Din poezia lumii
Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia
S-a născut în familia poetului buriat
Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat
și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent
în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este
admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia
mongolă.
Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23
de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un
Nicolae Labiș al buriaților. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru
post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr
clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund
ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii
poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a
lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și
rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și
melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost
editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de
versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.
În traducerea lui Leo BUTNARU
Namazul de dimineață
Nu
fremăta, măr ce înflorești,
nu
arunca din cuib rozi puișorii berzei,
născuți
spre a muri la apus de soare.
Cocoarelor,
nu dănțuiți în cer,
ascundeți-vă
la sânul meu.
Puiuț
de graur, nu ciocăni în găoace,
căci
se-aude pretutindeni.
Liniște,
pentru dumnezeu, liniște!
În
pragul modestei mele colibe
iubita
își piaptană pletele,
de
parcă ar cânta
la
o arfă cu strune de aur.
Scrisoare către tine
Buna
mea, Păunițo,
te-am
tot așteptat până în miez de noapte
lângă
chioșcul de flori înzăpezit.
Am
citit absolut toate anunțurile de pe
uriașul
cilindru de afișier
ba
chiar am și compus muzică
pentru
ele.
Tu
nu veneai.
Când
îmi prinse a degera degetul mare
din
bocancul stâng, scofâlcit,
am
început să dau cu el într-o oarecare statuie,
prefăcându-mă
că
aș verifica dacă
se
mai ține bine lumea noastră.
Tu
nu veneai.
Când
măturătorului șchiop
îi
cunoșteam deja întreaga genealogie
de
la începuturi până în zilele de mâine
și
mai știam cum, ieri, cherchelit, el se certase cu bătrâna-i soață,
constatai
același lucru: tu nu veneai.
În
fine, am încleiat chiștocul
de
geamul după ce țopăiau fetișcane prinse în twist,
apoi
o luai spre troleibuz,
bocănind
cu picioarele țepene de ger,
parcă
din buturugi înghețate.
Seară
în voal fumuriu,
trecători.
Petale
de trandafiri albi pe buze...
* *
*
Eu
mă voi răsturna ca cerul,
tu
ca marea te vei revărsa,
și
împreună vom întrupa
depărtate
orizonturi sinilii.
Eu
mă voi oglindi în tine,
ne
vom tot săruta,
și
printre noi vor pluti
albe
corăbii!
* *
*
„O,
mamă! Spune-mi de ce
nopțile,
în groaznice coșmaruri
te
chem, te chem ca pe timpuri?”
„Feciorașule,
tu încă mai ești copil”.
„O,
mamă! Spune-mi de ce,
visând
la gloriosul Maestru,
te
uit cu desăvârșire?”
„Feciorașule,
te-ai și maturizat”.
Chipul
Chipul
iubitei mele –
ecran
al sufletului ei sfios.
Ca
la revărsare de râu,
încoace
aleargă tainice patimi,
pentru-a
întâlni tandrul timp al înfloririi.
Sub
palma mea
ea
e
tânără
și
atât de proaspăt-fremătătoare,
la
mângâieri răspunzându-mi cu căldura iubirii,
precum
o mare
fulguind
o lumină enigmatică,
în
adânc legănând
două
stele cețoase, înecate.
Cântecul fetei îndrăgostite
Veșnic
tinere fie-ți
glasul și trupul.
Iubească
și mângâie pământul
herghelegiul
chipeș ce ești.
Calul
nicicând să nu te părăsească,
să te salveze de
pe câmpul de luptă.
Iubește
și suspină după mine:
iată, sunt
alături de tine.
Dar
dacă te va ademeni vreo duduie –
lacrimile
mele să-ți picure pe pleoape,
închizându-ți,
închizându-ți, închizându-ți
ochii
nerușinați!
* *
*
Flăcăul
se întorsese acasă enigmatic, tăcut,
cu
roșii ruje pe obraji.
Îndelung,
pe-ascuns, acoperind pana cu palma
a
tot scris, a scris.
Ca
un dement bătea cu pumnul în masă.
Apoi
arse filele, scrumul dându-l pe vânt.
Încruntat
umbla prin grădina întunecoasă,
cu
creștetul fructele în pârg le atingea...
Și
nemaiputând să păstreze marea taină
și
ne-în-stare taina s-o spună lumii,
dintr-o
dată prinse-a fluiera a pagubă.
* *
*
Ca
un fălcos lup brun-cenușiu
ce
și-a recăpătat speranța
în
noaptea aceasta eu am adulmecat
prin
surde ulicioare
cu
sângerânde cicatrici
de
la primele sărutări
ale
iubitei mele!
* *
*
Sentimentele
mele – nesigur
nor
de zăpadă
pe-o
culme de munte.
Fetișcano
ce mergi pe lunecoasa potecă
pășește
cât mai atent
cu
cântecul tău sonor nu curma
liniștea
munților mei.
Revenire
Iubito,
aprinde-un
chibrit
sau
pipăie, căutând întrerupătorul!
O
lună despărțirea de tine
e
ca o autoexilare în iad!
Mâinile
mele-au orbit,
uitând
căldura mâinilor tale.
Ochii
mei au uitat ochii tăi,
zulufii
mei – zulufii ți i-a uitat, buzele – buzele...
Iubito,
bun venit!
20.08.1970
De-aș avea și eu voce
De-aș
avea și eu voce melodioasă,
catifelată,
ușor guturală,
leită
unei săbii ce joacă
în
vârful degetelor,
aș
cânta despre femeile buriate,
maronii,
ca pământul,
despre
batistele purpurii
ce
și le smulg din mâini unii altora
bravi
călăreți la-ntreceri de cai,
despre
soarele în flăcări
încâlcit
prin năgară...
Eh,
de-aș
avea și eu voce melodioasă!
Ce mult am dormit eu și tu
După
ce-notaserăm ca delfinii în mare,
am
ieșit cu tine pe țărmul nisipos
tineri,
adolescenți îndrăgostiți
și
ne-a cuprins un somn adânc
pe
dunele pustii și fierbinți...
Trezindu-mă,
văzui în preajmă
o
respectabilă doamnă căruntă
și
niște copii ce lărmuiau agitat
pe
când prindeau crabi la debarcader...
Cum
mai zboară timpul insesizabil,
ce
îndelung am dormit noi, ce mult!
13.02.1971
Întâlnindu-mi prima dragoste
Ieri,
când mă plimbam pe bulevard,
mi-am
întâlnit prima dragoste, fosta...
Era
cu căruciorul pentru copii, pe care
îl
mișca atât de atent și preocupată,
de
parcă în el ar fi fost o vază japoneză
de
porțelan, cuibărită în vată – lucrare fină
a
vechilor maeștri.
Ființa
care se afla în cărucior,
ca
o reflectare în oglinda apei,
orbește
și nespus de mult semăna
feței
fragede și tinere pe care
pentru
prima oară eu am ars-o
cu
timidul meu sărut de băietan –
între
mine și acel sărut deja a patra oară
flutură
din ramuri înflorite primăvara...
Însă
autoritara bărbie necunoscută
a
ființei care se afla în cărucior
îmi
aminti că timpul e fugace
și
că acea dragoste n-a fost decât întâia.
Fiica vânturatică
Nopțile
de iunie erau
doldora
de cântecul cucului.
Greii
ciorchini ai mălinilor
se
înclinau de floare multă.
„Unde
ai fost tu, netrebnico?
Noaptea
cu cine ai petrecut-o?”
Drept
răspuns ea doar râdea
cu
buzele-i arse, spuzite,
și
înclinându-și capul, setos
bea
apa de la robinet.
* *
*
O,
în sfârșit, la urma urmelor
noi
ne-am înțeles unul pe altul!
Între
inimile noastre
s-a
întins atât de jinduitul
fremătătorul
fir al înțelegerii,
fir
luminos, ca lacrima, tandru,
precum
aripioarele fluturelui abia născut.
O,
ce greu și ce groaznic e
țânțarul
ce
se așază pe el!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu