Cum se naște o lucrare
artistică? Greu de spus și, posibil, doar parțial și vag de spus. Se zice, și
pe bună dreptate, că autorul va fi surprins de neprevăzut nu doar în timpul
când își scrie cartea, ci chiar și atunci când o recitește, și acesta ar fi
încă o dovadă că în timpul travaliului el nu realizează deplin, cu absolută
claritate, cum se developează subiectul, cum înaintează etc.
Forța, mobilitatea, dar
și diversitatea combinatorie a jocului spiritului sunt infinite și, în mare,
indefinibile, nimeni nefiind în stare să prevadă ce subiecte, metafore, feerii,
coliziuni, combinațiuni etc. pot apărea în surprinzătoarele declanșări a
predispozițiilor sale creatoare inventive până la miraculos, uneori. De unde,
cu secole în urmă, regretul lui Alfred de Vigny: „Neagră este mâhnirea când
vezi că nicio religie și nicio filosofie nu pot da creației o explicație
satisfăcătoare”, tristețe care, peste un secol, se răsfrânge și în constatarea
lui Lev Șestov: „Încă n-a fost în stare niciodată vreo teorie estetică să
ghicească în ce direcție o va lua gândul artistului și unde se află granițele
activității lui creatoare”.
Dorința de a identifica
„ce”-ul și „cum”-ul experienței și întâmplărilor interioare, prin care să-ți
înțelegi cât de cât propriile stări sufletești, de conștiință creatoare. Cu un
alt gând ascuns că, posibil, pe cele benefice să ți le poți chiar provoca, să
le poți mobiliza, orienta. Iar pentru a fi credibile, cât mai autentice cele
aflate din intimitatea ta, să te alegi cu unele repere necesare ce ți-ar
permite comparația propriei tale experiențe cu experiențele de aceeași natură a
altor artiști/ scriitori, astfel reușind să înțelegi și ceea ce te
individualizează deosebitor de alții.
Așadar, după cum
presupunea Wilhelm Dilthey, „Procesul de comprehensiune trebuie să aibă
pretutindeni aceleași caracteristici comune, întrucât el este determinat de
condițiile și mijloacele comune ale acestui fel de cunoaștere (în cazul nostru,
de creație. – n.m.). În aceste
trăsături de bază el este același. Dacă vreau să-l înțeleg pe Leonardo, atunci
intră în acțiune interpretarea acțiunilor, picturilor, tabieturilor și
scrierilor, și anume totul laolaltă, într-un proces omogen unitar”, deoarece
„Aceleași funcțiuni și componente sunt prezente în toate individualitățile, iar
predispozițiile diferiților oameni se deosebesc prin gradul lor de
intensitate”, mai menționa Dilthey în anexele la manuscrisul de bază.
Chiar dacă este imposibil
de a „capta” și reflecta în totalitate fenomenologia complexă a „zămislirii”
poetice, s-ar putea totuși oarecât ilustra (presupune) procesul de creație în
felul în care l-a înțeles Valéry: „Ideea primă se propune așa cum este. Dacă ea
trezește nevoia sau dorința de a se realiza, își dă o finalitate, care este
opera, iar conștiința acestei destinații cheamă întreg aparatul mijloacelor și
dobândește tipul de acțiune umană completă. Apar în această fază, pe care am
numit-o «articulată», deliberări, luări de poziție, tatonări. Noțiunile de «început»
și de «sfârșit», străine producerii
spontane, nu intervin în mod egal, decât în momentul în care creația
estetică trebuie să ia aspectele unei fabricări”.
Cum și când se naște o
lucrare artistică?
Maiakovski susținea că versurile despre
liniște și confortul casnic îți vin atunci, când ești zdruncinat în vreo
trăsură pe un drum bolovănos, hopuros, iar Lev Șestov remarca: „Și tocmai de
aceea oamenii neliniștiți, care nu știu ce e somnul, pot cânta calmul și odihna
atât de mult căutate și de care s-a plictisit toată lumea, iar cei care dorm
câte zece ore pe zi și le fac pe toate la timpul lor – nu se dau în lături să
consemneze aventuri, furtuni și pericole, și chiar să preamărească tot ceea ce
e îndoielnic”.
Nicicând nu sunt excluse discrepanțele
dintre lumea experienței existențiale a autorului și cea a enunțurilor sale
artistice. Nu o singură dată, scriitorul creează „pe invers” – adică, atunci
când e cu un picior în hăul marilor necazuri el dă metafore despre fascinația
înălțimilor. Astfel, aplatizând disperare, textul artistic în procesul de
facere a sa poate avea asupra propriului autor o influență vindecătoare – să
zic așa, – când îi asigură sufletului și conștiinței o conversiune de la durere
și mizeria situației de facto la, aproape, starea de grație.
De regulă, orice poem reprezintă un
sistem unic de probabilitate, care lasă în suspans modalitatea conceperii și
împlinirii lui. Nici autorul, chiar schițând oarece intenție, plan, nu va ști
cum vor arăta ideația și forma în final a ceea ce am numit sistem de
probabilitate, irepetabil și imprevizibil. În creație, probabilitatea înseamnă
o anumită variantă de disponibilitate în organizarea unui mesaj artistic
dintr-o infinitudine de disponibilități posibile.
Adepții teoriei relativității nu pot
învedera lumii rezultate pragmatice, legate de această idee/ viziune, deci ei
sunt niște teoreticieni ai probabilităților. Tangent cu aceste premise
judecând, dar mai ales asociind, am putea spune că literatura este rezultatul
strădaniilor unor „practicieni” ai probabilităților, soldate cu lumi posibile.
Ar fi în cele enunțate până aici, dar și în cele ce
vor urma, recidiva (benefică...) a romantismului cu mai vechile tendințe ale
inteligenței umane de înțelegere cât de cât explicită a actului creației și a
efectului său asupra celor care îl cunosc. Pentru că literatura, poezia în
special, va prezenta mereu interes în filosofia și teoria culturii,
laitmotivele cercetărilor sau simplului interes fiind aceleași: comunicare,
limbaj, semnificant, lectură și chei în înțelegerea fenomenologiei complexe
creație – emanație, influență a ei.
Starea de generare și invenție poetică, metaforică in acto, în spontaneitatea momentului.
Iar după impulsul de spontaneitate poemul cere și o regrupare a energiilor
psiho-motorii-constitutive-constructive pentru starea de elaborare, modelare
(tot mai) conștientă a discursului, ceea ce înseamnă, de fapt, restrângerea
stării de spontaneitate și hazard, afectivitatea, să admitem paroxismul
sentimentelor, fiind puse în relație cu discernământul, luciditatea inclusă pe
rol de experiență și de expertiză de creator, ce include și tehnicitatea
elaborării constructive, formative a subiectului, contextului și
a condiției stilistice. E o întreagă regie! Subiectivitatea spontaneității este
„convertită” în raționamentele unei convenții conștientizate.
Astfel că nu se renunță și nu se va renunța la
tentativele de-a afla ceva mai mult decât nimic despre subliminal, jinduind
revelații abisale, trăind speranța că, întru-acolo (!), spre intimitatea cea
mai intimă ar exista vreo cale inițiatică. Pentru că opina Roger Caillois:
„omul este în chip firesc chemat să caute frumusețea în afara universului
meritelor și al reușitei, respectiv în afara creației conștiente și deliberate”.
Iar în acest caz „în afara universului” înseamnă subliminalul, acel misterios topos în care s-ar afla, parcă,
perpetuumul mobile al capacității de invenție proprie omului ca dat ontologic,
transcendental; sau, poate, convertizorul psiho-alchimic în care se petrece
imprevizibila și totdeauna surprinzătoarea, ca rezultat, simbioză dintre
elementele transcendentale, simbolice și cele abstracte și perceptibile. Acolo,
în inima imaginarului și fantasticului pe care sperăm să o aducem în obiectivul
explicitului și evidenței cu factorii ei creatori, atunci când, zic
teoreticienii, „sentimentul dobândește o funcție noetică, funcție care este, în realitate, experiența estetică
însăși” (G. Uscătescu). Se întâmplă, în firea creatorului, o navetă a
curiozității ce nu atinge totuși limita finalității, un continuu dus-întors, pe
care, referindu-se la Jung, Andrei Pleșu îl percepe străbătând „când dinspre
rigorile geometrice ale conștiinței către nebuloasa inconștientului, când
dinspre febra fecundă a inconștientului spre calmul solar al conștiinței”.
În fine, acest în
fine ca și cum ar echivala cu opusul săi, cu in incipit, adică – cu a începe din nou, a o lua de la capăt în
abordarea și dezvăluirea, pe cât e posibil, a temei, pentru a pricepe iar și
iar că este greu sau
poate chiar imposibil de spus ce se petrece, cum se petrece în intimitatea
creatoare a autorilor. Să presupunem că e vorba de un sistem de posibile
abordări și elaborări ale unui subiect, deocamdată vag sau chiar foarte vag,
„ițit” în conștiința ta. Inițial, e un impuls. Apoi vine, sau trebuie să vină,
o întreagă dramaturgie a creației, a creării unui sau altui text. E o polifonie
a selecției, renunțării la ceva ce pare „în plus”. Simplificând, „îmbogățești”
subiectul, îl duci spre finalitate.
Creația
e o atare întâmplare misterioasă, încât probabil nici Dumnezeu nu și-ar putea explica
impulsul primar, cauza primordială care l-a motivat să se apuce de Geneză. Cu toate astea, predestinat (omenește, pământenește) , creația înseamnă
elaborarea și aplicare unei anume forme de disciplină, mai mult sau mai puțin.
Forme de organizare, de potrivire mai riguroasă sau, gradual, mai relaxată. Scriitura gândită sau dorită de a fi înțeleasă
(și) ca o posibilă abordare inteligentă a proceselor ce-i dau motricitate,
obiectualitate, plasticitate, stil etc., toate sintetizate chiar în unitatea ei
însăși. Poezia, proza în proces de construire,
presupun o motricitate psiho-intelectuală, o funcțiune, o mișcare intimă de
construire estetică afectivă. O mișcare și o modificare contextuală ce duce la
împlinire ideatică, de subiect, de poem, de nuvelă propriu-zise.
Prin urmare, a scrie, a crea literatură e și un mod de a exista. Uneori,
de-a dreptul fascinant. Un mod de a gândi, de a simți, cu rezultatele cărora tu
speri să-i familiarizezi și pe unii din concetățenii tăi. Ba chiar să le
influențezi oarecum modul de a gândi, de a simți. De a înțelege. De a formula,
de a exprima. De a recepta pulsul existenței într-o relație a acestuia cu
poezia, cu filosofia, în genere cu arta. Și într-o continuitate a inteligenței,
sensibilității lumii, din trecut spre prezent. Pentru că a crea literatură,
artă e o legare, stabilire de relații cu tine însuți, de corelații cu firea ta,
apoi, de aici, cu firea, cu inteligența, cu sensibilitatea altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu