* *
*
Văcuța-Domnului
urcă pe sticla geamului.
Sticla e caldă și
curată
pentru că e-n miez
de toamnă.
Văcuța Domnului a
confundat anotimpurile.
Ce grăbită e.
Ce curajoasă și
dementă e.
Nici chiar nu știu
ce-o fi mai mult în
firea ei:
curaj sau demență.
* *
*
Singur în odaie:
pun muzică
și dansez
de minune
gândindu-mă la
rudele decedate.
Nu pot înțelege
de ce sunt
considerat
un dansator prost.
* *
*
Educatoarea albă
stă pe banca din parc
punând piciorul pe
bancă.
În jur – doar copii
negri
se îmbulzesc, se
răspândesc.
Unul din ei cântă
la unul din degetele piciorului ei
un motiv chinezesc.
După gardul ruginiu
stă un bărbat ce
are-n colțul ochilor
punctișoare albe de
iaurt.
Dar ce au aici a
face versurile?
Ce fac eu aici?
Cum de-am nimerit
aici?
* *
*
Iată ce spuse G.
Flaubert
despre romanul
„Madame Bovary”:
– Ce să vă spun
despre această carte?
Înainte de toate în
ea am vrut să exprim
acea nuanță
specială gălbuie a ulicioarelor
unde uneori se
cuibărește jindul.
* *
*
Mirosul de pește a
intrat în degete
și e de-nestârpit.
Unicul lucru
la ce mai poate
folosi el –
de a lua un stilou
și să scrii versuri
îmbibându-le cu
osoasa tristețe
chefal.
* *
*
Mișa Epstein
mă sfătui:
– Da pune și tu
vreo pereche de rime
și toți vor fi
fericiți. –
Mișa are dreptate.
Însă de ce dânșii
ar trebui să fie
fericiți?
* *
*
Ce bine arată
uneori
figura de stil
trupeșă
bronzată.
Și mai înainte
vreme
îi bănuiam eu pe
filologi
însă acum chiar
m-am convins
cuprinzând cu brațul
crupa poeziei
cu micul ei sân al
imaginației.
* *
*
Înșfăcându-se de
barele vagonului
cu mâna-i cărnoasă
ea urcă pe
platformă.
Îi este în cot că
gara întreagă
îi vede chiloții.
Se așază, scoate
din pungă
ouă fierte, le
ciocnește de măsuță.
Și cum o cheamă pe
mătușă?
– Europa
Răsăriteană.
* *
*
Revin la serviciu
însă la masa mea
deja stă cineva
bate bilele
abacului meu
și-a tras până la
coate mânecarele mele.
Iar mie parcă mi-i
a bucurie
dar oarecum și a
teamă.
* *
*
Ia și-l ascunde
în vie.
Curând voi uita
unde l-ai pus.
Iar când va veni
timpul să tescuim strugurii
voi reveni, și pe
dibuite
printre frunze
dintr-o dată –
sânul.
* *
*
Cu una bronzată
e mai simplu să
cazi de acord.
La ce i-ar mai
trebui bronzul?
Și mai lesne e să
te desparți:
când i se trece
bronzul
ea însăși dispare
rușinată.
* *
*
Pe șoseaua ce duce
spre Ierapetra
pe fundalul Mării
bibliene
văzui sărutul
anului
în goana cursei
un biciclist sărută
umărul
unei bicicliste.
* *
*
Deja va trebui
să faci tu însuți
piața
să-ți ștergi
lentilele ochelarilor
să deschizi
televizorul
să-ți scarpini
călcâiul.
Totuși, ce porcărie
e:
să abolești robia!
* *
*
Vierule din Toscana
Vierule din Riohi
Vierule din
Provence!
Tu te trezești cu noaptea
în cap
Și muncești în
sudoarea frunții
Pentru a crește
strugurii
Care mă vor
termina.
Curbura umărului
1
Pe fundalul
fumuriului umăr de femeie negrea
umerașul sticlei
sau invers:
în dependență de
faptul
dacă noi ședeam
sau eram culcați.
2
Acum eu deja știu
ce e aia maturitatea.
Astfel că le invit
pe cele mai simpatice prietene
să bem și noi o
sticlă, însă scopul meu e umerașul
sticlei, pe când
fumuriul, femininul – nu ar fi decât un pufuleț,
un fel de lumină.
Cum de rabdă ele?
Că doar asta e
curat parșivenie, perversiune de bătrân:
să strângi sticla
răcoroasă
privind spre
prietena-ți ce stă ceva mai la o parte...
* *
*
Uite ăsta era
eveniment:
în mai
după rugăminți și
implorări
pentru prima oară
ies afară
dezbrăcat.
Însă în țara asta
lunile s-au lipit
precum colțunașii.
Așa și voi muri
în trenci.
* *
*
Nu te trezi dintr-o
dată
Nu te trezi brusc
Mai stai în pat,
bucuria mea,
Mai stai în pat,
dimineața mea.
Pe Pământ e încă
devreme
Pe Pământ e încă
posomorât
Trista mea bucurie
Buna mea dimineață.
* *
*
Totuși
unele nopți
sunt cu mult mai
tandre
decât altele.
Mai ales, iată,
ceea
mai curând
jumătatea ei
ascuțită și scurtă
pe marginea
Münchenului.
* *
*
...după ce dânsul o
abandonă
ea era de-a dreptul
disperată
încât serile
eu îi telefonam
și tăceam în
receptor.
Când ne întâlneam
ea îmi șoptea:
– El a telefonat
din nou
însă a tăcut.
Iar eu o ascultam
și de asemenea
tăceam...
* *
*
Botul câinelui
la un centimetru de
buzele mele.
De-aș spune ceva
mi-ar mușca gura.
Câinele tremură
de nerăbdare.
Să tac chitic în
continuare
sau totuși să risc?
* *
*
Durerea din inimă o
numesc:
trezirea ariciului.
Cel din cărțile
pentru copii, simpatic
de loc ghimpos
botișorul îi
miroase a lapte
palma așa și se
trage spre el.
Da, atât de
rotunjor, drăgălaș
în afara
suspiciunilor –
cine ar fi putut
crede că
tocmai el?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu