ORIZONTUL POEMELOR LUI IOSIF BRODSKI

Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Versuri despre spaniolul Miguel Servet*, eretic ars pe rug de calviniști

Întâmplările adevărate uneori devin parabole.

Nu-i exclus că această precizare el ar fi considerat-o în plus.

Probabil, acum

îl încearcă indiferența.

De altfel, dânsul

nu se lasă prins de indiferență,

deoarece din trupul său nu a rămas decât o mână de scrum

care s-a amestecat cu lumea, cu praful drumului,

cu vântul,

cu cerul imens,

în care el îl găsea pe Dumnezeu.

Pentru că nu-și îndrepta privirea spre cer.

Pământul îi era mai apropiat.

Iar la Zaragoza a studiat dreptul Omului,

apoi circulația sângelui Omului –

la Paris.

Chiar așa. El nicicând nu l-a contemplat pe

Dumnezeu,

nici în sine,

nici în cer,

nici pe icoană,

pentru că nu-și lua ochii

de la om și drumuri.

Fiindcă viața întreagă a tot încercat să scape

de urmărire, prigoană.

Fiu al veacului – el se depărta de

veacul său,

înfășurându-se în pelerină,

spre-a se tăinui de ochii iscoadelor,

de foame și ninsoare.

El, cel care studiase necesitățile

și posibilitățile

omului,

Omul care studiase Omul pentru Om,

așa și nu și-a ridicat privirile

spre cer,

dar fiind că în anul1653,

la Geneva,

el a ars între doi poli ai veacului:

între ura față de om

și ignoranța omului.

1959

_____________________ 

* Miguel Servet (1511–1553), cunoscut și ca Miguel de Villanueva, a fost teolog, medic și umanist. Interesele sale cuprindeau numeroase științe: astronomia și meteorologia, geografia, jurisprudența, studiile biblice, matematica, anatomia și medicina. În medicină, a fost descoperitorul circulației pulmonare (mica circulație).

În memoria lui Fedea Dobrovolski

Noi continuăm să trăim.

Scriem sau trimitem răvașe.

Privim amănunțit femeile frumoase

care-i zâmbesc lumii de pe copertele lucioase

ale revistelor ilustrate.

Noi ne tot gândim la prieteni,

străbătând orașul întreg când revenim spre casă

în tramvaiul friguros și trăncănitor:

continuăm să trăim.

Uneori vedem arborii care

cu brațele lor negre și goale

sprijină infinita greutate a cerului

sau se frâng sub greutatea ei.

Vedem arborii

doborâți la pământ.

Și continuăm să trăim.

Noi, cei cu care tu discutai îndelung

despre pictura contemporană

sau cu care

la colțul bulevardului Nevski

beai bere, – noi

rareori ne amintim de tine.

Iar când ne amintim, totuși,

prindem a ne jelui și a ne jeli pe noi înșine,

a jeli spatele noastre gârbove,

inima noastră ce muncește execrabil,

abia de cum urcăm treptele până la etajul trei

deja începând să se aricească

în cutia toracică.

Și ne trece prin cap că într-o bună

sau doar într-o anumită zi oarecare

cu ea – cu această inimă –

se va întâmpla cine știe ce dănănaie

și atunci unul dintre noi

la opt mii de kilometri depărtare

la vest de tine

se va întinde pe asfaltul murdar al trotuarului

scăpându-și cărțile din mână

și ultimul lucru, ce-i va fi dat să-l vadă,

vor fi întâmplătoare fețe neliniștite,

întâmplătorul perete de piatră al casei

și bucățile de cer atârnând pe fire electrice –

bucăți din cerul

ce se sprijinea chiar în arborii pe care

noi uneori se-ntâmpla să-i observăm...

1960

Bustul lui Tiberiu

Te salut după trecerea a două mii de ani.

Și tu ai fost căsătorit cu o terfeloagă.

Avem multe în comun. Plus la asta

de jur-împrejur – orașul tău. Larmă, automobile,

haimanale cu seringi în ganguri umede,

ruine. Eu, rătăcitorul de pomină, 

salut bustul tău prăfuit din galeria

unde nu-i nimeni țipenie. Ah, Tiberiu,

aici arăți la nici treizeci de ani.

Fața trădează încredere mai curând

prin mușchii docili și nu prin viitoarea lor sumă

eventuală. Capul, desprins de sculptor

pe când tu mai erai în viață,

de fapt era proorocire întru putere.

Tot ce e mai jos de bărbie, – Roma e:

provinciile, cămătarii, cohortele, plus

dulciurile pe care le savurează, plescăitor,

pruncii tăi – deliciu în cheia lupoaicei

ce alăptase pe Remus și Romulus.

(Chiar aceleași gurițe! care gânguresc

dulce și nearticulat în faldurile togii.)

Drept rezultat, bustul ca simbol al

independenței creierului de viața

trupului. Trupul propriu și cel al imperiului.

De ți-ai fi pictat autoportretul, el

ar fi constat doar din circumvoluțiuni.

Aici, nu ai nici treizeci împliniți. Din cum arăți,

nimic nu atrage privirea asupra ta.

La rândul ei, nici privirea-ți fermă

nu este gata să se oprească asupra a ceva:

nici la vreun chip, nici la clasicul peisaj. Ah,

Tiberiu! Parcă mai contează

ce bombănesc Suetoniu și Tacit,

căutând cauzele care ar explica

nemaipomenita ta cruzime?! Pe lume

nu există cauze, ci doar consecințe.

Iar oamenii sunt jertfele consecințelor.

Mai ales în subteranele-n care

recunosc cu toții – degeaba, ai zice,

că ceea ce mărturisește omul la tortură

e ceva uniform, precum spovedaniile în

copilărie. Cel mai bun destin

e de a nu avea legătură cu adevărul. Precum se știe,

el nu înalță pe nimeni. Cu atât mai mult

pe împărați. În orice caz, tu arăți

în stare să te îneci mai curând în

propria ta scăldătoare, decât cu vreun mare gând.

În genere – oare cruzimea ar fi

doar accelerarea destinului comun al lucrurilor?

Al liberei căderi de simplu corp în vacuum?

În el, te afli mereu ad hoc în clipa prăbușirii.

Ianuarie. Îngrămădire de nori peste orașul iernatic,

ca un surplus de marmoră.

Tibrul care fuge de realitate.

Fântâni arteziene ce bat cu getul într-acolo,

unde nu privește nimeni – nici printre degete,

nici mijindu-și ochii. Alte vremuri! Deja

nu mai poți ține de urechi lupul înnebunit.

Ah, Tiberiu! Cine am fi noi, pentru ca

să te judecăm? Tu ai fost un monstru, dar

un monstru impasibil. Însă natura monștrii

îi plăsmuiește după propriul ei chip.

E mult mai convenabil – dacă e să alegi –

să fii nimicit de flacăra iadului, decât de

un neurastenic. La nici treizeci,

cu față ca de piatră – față împietrită,

care-ar dăinui două mii de ani, tu arăți

a mașinărie naturală de ucis și nicidecum

un rob al pasiunilor, promotor al ideii

și altele din astea. Iar a te apăra de diverse

scorneli, băsniri – e ca și cum ai apăra arborii

de frunze cu complexul lor de crâcnire dezlânată,

dar clar articulată de plebe.

În galeria pustie. În amiază sumbră.

Geam pătat de lumina iernii.

Larma străzii. La calitatea anturajului

bustul nicicum nu reacționează...

Dar nu-i posibil ca tu să nu mă auzi!

Și eu, frângându-mi gâtul, am fugit

și multe aveau să mi se întâmple,

de m-am transformat într-o insulă

cu ruine, cu bâtlani. Și eu mi-am modelat

profilul cu dalta și cu lampa. Manoperă.

În ce privește cele spuse de mine,

de ele nimeni nu va avea nevoie  –

nici mai pe urmă, cu-atât mai mult acum.

Dar dacă și aceasta ar însemna

accelerarea istoriei? O încercare reușită, vai, a

consecinței de a depăși cauza? Plus,

tot în vacuum, – ceea ce nu garantează

un avânt considerabil. Să ne pocăim?

Să reprogramăm destinul? De-a merge,

cum s-ar zice, la joc, cu altă carte?

Dar oare merită? Ploaia radioactivă

ne va stropi cu nimic mai rău,

decât istoricul tău. Cine ar cuteza

să ne blesteme? O stea oarecare? Luna?

Eternele termite cu trup pipernicit

satanizate de interminabile mutații?

Posibil. Dar dând în noi de ceva dur

și ele se vor dezorienta oarecât, apoi

vor înceta să mai sfredelească.

„Bustul, – vor spune termitele pe limba ruinelor

și a mușchilor ce se contractă, – bustul, bustul”,

1981