BRODSKI: „MANEVRE MARITIME”

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Cartea

Trimite-mi o carte cu final fericit.

                                Nazim Hikmet

În sfârșit, peregrinul își găsește loc de mas.

Blondul fercheș se răfuiește cu ticălosul

spre-a-l da la brazdă.

Țăranul privește copacii

și închide grajdul.

Constelațiile amintite picură-n adânc de liniște,

în geamuri închise, printre pleoapele ce se-mpreunează.

...În primul capitol ramurile copacilor

s-au lipit tăcute de geam,

iar în spitalele adormite bolnavii țipă ca păsările,

uneori, romanele se termină în plină zi.

Savantul acoperă cu jaluzelele fereastra, descoperind legități,

un călător oarecare

se ascunde după colnic,

celelalte personaje se întâlnesc în pauza de prânz.

Economia se stabilizează, sociologul își abandonează îndoielile.

În fața barurilor elegante

lucesc automobile modeste.

Războaiele s-au terminat. Crește o nouă generație.

Fiece femeie poate conta că va avea un bărbat.

Blonzii explică pe înțeles diferența

dintre bine și tău.

La amiază, toți copacii ocrotesc cu umbrele țăranul...

Toate avioanele revin cu bine

aterizând în aeroporturi.

Căpitanii de nave

văd distinct țărmul.

Proștii se fac deștepți. Mincinoșii încetează de a mai minți.

Iar ticălosului, firește, nu-i iese nimic

din ce ar fi vrut să facă, să dreagă.

... Dacă în primul capitol cineva continua să urle,

în al treizecilea capitol, bineînțeles, urlătorul a amuțit.

Obsesiile sexuale și optimismul social,

epigrafe potrivite din rondeluri, sonete, canțone,

subiect cvasi-detectiv, numit – viața.

...Trimite-mi o carte cu final fericit. 

22.VIII.1960

Piesă cu două pauze pentru saxofon-bariton

Chemare metalică-n miez de noapte

se desprinde de pe catedrala Petropavlovsk,

din ferestrele deschise ale ulicioarelor

zdrăngănesc melodios orologiile de lemn ale odăilor,

în aparatele de radio răsună imnuri.

Totul amuțește.

Prin ganguri se sting șoaptele alerte

ale fetișcanelor

și în iunie ibovnicii sunt liniștiți.

Arare trece câte o mașină.

Tu stai pe pod și auzi

cum se potolește, clipocește și se stinge

un oraș întreg.

Din întunericul cald și siniliu

noaptea aduce

gemulețe pătrate

și jocul de lumini fărâmițate ale canalelor.

Cântă, cântă, Dizzy Gillespie,

Gerry Mulligan și Sherring, Scherring,

în costume albe, toți voi, acolo, în costume albe

și cămăși scrobite

pe străzile patruzeci și doi și șaptezeci și doi,

acolo, dincolo de oceanul negru, printre arbori,

printre care zboară avioane

cu luminile de bord aprinse,

peste ocean.

Stil bun, stil excelent

în această seară,

Doamne, Doamne Dumnezeul meu,

ce mai face acolo Jerry,

bariton, plictis și singurătate,

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu,

sunetul conturează o elipsă atât de departe peste ocean,

și dacă acum negroidul Garner

bate cu mâinile-n rândurile claviaturii alb-negre,

totul devine clar.

Errol!

Doamne, Doamne, Doamne, Doamne,

ce mai toboșar are bătrânul Monk

atât de departe,

dincolo de ocean.

Doamne, Dumnezeul meu,

asta parcă ar fi o goană după noi, goană după noi,

Doamne,

cine-ar fi cel care pălăvrăgește cu moartea, ieșind în stradă,

azi dimineață?

Doamne, Doamne Dumnezeul meu,

tu alergi pe stradă, e atât de pustiu, niciun zgomot,

doar în ganguri, în casele scărilor, la intersecții,

în intrările principale,

în galerii sordide vorbesc unii cu alții,

pe fațadele zăvorâte gazetele își rânjesc

titlurile.

În iulie, ibovnicii sunt atât de liniștiți,

liniștiți, liniștiți.

 1961

 [Trecu ianuarie...]

Trecu ianuarie după geamurile-nchisorii

și eu am auzit cântul condamnaților,

răsunând înfundat după zidurile celulelor.

„Unul din frații noștri e în libertate”.

Tu încă mai auzi cântul întemnițaților

și tropăitul supraveghetorilor taciturni,

chiar cânți și tu, cânți neauzit:

„Ianuarie, adio”.

Întorcându-te cu fața la geam,

tu mai bei cu mici înghițituri aer cald,

pe când, îngândurat, eu pe coridoare

mai rătăcesc de la un interogatoriu la altul

în acea țară depărtată, unde deja nu mai există

ianuarie, nici februarie, nici martie.

1962

Alunecă stropii pe sticlă...

Alunecă stropii pe sticla lucioasă

ca pe față. Privește și tu,

cum dus-întors, între perete și masă

rătăcesc înăuntru. Înăuntru.

Tremură fitilul. Alunecă ceara.

Lucirea i-i slabă, ștearsă.

La fel tremură creieru-mi în seară,

cât ploaia bate, leșioasă.

1965

Manevre maritime

Atacul pterodactililor asupra

unei turme de ihtiozauri.

Mai jos, peste inamic pichetează

o șopârlă ce aruncă flăcări pe nări

mai curând o urmașă, decât draga-ne nașă.

Un oarecare an de la Nașterea lui Hristos.

Probleme legate de condiția unui burlac.

Hotel.

Și cutremură lustra

începutul revenirii la moluscă, ilustra.

VI.1967

Din Anglia

Foșnetul „Anotimpului irlandez” gonit de vânt

pe căile ferate spre depoul părăsit. Pălămidă,

foșnetul pelinului mort ce-a întrecut toamna,

limba apei, gri, lângă gingiile de cărămidă.

Iubesc mult aceste sunete – sunetele unei vieți fără scop, dar care

durează mult și căreia nu i se mai poate adăugat nimic, decât

pașii tăi scrâșnitori prin pietriș. Pași rotitori spre cer ca un filet.

Doar șoarecele mai înțelege splendorile pustiirii fără sfârșit –

cu șine ruginite, traverse aruncate la întâmplare,

pari, stâlpi care mai de care, pe fundalul cerului –

cabluri-strune, ce nu-s în stare să ia mai sus de un do-diez răgușit,

înfrângerea timpului în fața fierului.

Nimic nu mai poate fi reparat, spre a mai fi cândva folosit.

Poate că doar să se întindă asfalt pretutindeni sau, prin explozie,

să se șteargă de pe fața pământului stadionul de beton

obișnuit cu grimasa urlătoarelor gloate în agonie.

Apoi va apărea un șoricel. Încet, fără grabă, el va ieși la

mijlocul terenului, arătându-se fugitiv ca sufletul ivit

în raport cu trupul și, ridicându-și botișorul înnebunit,

va rosti: „Nu, nu recunosc”. Atât.