNAL, BA - DESPRE DOUĂ DIN STÂNGA PRUTULUI

Leo BUTNARU

JURNALUL LUI VASILE VASILACHE

( și nu numai...)

Pentru Vasile Vasilache scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, de moft, de „printre altele”, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu acribie, când era cazul, precum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul, care a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu scris mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu șirurile de litere având tendința să se extindă în toate părțile, să se lățească peste câmpuri, să iasă în afara paginii”. 

E o parte din diaristica lui Vasile Vasilache sau, cum ar fi zis însuși autorul: „Cum să vă spun eu, bre? E o postată din truda mea de taină”. (Colegul avea o expresie neaoșă mustoasă, care tenta pe unii din noi de a-l parafraza, imita, dar nu și de a-l continua. Vasilache nu putea fi continuat sau... stopat decât de el însuși.)

Pe 18 noiembrie 1966, apare prima notiță în viitoarea sa carte, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani, în 2017. Ca program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…”

Implicit, în discursul selectiv, se întrevăd și punctele de atenție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat, crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere”.). Portrete individuale, dar și colective: „Scriitorii noștri, (cei de inimă!), parcă-s șapte la o pălărie… Aida-de, of, da, Doamne! … N-avem intelectuali… Niște moaște gemânde!”

Sau portrete din lumea și literatura mare: „Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat… Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită?…)... Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat”. (Portret realizat de un maestru, ce mai!)

Ori: „Gorki reprezintă pentru literatura universală unul din cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete nebună de cunoaștere a hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată într-un talent, căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui călugăr fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume… până la el!” Superb! 

Prozatorul se abate pe pistele teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema), relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară” aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului, atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale „literaturii sovietice moldovenești” și a bravilor ei șoimi care nu erau, de fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și peste ocean, Roman Jakobson, care într-un interviu din „Les Lettres Françaises” „încearcă să dezvăluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație, interacțiunea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta este un adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința de verb, adică de mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă de structuralism. Au nu cumva o încătușă multavansatul scientism, au nu cumva tendința amețitoare de a abstractiza exhaustiv noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei, actul intuitiv?” Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut – scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu bună știință – intelectualul timpului său, conectat la suflul și pulsiunile spirituale transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de realismul socialist.

Sunt explicite și dureroase revelațiile psiho-sociale, inclusiv scriitoricești, deloc puține: „O obiecție, pe care aș face-o tuturora: lipsă de caracter nu numai artistic, ci și omenesc (se prea poate ca ea să fie indispensabilă!). Tarele generației anterioare, procentele ce se plătesc fricii, o trăsătură foarte dominantă într-un stat cinovnicit!”.

În timpuri când nu puteau exista mai multe păreri, decât cea declarată zi de zi de partidul-buldog în articolele de fond ale ziarului „Pravda”, scriitorul visează aievea în jurnalul său: „Hai să avem fiecare dintre noi câte o părere!… Vor fi atunci mai multe păreri, vom fi deci mai bogați sufletește, un popor va fi mai bogat spiritual”. Reia mereu tentativele de a-și explica trăsăturile vremurilor pe care le trăiește și de a le defini pe înțelesul său care, evident, dorea să fie al mai multora: „Tendința secolului, aviditatea lui pentru rațional, de-aici pentru abstracție… O sete nebună are secolul acesta pentru dezveșmântare, pentru goliciune și spirit categoric, de unde vine și brutalitatea, linearitatea, în numele exclusivității scopului… Secolul constructivismului pune direct temei, chipurile, pe miez, dar, descărnat, fructul și-a pierdut ademenirea, acel vino-ncoa… Iar multele taine dezvăluite, cunoscute sunt însemnul bătrâneții, al cinismului pronic și al proniei cinice”.

Strădania de a înțelege secolul, dar și pe contemporanii săi: „Goliți de slăbiciuni, avea loc în oameni o inhibiție de încredere, care-i copleșea, așa că la început parcă le turna în vine forțe noi. Începea imediat «folosirea, aplicarea» acestor forțe în acțiuni, dar imediat omul, tot acest om, care mai adineaori era îndrăcit de atotputernic, – devenea de-odată rătăcit, căci în marginile tuturor fațetelor sale sufletești se vedea prăpastie, abis… Uluitor cum de Dostoievski a prevăzut în Бесы (Demonii – l.b.) molimele sec. XX, ridicate la ranguri statale, luate drept religie, legiferate”; „din omenie, în numele omeniei, mai totdeauna s-au făcut cele mai mari, masive, absurde vărsări de sânge –  cruciadele, inchiziția, fascismul, comunismul”.

Sunt și unele pasaje cu întrebări fundamentale: „M-a izbit un gând: de ce arta modernă e preocupată esențialmente de MOARTE?!”

Omul sub vremi, mai ales sub comunism: „Presa noastră e permanent ocupată și preocupată de «popularizarea» politico-culturală, care în fond de cincizeci de ani continuă, sărăcind duhul. Tot mai mult și mai mult spiritul ales, blagorodnic, nobil prin natura sa și «de la natură», se izolează, «уходит в себя» (se retrage în sine – l.b.), cum zice rusul, pentru că… n-are încotro! În consecință o tot mai largă sărăcire a duhului omenesc, o vulgarizare a lui”. Alte opinii cutezătoare, în discordanță cu ce se întâmpla... afară, în societate, le desprindem din paginile intitulate „Trata despre prostie”: „Fiindcă «deșteptul» e deștept! El niciodată nu e prost… uite-aici e aici! Un deștept … e deștept, tovarăși! Deșteptăciunea e activă, e trepidantă, e, dacă vreți, agresivă. Știți cine e cel mai mare prost pe lume? Dum-ne-zeu! Uite-l, ăsta e prostul cel mare? Și știți de ce? N-a dus lumea la capăt … A pornit s-o facă, la un moment dat s-a luat nu-ș-cum cu altele, l-a distras cineva, ceva… probabil a văzut un fluture, – era primăvară, – s-a luat după dânsul și a uitat să mântuie lumea”.

Cum de-și permite Vasilache, căruia i se suspendase dreptul la semnătură și aflat în vizorul diverselor organe de băgare de seamă și interdicție, să continue a minimaliza, a sfida idealurile comuniste îmbibate cu morală internaționalistă și „atitudine revoluționară”, scriind: „Referindu-ne la titlul unui roman modern: am ajuns la omul fără însușiri, la literatura fără însușiri, adică la scriitorul fără însușiri, ori la epoca fără însușiri? Iar dacă acest lucru se întâmplă, de ce se întâmplă? Există un de ce aici, pentru că am admis efectul, consecința, deci unde-i, care-i cauza?”?

Să cutezi tu să spui, puțin zis iresponsabil, că: „Începutul secolului XX prevestește intrarea în vigoare definitivă, irevocabil, a pactului Faust-Mefistofel”, făcându-te a uita (bineînțeles, sfidător, provocator antisovietic!) că secolul a început cu marea revoluție socialistă din noiembrie octombrie?

Cum să publici pagini referitoare la religie, existențialism, Joyce, Kafka, Freud, Musil?

Și, parcă, hazardul, întâmplarea vieții ar propune un comentariu la situație, i-ar sugera scriitorului să-l facă, acesta, pe 1 decembrie 1968, notând: „Azi mi-am cumpărat de la magazinul de mobilă de ocazie biroul fostului președinte al Consiliului de miniștri al RSSM (Rudi). Ceea ce se săvârșea la acest birou istoricește (dreptate, nedreptate… ) eu sunt dator încă o dată omenește să cumpănesc și să mă rostesc”.

Paginile de nonconformism, de răspăr cu ideologia oficială, care apar în această diaristică de taină, ne îndreptățesc să tragem concluzia că, în măsura în care jurnalul unui scriitor ține de literatura propriu-zisă, cel al lui Vasile Vasilache e literatură de sertar, ce dă în vileag și lucruri destul de delicate, inclusiv cele legate de starea materială precară a familiei, în care nu se obișnuiește să se facă daruri/ cadouri tocmai din cauza lipsurilor. Vibranta și dezolanta nuveletă despre trecerea într-o casă la curte, pe care o visase, și-o dorise, însă care, de cum intră cu familia în ea, îi cășunează multiple necazuri: „În prima sau a doua zi de cum m-am instalat s-a început lupta cu «nisipul» alegoric vorbind, ca și captivul lui Kobo Abe!… Și același sentiment al zădărniciei: oricât l-ai arunca, el o să curgă neîndurător sub forma unor o mie de griji și grijulițe: s-a rupt o scândură din poartă, sunt două sau trei olane sparte în pod, iese fum, cărbunii… nu-s, copiii n-au scaune, n-au mese, e frig, se cer reparații generale, beciul se năruie; și tu din zori până în noapte trebuie să te scuturi grijuliu ca un câine ud de ploaie...

Starea aceasta a mea jalnică o mai agravează și o oarecare суеверие (superstiție – n.m): în casa asta un altul și-a luat singur zilele, iar în casele de la țară, unde «nu ne mergea», cum zice nevasta, – de asemenea au fost sinucideri și omucideri… Fără să vrei, începi să crezi în păcat și răsplată, să te simți o ființă neapărată, nu numai neputincioasă…” Ca și mulți alți colegi, am beneficiat și eu de ospitalitatea acelei case de pe la începutul fostei străzi a Livezilor, astăzi Mateevici. Am coborât și scările aproape abrupte ale adâncului beci cu butoaie de vin bun, însă în care, până a veni noi, își pusese ștreangul de gât nedreptățitul scriitor V.R. L-am ascultat pe Vasile Vasilache în veranda gospodăriei, depănându-și impresiile despre basmele chineze, ba chiar îmi amintesc că, la un moment dat, era preocupat de celebrul narator Pu Songling și încerca să le insufle și altora interesul pentru nuvelele cu vulpi șirete (femei transfigurate) ale acestuia, găsind în urzeala subiectelor lor o filosofie mai specială.

Starea intelectualului sovietic dintre Nistru și Prut? Nevoința sa, a scriitorului, de a umbla să vândă carnea de vită a unei rude de la țară? Scena merită reprodusă, fiind una sui generis sovietică, adică anapoda:

„Azi dimineață, taximetristul, un ovreu:

– Eu, dacă vreu, pot să nu te ieu, că mata ai comandat taxi, așa-i? Dar ce-mi vâri, carne, așa-i?

Eu:

– Da eu te rog frumos …

– Așa-i, toți te roagă frumos, da eu răspund, uite cum e…

La bazar, la 7 dim. Întuneric… Carne, carne… M-am strecurat al doilea ori al treilea… Zic unuia care a venit al patrulea:

– Tovarăși, aici e rând, luați aminte, iată dumnealui e primul, eu după dumnealui… Dumneata după mine ești, zic lui al treilea:

– Mata ești după mine, face el serios, abătut chiar …

În mine se revoltă târgovețul, stau în pălărie, mantou. Toți tac… Adică știm noi ce știm: și într-adevăr, eu am rămas ultimul cu carnea…

Tăcut, mi-au mutat-o de-acu înăuntru, pur și simplu mi-au zvârlit-o „delicat” de pe-o masă pe alta, acolo au trântit-o peste niște găini, un hahol (ucrainean – l.b.) sărea să-i dea cu găina în cap lui, dar, văzând că… carnea nu-i a aceluia, s-a luat cu mine la harță, m-a făcut nebun, prost… (iar când a venit să-i ia analiza… a râs cretin… îl întreba de unde ești? He-he-he … De la he-he-he… )...

Apoi Istoria cu spravca (certificatul – l.b.)… (3 ruble amendă). Apoi cu bacșișul… cum unul se bătea cu pumnul în piept spunând că-i căruciorul lui... Apoi chemarea, câte pe unul, unde cei doi «vetsanitari» își făceau năravurile… numai ce-l vedeai ieșind… cu ștampila lipind-o… Apoi: când mă trezesc, doctorul mă dă afară…

– Ce caută aici cumpărătorii!…

– Sunt vânzător …

Remarca:

– Dă trei ruble și na un halat…” 

La patruzeci de ani împliniți, Vasile Vasilache pleacă benevol de la revista „Nistru”, organul Uniunii Scriitorilor din Moldova, convins că trebuia mai demult să se retragă „din aiureala asta locală, așa-zisa viață literară”, în care poți să te referi la trei-patru scriitori – nu mai mult, – și toți aceștia atât de disparați, atât de contradictorii, – (ori e prezent în actualitate cu «tema», dar verbu-i, stilul, viziunea, e a lui Stamati ori… nu-i nici una, nici alta… ) – încât te lași păgubaș”.

De altfel, prea puține nume de scriitori, pictori, actori, muzicieni etc. au fost admise de autor în aceste pagini. Motivul e de înțeles: pe foarte puțini din contemporanii săi chișinăuieni îi considera intelectuali de valoare, rasați: „Scriitorii noștri, (cei de inimă!), parcă-s șapte la o pălărie… Aida-de, of, da, Doamne!… N-avem intelectuali… Niște moaște gemânde! Când nu mai vezi niciun chip – să hohotești demonic!…”, notează autorul jurnalului și acum înțeleg mai explicit un caz despre care se întreba, revoltat, un alt coleg, remarcând că, într-un articol pe care i-l solicitase revista din Moscova „Iunost`” (Tinerețe) despre starea literaturii în RSSM Vasile Vasilache nu amintește de... niciun coleg!

În notele de jurnal colegii de condei apar de cele mai multe ori fugitiv și, de regulă, în cazuri anecdotice: Marinat, Vatamanu, Bolduma, Cărare, Costenco... Eu unul mă mir că pe parcursul cărții nu apare și Saka, prietenul, interlocutorul în lungi discuții și partenerul de nenumărate partide de șah. [Bărbații din familia Vasilache, tatăl și cei doi fii, alcătuiau o echipă redutabilă de șahiști. La turneele de șah între scriitori, organizat de regretatul Laurențiu Ulici, locuri premiante le reveneau și Vasilache(iștilor)...]

Însă la Chișinău nu prea afla el convorbitori interesanți, unul dintre puținii cu care se reținea ore în șir fiind pictorul Mihail Grecu, în atelierul căruia adăsta pentru lungi taifasuri și pe care îl portretizează în mișcare temperamentală, revărsătoare în „nesfârșitele sale monologuri incantatorii, euforice”. Grecu care, spre deosebire de alți colegi-pictori ai săi, „față de raporturi, corespondențe, amiciție, te incită, te-ațâță, nu-ți dă pace ca un ghidușar”.

Trimiteri la multiplele, vastele sale lecturi, unele din care țineau nicidecum de divertisment, ci de studiu, de cercetare. Lecturi întrețesute cu propriile sale opinii: „Am citit Cervantes al lui Bruno Frank. O carte scrisă șmecherește, hâtru, adusă sub un unghi donquijotesc, plină de compasiune admirativă, un Cervantes docil, – eu îl văd, îl intuiesc un buclucaș fără pereche, obrăznicătură în fața destinului, un nărăvaș pe care până nu l-au ogoit ambițiile, nu l-a zlămăcit viața – n-au putut țâșni din el semințele”.

Din unele cărți extrage un conspect esențializat.

„Am luat cinci volume din Th. Mann, «Craii de Curtea-Veche». Tot mai mult și mai mult mă cuprinde dorul de lectură, ceva alcoolic, încontinuu, aș citi cum citeam în închisoare sau când m-am întors. Singurătatea îmi dă, îmi strecoară o plăcere de întovărășire cu cartea. Undeva ființa-mi nu-mi e făcută de lume, de dezbateri, întâlniri, polemici intelectuale… O mulțime de vești despre carte, gusturile care o încearcă și o dezleagă”.

Se știe că lecturile îi stimulează unui scriitor propriile idei, intră, implicit, în scrisul acestuia. Astfel, citând din „Caietele” lu Camus: „Timpul nu se scurge repede când este observat. El se simte supravegheat. Însă, timpul profită de distracțiile noastre. Poate există chiar două feluri de timp: acela care este observat și acela care ne transformă”, V.V. pune în paranteză: („Ah, ce se mai leagă de «cocoș»!”); sau altă remarcă – „Tot aici: Serafim de după ochiul, prin și după care se ascunde târgovețul! Am să scriu numaidecât!”, adică întrevede posibila imersiune sau întrepătrundere mutuală a filosofiei înalte cu cea a „prostimii” din romanul său „Povestea cu cocoșul roșu”.

Tot la lecturile nesățioase trimit și nenumăratele citate în limbile rusă, franceză, latină. Păcat însă că cele mai ample, cu întâmplări și dialoguri în limba rusă (întâlnirea cu Andrei Tarkovski, de pildă, sau lungile extrase din și despre Tolstoi, cele din T. de Chardin...) nu sunt traduse în românește, ca și multe noțiuni, frânturi de dialoguri, reproduse din corespondența personală și lăsate în matricea lor slavonă, unele de-a dreptul supărătoare prin întinderea lor, ca cel de pe paginile 108-110, iar culmea... nerespectului se întinde pe 37 (!) de paginile (117-152)! (E un conspect din lecturile la zi, Dostoievski, Hegel, dar, în mare, Coranul.)  Astfel că cititorul român de pretutindeni, în special cel din dreapta Prutului, este oarecum... nedreptățit. Ba chiar, în întregul său, jurnalul, cu pasaje considerabile neromânizate, e în pierdere. Să zicem, dă un rezultat destul de bizar neglijența de a lăsa un cuvânt străin într-o simplă frază: „Mama calcă ceva pe рояль”. Neglijența sau indiferența de a nu da o noțiune în românește: pian (cu coadă). Regretabil, însă astfel de frazeologii mixte sunt mai multe, dând impresia de macaronism lingvistic. Ba chiar așa e. Supără rusismele, de regulă cancelarisme de tot soiul, netraduse. Și când te gândești că era atât de simplu să le redresezi, fără eforturi speciale... Iar în subsolurile paginilor sau în paranteze trebuiau plasate note explicative, care ar fi făcut lectura accesibilă unui număr mai mare de cititori. Să mai fi îngăduit câteva zile cu publicarea, acest lucru îl puteau face cu brio îngrijitorul ediției Victor Vasilache și lectorul ei Igor Nagacevschi, ambii fiind și buni traducători.

E o neatenție în compoziția volumului, astfel că, în varia, după paginile scrise la Ialta în primăvara anului 1987 (probabil, aici e vorba de o datare greșită, apărută din neatenție) să vină, „ireverențioase” față de cronologie,  notele, deloc puține, din 1966, 1968 etc.

În fond, este vorba de un jurnal pe sărite, ceea ce ne face să regretăm că Vasilache nu a avut un apetit mai statornic pentru notații, fulgurați, mărturisiri...

Dar să revenim la calitățile „fără cusur” ale jurnalului, care e consemnare, relatare, atitudine întru demnitate și verticalitate umană, intelectuală, însă, de multe ori, el e pigmentat și cu adevărate mostre de proză aleasă: „...un soare pieziș roșu-portocaliu, orbitor, o reveneală primăvăratică, iute, o lihneală a văzduhului, slăjituri (Vasilache folosește și localisme, procedeu la care voi reveni mai jos – l.b.) din verdeață, frunză, sfecla ieșită din pământ, ca din mânecă, un ciot de mână... O întorsătură apocaliptică, – o toamnă, – răsturnată printr-o primăvară, – când din înmărmurirea asta tomnatică se desprinde mișcarea, – au ieșit brusc, din pământ, furnicile, șoarecii, gândacii, au pornit orb fluturii, gângăniile, muștele, rădaștele ș.a.m.d., de parcă undeva, cineva, a electrizat ceva (scoarța Terrei, – o explozie atomică?) și s-au pornit apocaliptic toate în horă… – și de ici… moare Zaharia! Odată moare!” Cât de în spațiile sale e prozatorul-diarist!

În mai multe cazuri/pagini, jurnalul devine spațiu de laborator pentru ce scrie și va scrie Vasilache, aici el dând, uneori in extenso, pasaje cu personajul său Serafim/ Anghel, cel ce zice despre sine: „Sunt preocupat pe lumea asta de ce vrei, dar mai ales de idei și femei” (ca să ne amintim din nou de „conviețuirea” firească a filosofiei (idei) și neaoșismului, aici sugerat de preocupările pentru... femei.

Laborator și autosupraveghere în cele legate de profesie: „Ciudat, în actul scrisului ne conduce un sentiment – (înainte de a se încununa în gând), un fluviu subteran”.

„20/XII.1966. Trei zile nicio pagină, azi 8 în șir și, pare-mi-se, inspirate!”

„Iată-s trei zile – 6 păginuțe scrise, însă un freamăt lăuntric ce mă înfioară, îmi dă frisoane, îmi tremură mâna… I-am găsit doar cheia”.

În unele pagini scriitorul este în dialog cu sine însuși:

„De ce mi se supune atât de greu Anghel? De atâta că-mi e un rod al rațiunii? Bine, dar mai în toate sunt de acord cu el!

– Cu mintea, Vasile! În fond, ești un moralist… ca orice moldovean”.

Sau:

„Aceeași grijă! În definitiv, te întreb, Vasile, ce mobil ai dat tu lui Anghel în partea I pentru a săvârși ceea ce a săvârșit? Niciun mobil, nici sentimental, nici rațional! Pur și simplu, ai parodiat câteva aparențe (mai degrabă) ale socialismului… Câteva trăsături demagogice ale politicianismului stalinist, hrușciovist. (Oricât ar părea de straniu, unul s-a continuat prin celălalt, în dauna – ha-ha! – în dauna amândurora.)” (12 august 1968).

E în jurnal o benefică dedublare ideatică și stilistică, în care alternează pagini de o subtilă estetică, filosofică elitar-literară cu cele de pe versantul ruralismului și neaoșismului, în care Vasile Vasilache a excelat. Acum însă, cu o întârziere de jumătate de secol, îl vedem virtuos și în imaginarele saloane, la efervescentele simpozioane de dezbatere a ideilor secolului XX în percuții de ecou cu cele care străbat spre noi din adâncile antichități. Se întâmplă și pasaje mixte, să zic așa, în care stilurile și ideile, de pe o parte și de pe alta, se amestecă, metisajul având și el savoarea sa: „Prostuțo … Mai departe zici, adică întâi zâmbești deștept și mai zici o dată: «Prostuțo, nu te supăra, dar …» După acest «dar» începi s-o dumirești, s-o convingi. După acest «dar» de natură aristoteliană, hegeliană, îi torni, o dumirești, o lămurești, o povățuiești… Prostia te ascultă. Marele har al prostiei, marea ei calitate e că te-ascultă cuminte, supusă, docilă, plecată, uimită, ca la urmă să exclame: – Deștept mai ești!”

Acesta părea a fi un procedeu pe care Vasilache îl aborda cu bună știință, mizând pe un efect sigur, precum în nuvela „Elegie pentru Ana-Maria” în care se citește și se comentează Kant de către omul simplu.

Sau un alt pasaj de stiluri „amestecate”, cu subtilități elitare și inflexiuni de la talpa țării:

„Am făcut Maiul-Paștele la țară. Nimic mai răvășitor și mai dezolant decât oamenii aceștia simpli jucându-se de-a v-ați ascunselea în gânduri, în vorbe, supunându-se bontonului local, codului lor etic vechi-străvechi, conformându-se momentului, circumstanțelor și celor din jur …

…Astfel sub ochii tăi se joacă Shakespeare la orice pas sub naivitatea cea mai crasă, cu o candoare ipocrită, întâlnită doar printre aristocrații seculare… Iar privirile, privirile numai cât fac! Uh…”

Peste vremi, un jurnal poate trezi și destule regrete, inclusiv pe cele legate de proiectele jinduite de scriitor, însă care, din păcate, așa și nu au trecut de pagina în care au fost anunțate și... uitate sau abandonate din diverse motive care se insinuează neprogramatic în destinul și travaliul autorului, Vasilache gândindu-se să scrie eseul „Shakespeare și literatura Modernă”. Apoi doar l-a schițat, lăsându-l de componentă a jurnalului.

„Tratat despre prostie” și „Shakespeare și niciun sfârșit” sunt de fapt două eseuri care au rămas în jurnal, adică în manuscris, din simplul motiv că autorul lor înțelegea perfect (de trist) că, la acea vreme, ele nicidecum nu ar fi fost acceptate de vreo publicație literară, de cultură, din foarte puținele care apăreau pe atunci la Chișinău: „Cultura” sau „Nistru”. Realismul socialist, dar mai ales puterea comunistă de o stupidă ideologie reducționistă insinuată în toate nu ar fi acceptat ca cititorul care e om sovietic (și al muncii!) să fie băgat în confuzii de texte atât de... mai bine zis – texte din altă lume și pentru altă lume. Dar dacă e să acceptăm prezumția absurdă că astfel de demersuri în răspăr cu  ideile luminoase ale omului nou sovietic constructor al comunismului ar fi fost totuși publicate în RSSM, vai cum săreau pe autor necruțătorii partinici Cibotaru, Racul, Corbu, mai tinerii înrăiți Dolgan, Senic, Botezatu, hârâitorul Hropotinschi și care or mai fi fost pe atunci, mânuind în loc de condei măciuci!

Nu s-au împlinit nici alte planuri pe care și le anunța: „Numaidecât, la prima eclipsă creatoare, trebuie să scriu ceea ce mă cearcă de ½ de an: «Despre provincialism» și apoi o recenzie la «Basmele» prelucrate de Botezatu”. (Aici, nu mi se pare firească, în acord cu sensul intenției sintagma: „eclipsă creatoare”. Poate – clipă?) Rămân uitate și alte proiecte jinduite: „...trebuie de scris ceva din istoria asta (despre un atlet de bâlci – l.b.), căci la un moment dat am simțit o detașare ciudată față de cele din jur – îmi da târcoale un sentiment și un gând de-o povestire”. Intenția primului eseu – „aș vrea să scriu despre provincialii necontaminați de provincialism” a trecut doar în schița sumară ca variantă de jurnal.

Din păcate, la suprafață, dar și în subsidiar, jurnalul lui Vasile Vasilache oferă multe probe de surdină și abandon, lehamite și resemnare, pentru că nu-i stătea în putere unui scriitor onest și cu adevărat talentat de la Chișinău să înfrunte deschis regimul opresiv imperialist, deznaționalizator, care curma elanul, descuraja intențiile, paraliza posibilitățile și disponibilitățile de creație, în vreme ce stimula grafomani de tot soiul, agramați, coțcari înălțători de lozinci, șefuleți (secretari) de la uniunea scriitorilor, turnători așteptând cu denunțurile în gușă prin anticamerele secției de propagandă de la CC sau cele ale KGB-ului. De aceea, ajuns la Moscova sau la Ialta, Vasilache căuta a se întâlni cu personalități de atitudine în răspăr cu puterea oficială, printre care îi aminteam pe Tarkovski sau Naum Korjavin. În metropola sovietică se mai putea da semne de rezistență, având încurajarea și susținerea tacită a unor reprezentanți ai ambasadelor străine, agenții de presă de peste hotare, care relatau în Occident despre zvâcnetele de nemulțumire din Moscova, unde anumiți șefi de state și organizații internaționale luau atitudine întru apărarea libertății cuvântului, drepturilor omului în general. Pe căi diplomatice, prin oameni de cultură, editori, jurnaliști străini, de sub zidurile Kremlinului mai puteau fi expediate scrieri contestatare, ca să ne amintim de cele ale lui Soljenițîn sau de romanul „Doctorul Jivago” al lui Pasternak. Însă la Chișinău, în RSS Moldovenească, nu existau ambasade și consulate străine, nu erau acreditați corespondenți din Occident, nu veneau în turneu formații teatrale, artistice de peste hotare... În genere, prin capitalele republicilor unionale, de cum încerca cineva să facă un gest de nemulțumire față de putere, fără amânare o astfel de cutezanță era anihilată de ciclopii de tot soiul, de strădania lașă, obedientă a cozilor de topor autohtone ce-și luau simbria de la partid și securitate. La Chișinău nu era posibilă circulația subversivă a „samizdat„-ului ce reușea să iasă din getto-ul său, cu care, sunt sigur, era la curent Vasilache, pe când se afla dincolo de Nistru.

Un discurs aparte din jurnal este intitulat Ialta, urbe proverbială în activitatea fondului literar sovietic, pe acolo, oploșiți în așa-zisa casă de creație, perindându-se, aproape ritualic, și multe zeci, poate chiar sute de scriitori de la Chișinău. Unii dintre ei își programau sejururi lungi, reluate din an în an, alții  mergeau în acel sub-tropic blând, chiar de două ori în patru anotimpuri, însă, din câte îmi amintesc – dar sunt sigur că îmi amintesc limpede – nimeni dintre ei nu a lăsat referințe scrise despre această urbe, nu a încercat să-i schițeze un portret tipologic, cum o făcea, în primăvara anului 1987, Vasile Vasilache. Frumoase, plastice, memorabile pagini. Iată un fragment: „Orășelul acesta se afla într-o văgăună. Din sus, de la miază-noapte, din apus, și din răsărit, îl fereau creste galbene de piatră, albicioase, sau albe-albe, ca helgea – iarna, când cădea zăpada. Iar poalele, tălpile i le spăla marea… Din sus, din miază-noapte, răsărit și chiar din apus, ca un căuș într-o rână, ca o albie pe-o coastă, crestele semețe, albicioase, căptușite permanent cu zăpadă, fereau orășelul de zvăpăierile continentale: geruri, nămeți, ploi torențiale, stihii și răbufniri ale naturii! Dincoace, la poale, marea i se unduia la picioare și, totuși, ca marea, neastâmpărată. Dar, de, ca marea, – niciodată nu-și ieșea din maluri, din vaduri, – deci, ca marea cumplită și blândă, cum e ea din vecii vecilor…

Așadar, din sus, din est, din vest – protecție continentală, iar de la miază-zi, marea, așa nesfârșită, iarăși protectoare.

Orășelul era, de la natură însăși, ca o binecuvântare.

...Mai în scurt, orașul acesta semăna oarecum a paradis, unde pe orice om sănătos care nimerea încoace, îl cuprindea o tristețe sfâșietoare în urma unui raționament instinctiv și, prin urmare, cu atât mai zguduitor: «Nu-mi vine să cred că toți acei care au trăit aicea au murit, ca să zic așa, forțat, constrânși de acele calamități care sunt bolile, suferințele trupești ale omului»...”

Pe acolo, pe la Ialta, își căuta și găsea refugiu omul și scriitorul Vasile Vasilache. Omul care hălăduia, cutreiera acele versante cu chiparoși, meditând îndelung, sau angajându-se în discuții întinse și alambicate. Ca bun cozeur l-am cunoscut și noi, aprinzându-se de la contraargumentele interlocutorilor, dar și de la propriile sale divagații când savante, când neaoșe, plastice, poetice, după unele din care se întâmpla să constate: „Ieri parcă dăduseră năbădăile peste mine – amețisem – vorba e că discutam cu un rus: a) despre Cehov; b) despre «pericolul galben»; c) despre evrei: «Nația mea e mai presus decât toate», – mi-a declarat o fetișcană de 19 ani, și multe altele: Shakespeare, Goethe, literatura de atmosferă, lit. de caractere, lit. antică, clasicism, etică de scriitor, și multe, multe altele – 3 ore în șir”.

La Ialta (de altfel, ca și la Chișinău) juca nenumărate partide de șah.

Uneori, vreo excursie: „Azi am vizitat «Casa Cehov». Un sentiment zguduitor de contradictoriu. Pe de o parte: universal recunoscutul Cehov, pe de altă parte: umilul, supusul, pricăjitul Cehov sub apăsarea vieții materiale, cu sunduce, cu mobilă întâmplătoare, cu adunătură, cu vechituri – fecior de târgoveț și „хозяин“ (stăpân – l.b.), cap de casă condus de femei, de capricii și necazuri insolubile: boală, resurse materiale limitate, prieteni… așa și așa…”

Și, parcă oarecât aparte și osebit de omul Vasilache – scriitorul care ca și cum nu se afla, cât și-ar fi dorit, într-un ritm firesc, dezinvolt de creație, ostracizat la Chișinău, descurajat în elanurile și intențiile, refugiat la Ialta, unde spera să-i revină posibilitățile, abilitățile de a făptui prin cuvânt. Mai curând traducea, decât se dedica propriilor sale pagini.

(Da, ca să nu fiu chiar nedrept cu scriitorii noștri afoni la farmecele orașului Ialta: pe acolo, lor li s-au întâmplat diverse cazuri hazlii, anecdotice, discuții crâncene, în contradictoriu, unele dintre care le-am fixat, la rându-mi, în jurnal, altele chiar publicându-le. Unii dintre acești colegi, întorcându-se de la fructuoasele sejururi de te miri ce din Crimeea, aduceau la uniunea scriitorilor vești despre ce mai face Vasilache pe acolo, Vasilache care se întâmpla să se afle în blândețea acelor locuri luni la rând. Da, lună, după lună, parcă însingurat, parcă în toate ale lumii venite de pe la Moscova, Leningrad, din Siberia, de pe la minele de cărbuni de unde minerii își gratulau soațele cu bilete de odihnă la Ialta, lăsându-le în libertatea și ademenelile lor... – să zic așa, în tonalitatea discretă, cuviincioasă și doar oleacă-oleacă aluzivă a lui Vasile Vasilache. Pentru că, sfătoasă, grijulie, Ialta îți hotărăște să nu prea fii dezlegat la limbă, să mai păstrezi și unele taine, distanțe, să faci ferfeniță niște bonuri, chitanțe de restaurant, hotel... Vorba autorului: „ici… a fulgerat o împunsătură, dincolo alta cu două sensuri, mai încolo o căutătură…” Și vorba lui Camus, pe care-l citează: „Arta are mișcările pudorii. Ea nu poate să spună lucrurile direct.“

În fine, ar fi o temă: scriitorul chișinăuian și nurii Ialtei... Pe cât a fost predispusă atenția și memoria, eu unul am reținut pentru jurnalul meu mai multe întâmplări născute ca și cum direct... literare cu unii din literații noștri: Nicolai Costenco, Anatol Ciocanu, Victor Teleucă, Ioan Mânăscurtă, Haralambie Moraru etc. Ba chiar unele deja le-am și împărtășit cititorilor, astfel împlinindu-se proverbul cu: dar din dar se face rai. Pentru ca iar să ne amintim de constatarea lui V.V. despre Ialta: „Mai în scurt, orașul acesta semăna oarecum a paradis”... )

Pe la Ialta (ai noștri parafrazau simplist: La alata...), ca și pe la Chișinău sau aiurea, îl încercau și tentații sau rezumate de romane erotice, în jurnal relatate la persoana a doua; persoana care se întreabă: „De ce fetele secolului 20 (a II jum.) preferă oamenii stătuți?” Și, bineînțeles, e predispus să caute răspunsul, să-l audă de la ele, tinerele. Subiecte delicate, însă nu încrâncenat criptice, pentru ca să nu se înțeleagă cine au fost actanții, în unul din cazuri apărând frământul trepidant al omului oarecât derutat: „O, și atunci, înjosit de tine însuți, de cei din jur, de însăși draga ta – respingi cu furie oarbă sângele tău, casa ta, dragostea-pălălaie, te însingurezi până la omucidere! Dar timpul, timpul, singurătatea … Atunci lăcrămezi scrâșnind, și blestemi… Și, desigur, blestemi pe cei dragi întâi, blestemi destinul, anii… Dar nu-i de ajuns: vine după asta sentimentul neputinței, aburii furiei oarbe și ai demoniei îi duc un vântuleț de somn, ori o priveliște, ori o pereche îndrăgostită, mai în scurt o veșnică nevinovăție străină, care mai ieri a fost a ta și n-ai prețăluit-o, «câine ce ești»! Pe cine să înjuri? Asupra cui s-arunci «păcatul»? Ei, și-abia atunci îți zici: așa sunt eu blestemat, ca să n-am parte de nimica pe lumea asta afară de-un orgoliu bolnav: ori totul până la dispariție, ori nimica”. E unul din alte câteva episoade similare, în care protagonistul trage concluzia că: „Știu, nu controla raporturile cu lumea prin femeie, aceasta fiind impulsul răsturnărilor. Pentru prima oară simt câte fațete capătă lumea”. Fațetele lumii, ale dragostei, ale escapadelor, revenirilor, căinței, din nou – năzuinței la... Episoade cât de cât criptate, dar nu prea mult, în jurnal, despre unele din care, la vremea întâmplării lor, au știut rudele, prietenii, colegii, binevoitorii (?), răuvoitorii, cârcotașii, jubilatorii... Pentru că, asta e, – așa e lumea... Episoade, istorii, istorioare despre care protagonistul se întreabă ce ar fi dorit, de fapt, dânsul de la ele: „Satisfacția unei ambiții de mascul? Vezi bine, niciodată nu m-aș fi dus mai departe, – mă știu, prea bine mă știu! Sentimentul autoconservării e atât de puternic, încât și lașitatea o declar aici… virtute”.

Mai memorabile – alegoriile „abătute” spre realitate, spre întâmplările autentice din destinul său, parabole „trăite „personal” ca cele a relațiilor dinte un bărbat la 40 de ani și o ființă fragilă de 19 ani... Astea, narate în „stilul său esopic-autoprotector”, cum îl formulează I. Nagacevschi în prefață.

Spre partea de final, jurnalul parcă ar „degrada” în caiete de lucru, de laborator, înregistrând notațiile fugitive de subiecte rustice, relatate după spusele altora sau pe care le-a cunoscut personal și înclinate spre narațiune artistică: „Satul bolnav de râs”, „Dănilă de la Colicăuți”, „Mătușa Chira ți frizerul Buium” (titlul îmi aparține – n.m.), anecdotica amară cu Ion Bolduma, „Ita”, „Ciulucani” de un stil oral alert, zigzagat, i-aș spune. Impresia că au intrat aici și două-trei secvențe din posibile scenarii cinematografice.

Cam mai bine de o treime din volum conține texte paralele jurnalului, diaristicii: conspect de lectură, pagini incipiente pentru posibile narațiuni. Notițe sporadice, fugitive, grabă din condei pentru viitor temei, când ar putea intra în vreo nuvelă.

Acest gen de pagini te pot duce la concluzia că, totuși, V.V. nu a avut un apetit mai statornic pentru notații, fulgurații, mărturisiri diaristice, fiind „abătut de la trebi” de scriitorul aflat în vâltorile complicatei sale narațiuni „Povestea cu cocoșul roșu”, prima parte a căreia apăruse în 1966, iar a doua în 1986. Este aproape exact perioada în care se decisese să-și scrie jurnalul. Dincolo de care a fost mereu stăpânit de voluptatea povestirii, rostogolitoare din sorgintea ei neaoșă, oarecum moralistă, ducând, pilduitor, spre concluzii cu aplecare la stările de lucruri concrete, în istorie, în societate, în destinul omului sau oamenilor. În destinul scriitorului, scriitorilor...

*            *           *

De ce ține cineva un jurnal?

 Vasile Vasilache parcă ar schița următorul răspuns: de a-și decanta cele întâmplate „După o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…” Nota chiar așa, în ziua în care a pus primele fraze în ceea ce avem acum, „Jurnalul” său editat. Jurnal autentic, necontrafăcut. Iertați-mi această aproape tautologie – Jurnal autentic, necontrafăcut –, însă am un grav motiv de a sublinia această aproape banalitate. Pentru că...

Dar s-o luăm pe rând. Acum mai mult timp (deja...), la Uniunea Scriitorilor din Moldova, discutam de una, de alta cu un coleg, când, la un moment dat, se apropie un alt coleg, întrebându-mă, dacă i-am citit jurnal publicat nu demult și ce impresie mi-a produs. Ba chiar dânsul reușind să-mi spună cum, atunci, când îl scria/ ținea, din teamă de „organe”, îl tot ascundea, îl tăinuia, îl…

Ce să-i faci?... Autorul uitase, probabil, că nu chiar cu mult timp în urmă, îmi spusese cu gura lui (ceea ce eu știam fără dubii) că, de fapt, nu a ținut un jurnal, dar… etc.. Etcetera însemnând, de fapt, inventarea diverselor tertipuri de a motiva, totuși, ceea ce nu a avut – un jurnal în bună regulă, completat curent, onest, nemistificat mai apoi, peste ani.

Apare, deci, fireasca întrebare nedumerită: De ce oare autorul se hotărî să-și mintă colegii, critica de specialitate, eventualii cititori? Probabil, posteriori, o fi găsit că ar fi important să aibă la activul scrisului său un jurnal, care i-ar adăuga prestanță, soliditate, poate chiar admirație! Astfel că și-a zis să ducă lumea în eroare, să-și fenteze colegii, să-și tragă în piept cititorii.

Însă eu îi rămăsesem dator cu răspunsul la întrebarea ce impresie mi-a produs pseudo-diaristica sa, compunerea, recompunerea, potrivirea post-factum, peste ani, a vieții sale – tot ce se abate, adică, de la principiul și natura propriu-zisă a jurnalului: gen sincronic, care se întâmplă, se plăsmuiește ad hoc, când omul își pune pe hârtie impresiile, raționamentele acum și aici. Și astfel, aș mai adăuga. Subliniez: astfel, nu altfel, ca în cazul respectivului autor ce s-a străduit să reinventeze prezentul din trecutul depărtat. Încât, rememorându-și pseudo-jurnalul, el nu mai găsește și nu poate nicidecum garanta coerența unui curs al retro-întâmplărilor vieții sale, dând flash-back-uri false, incoerente și inexacte sub aspect cronologic

Și totuși, ce păreri îmi trezise acea mistificare a-cronologică, a-sincronice? Păreri contradictorii, de la bune, bunicele – la deplorabile.  

E textul despre un tânăr inginer (sau, poate, arhitect, economist...) care, la cam 30 de ani, se gândește, jinduiește să se dedice literaturii. Visează, exersează, învață, chinuitor, posibila artă literară. În felul său. Complicat, greu. Se simte acut lipsa unei pregătiri filologice, a nefrecventării umanioarelor. Chin de calfă autodidactă, nu totdeauna cu sorți de izbândă.

Primele vreo sută de pagini sunt acceptabile, pe alocuri interesante. Țin de memorialistică, dar nicidecum, riguros-cronologic, de jurnal, precum vrea autorul să se creadă. Iar mai multe note răzlețe par a fi mai curând o conspectare, notare a unor detalii de lectură (captatoare de citate). În fine, Dumnezeu cu ele, important că, reamintindu-și anumite lucruri, autorul dă și detalii interesante. Însă celelalte vreo 200 de pagini, sub aspect stilistic, gramatical, sunt catastrofale. Din păcate, colegul așa și nu a învățat să scrie corect românește, iar paginile de care pomenesc probabil nu i le-a corectat nimeni.

Mistificările sunt evidente. Spre exemplu, dă moartea lui Petru Zadnipru pe 23 octombrie, când ea, de fapt, se întâmplase cu o lună mai înainte. Plus că nu amintește de Nichita Stănescu care, în acea vreme, împreună cu Mircea Tomuș, erau la Chișinău. Într-un loc spune ceva despre Marin Sorescu, cu care s-ar fi întâlnit la Moscova. Dă ziua de 23 octombrie, pentru ca să treacă, pe pagina următoare, tot la Sorescu, tot la Moscova, însă pe... 14 noiembrie! Să fim serioși, scriitorul bucureștean nu a stat o lună întreagă la ruși! Câteva pasaje sunt reluate, integral, la pagini diferite. Este repetitiv în tânguirile sale că, în adolescență, a învățat în rusește și, se înțelege, racilele se resimt și azi. (Dar, au trecut peste 60 de ani de atunci, putea învăța a scrie acceptabil românește, însă…) E sincer, de mai multe ori, când se referă la neputințele sale de a înainta în consolidarea unei ținute de scriitor, precum râvnește.

Îi joacă festa memoria, cota-jurnal fiind foarte puțină, dominând blocnotesul, caietul, sumare și acestea, eclectice, neconstituite în cursivitate textuală. Alternanțele de genuri pun, bineînțeles, și probleme de compoziție, dar și de credibilitate. Mai niciodată atare dificultăți nu sunt soluționate adecvat. Fisuri de regie a textului. Nu de puține ori, prea perceptibil, prea „dezgolit” efortul de a scrie, de-a articula fraza întru plasticitate, corectitudine. Clișee, banalități „topite” în fraze neîndemânatice. În 1974 vorbește de „Arborele Eminescu” al lui David, nume pe care, nemodest vorbind, i l-am dat eu acelei stampe, în 1984. A se vedea interviul cu Aurel din iulie a acelui an.

 Pe alocuri, pare să cadă prea ușor de acord cu maximele altora. Sute de citate. Mult mai multe decât opiniile personale.

Spune că s-a întâlnit cu cutare, cu cutare (Boțu, Damian, Voznesenski etc.), însă nu reține nimic din ce au spus dânșii. Detalii de umplutură, multe. Lasă să se înțeleagă că poetul Voznesenski ar fi fost de câteva ori la Chișinău, cu el ar fi stat la taclale, rusul i-ar fi spus ceva (reproduce, inventat bineînțeles, ce i-a spus). Eu unul îmi zic că, chiar de nu ne-am fi cunoscut cu Andrei Voznesenski, sositul la Chișinău, oricum aflam, deoarece eram angajat în redacții, secțiile de literatură. Aflam, nici vorbă. Dar uită că de asta știa doar autorul de „jurnal”, nu atât misterios,  cât mistificat.

Încearcă să o dea în filozofie. Însă, de regulă, ideile sunt de duzină, repetitive. Eclectismul diminuează, împuținează, spulberă jinduita ideație. Ideația și textul pe care nu-l lasă să fie pus într-o matrice firească.

Odată ce informațiile, notele jurnaliere nu au un suport documentar concret, de epoca, anul, ziua la care se referă, documentul fiind chiar jurnalul din care autorul zice că le-a extras, unele date, fapte etc. pot fi bănuite că au fost compuse și așternute pe hârtie post factum; ba chiar cu mult după perioada la care fac trimitere. Spre exemplu, fără un jurnal la zi, fără o notă fixată după întâmplarea evenimentelor, cum poate dovedi autorul că chiar s-a întâlnit cu poetul Andrei Voznesenski, cu Bella Ahmadulina, cu bardul și poetul Bulat Okudjava? Cum poate certifica indubitabil (o pagină de jurnal la zi ar fi putut fi suficientă ca să o facă) spusele lui Voznesenski, că el vine dintr-un alt domeniu în literatură? Eu unul cred că situația putea fi una inversă: Voznesenski a început-o ca tânăr scriitor, cunoscut și susținut chiar de Boris Pasternak, dinspre literatură plecând spre politehnică, spre arhitectură. A scris poezie până a deveni student la politehnică. Nu, nu e o situație similară cu cea a colegului chișinăuian, care trage jarul la turta sa.

În fine, lipsit de autenticitatea momentului, emoției, gândului ivite ad hoc, ceea ce scrie post-factum fiind aproximat pe o inautenticitate/ inexactitate cronologică aproape sută la sută, textul în cauză corespunde unui cu totul alt protocol de discurs, decât cel al diaristicii, al jurnalului la zi. Oricât te-ai strădui, oricât de bună ți-ar fi memoria, după  jumătate de secol nu mai poți pune ordine cronologică în ceea ce ticluiești în locul jurnalului care, chipurile, a fost scris live, „la timp”.

P.S. La Uniunea Scriitorilor din Moldova, când a fost lansat „Jurnalul” lui Vasile Vasilache, celor prezenți li s-au demonstrat și caietele originalului. Iar colegului care și-a editat pseudo-„jurnalul” i-am spus franc de bănuielile lipsei de autenticitate, știind că nu are probele autografului din timpurile la care se referă. Din păcate...