IOSIF BRODSKI ÎN „ACOLADA”

Călăuza

I

Călătorie în Asia, adăpostit în case străine, în izbe,

băi publice, hardughii sau mici castele din bârne,

gemulețele afumate ale cărora țin spațiul în frâu, –

învelește-te cu cojocul și nărăvește oriunde

să te culci cu capul în ungher, fiindcă-n ungher e mai greu

să dea cineva cu toporul – unde mai pui, în întuneric – să dea ea,

cea îngreunată de multă băutură și, după regulile crimei,

să te despice mortal. Înscrie un cerc în pătrat, de vei putea.

II

Teme-te de fălcile late, inclusiv ale lunii, de tărcata

piele a obrazului. Ochiului căprui preferă-l pe cel cu cătătura

albastră – mai ales atunci când drumul duce în pădure,

în hățiș. În genere, la ochi este importantă tăietura,

așa cum în clipa din urmă e mai bine să vezi ceea ce –

chiar de-i mai friguros – decât paltonul e o variantă mai bună,

pentru că gheața s-ar putea sparge, și e mai bine să te bălăcești

în produf, decât în cleioasa, ca mierea, minciună.

III

Totdeauna alege izba, în curtea căreia-s întinse la uscat

scutece. Ai a face doar cu cei cam la cincizeci de ani ajunși.

La această vârstă mojicul cunoaște destule despre destin,

pentru a trece pe contul tău ceva și pentru el însuși;

la fel e și cu muierea. Banii ți-i tăinuiește în gulerul

cojocului; iar de călătorești cu ușorul – banii, perlele,

le ascunde-le-n crac de pantalon, sub genunchi, nu în cizme.

Pentru că în Asia primele lucruri ce se fură sunt cizmele.

IV

În munți, să te miști încet. Dacă trebuie să te târăști – fă-o.

Maiestuoși văzuți de departe, fără sens – văzuți de aproape

munții sunt forma suprafeței, pusă în fund, pe șezute,

și părând potecă orizontală ce șerpuiește cât șapte,

dar care-n esență e verticală. Când ești culcat în munți – stai drept,

când stai – ești culcat, demonstrând că numai căzând, chiar întâmplător,

tu ești independent. Astfel e învinsă spaima, amețeala

peste prăpastie sau încântarea pe culmile munților.

V

Nu răspunde când ești strigat „Hei, bătrâne!” Fii surd și mut.

Chiar cunoscând limba lor, nu vorbi în ea niciodată.

Străduie-te să nu te remarci în profil, en face; uneori

Pur și simplu nu-ți spăla fața. Și când cu lama lată

a ferestrăului ei taie beregata dulăului, nu te încrunta.

După ce fumezi, stinge-ți chiștocu-n scuipat. Și ceva

despre haine – să le porți negre, culoarea pământului; mai ales

rufăria, ca să potolești dorința lor de a te îngropa în ea.

VI

Când te oprești în pustiu, din pietre potrivește

o săgeată, ca, de cum te trezești, să știi încotro să pornești.

Nopțile, în pustiu demonii chinuiesc drumețul. Cei care

ascultă de ce spun ei, se rătăcesc; faci un pas – și greșești.

Năluci, spirite, demoni, case îmbietoare – umplu pustiul

întreg – te vei convinge de asta când, alunecător,

sub tălpi îți va scrâșni mărunt nisipul și din tine

nu va rămânea decât unul sufletul nălucitor.

VII

Nimeni niciodată nu știe nimic cu adevărat.

Privind la spatele lat, îndesat al ghidului în fiece dimineață,

să-ți spui că privești în viitor și ține-te de el pe cât posibil

la distanță. În esență, viața  înseamnă distanță

între astăzi și mâine, altfel spus, între tine și viitor

și face să-ți grăbești pașii, mai ales dacă cineva

pe potecă îți vine grăbit din urmă: poate vreun ucigaș,

sau hoții, sau poate trecutul, timpul de cândva.

VIII

În duhul acru al boarfelor, în izul tizicului

prețuiește indiferența lucrului văzut de la depărtare,

iar tu însuți pierde-ți conturul, devenind nedeslușit

de binoclu, amintiri, jandarm, rublă sau mărgăritare.

Tușind într-un nor prăfos, fleșcăind prin noroi,

ce importă cine te vei arăta tu îndeaproape?

Ba chiar e mai bine că omul cu hangerul nu va reuși

să se gândească la tine ca la un străin-nefrate.

IX

În Asia, râurile par mai lungi decât în alte părți de lume,

mai bogate în aluviuni, adică mai tulburi; este știut

că după apa lor rămâne nămolul, și cel ce a sorbit din ele

mai apoi își smulge părul din cap la gândul ce pacoste-a băut.

Nu-i crede oglindirii. De cealaltă parte treci doar pe o plută

pe care a-i meșterit-o chiar tu. Reține că flacăra focului,

pe care îl vei aprinde pe malul râului, alunecând în aval,

te va trăda numaidecât dușmanului.

X

În răvașele pe care le trimiți de pe aici nu povesti despre

ce ți s-a întâmplat în drum. Dar, scăpărând din cremene,

foșnind din frunze, povestește despre tine, sentimente și celelalte –

deoarece scrisoarea ar putea fi interceptată. În genere

mișcarea peniței în latul filei de hârtie ar însemna mărirea

distanței dintre tine și acei, cu care deja nu vei putea

să șezi sau să te culci; cu care, în pofida mesajului trimis

nicicând nu te vei mai vedea. Indiferent care ar fi cauza.

XI

Când stai singur pe podișul pustiu, sub nemărginita cupolă

a Asiei, în azurul căreia pilotul sau îngerul s-a întâmplat

să-și fluture albul scrobit; când tu tresari nevrând,

dându-ți seama ce mic ești pe lume și neînsemnat,

ia aminte: spațiul, căruia se pare că nu i-ar lipsi nimic,

de fapt ar avea nevoie imperios de o privire dinafară,

de criteriile pustiirii. Iar a-l ajuta în această privință

ai putea doar tu, pentru prima și ultima oară.

1987

Carte poștală din Lisabona

Monumentele evenimentelor care n-au avut loc vreodată –

Evitatelor, neîntâmplatelor războaie sângeroase.

Frazelor înghițite în timpul arestului.

Amestecului de trup golaș cu crengi de foioase,

în rezultatul căruia apăru San-Sebastian.

Aviatorilor care s-au avântat spre nori

cu ajutorul aripatului, codatului pian.

Monumentele celebrilor inventatori

ai motorului cu combustibil din resturi

de amintiri. Soțiilor de navigatori, preocupate

de aceleași bucate; ochiuri prăjite.

Constituțiilor despuiate.

Independenței statelor cu sânul pe jumătate.

Cometelor ce-au trecut pe-alături de pământ

în goană după infinit, semnalmentelor cărora

corespund aceste reliefuri, dar nu-n totalitate.

Provizoriei copulații în barba arestatului a

ideii puterii cu o plantă oarecare.

Descoperirii Infarcticii* – partea necunoscută a

lumii de apoi. Cubistului cu mintea-n vânturare,

acoperișului sensibil la zumzăitul soprano

al liniilor de telegraf în bătaia vântului.

Monumentul sinuciderii din cauza

dragostei neîmpărtășite a Tiranului.

Cutremurului de pământ, de popor

întâmpinat cu sărbători și bucurii.

Mâinii care nicicând nu s-a atins de bani,

cu atât mai mult unei orgi născătoare de copii.

Sumei frunzelor verzi, în drept să deteste

din timp diferența lor. Fericirii. Visului

care a impus realitatea din contul populației

aflată mereu în mreaja dezacordului.

1988

______________

*Infarctica – derivat verbocreat de la: infarct.

Tomas Tranströmer la pian

Orășel ce stă în câmp ca o anexă a solului.

Monarhul bufnit cu ștampila poștei locale în mutra sa mare.

Clopot în amiază. Din școala de zece ani, o mulțime de pici

se risipesc ca pastilele protectoare

de eventualitatea unui viitor neclar. Discipole ale lui Carl Linné,

automobilele ruginesc sub vegetație, înverzindu-se ah hoc,

iar frunzișul, la fel pe ascuns, chiar de-i din alt aluat,

e ales în sensul abilității sale în a o rupe din loc.

Nimeni țipenie. Piața pentru viitorul monument

care va avea aici reședință permanentă

se extinde pas cu pas. Și brațul

prins de pian cu un suport

cu un instrument anume

încetul cu încetul se desprinde de corp, de pare

că spre final s-ar fi ales cu o proprietate

mult mai mare

sau indiferent fiind la ce și cât au adunat în creier

celulele; și degetele, de parcă s-ar teme pe la zori

să piardă bogăția văzută în vis, se agită prin peșteră

astupând spărturile cu mari comori.

1993