Apartmani
Skadarlija
Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,
Dumitrescu. Sorin, firește.
Diminețile
le bătea în ușă Adam
salutându-i și românește
și sârbește.
Frățește.
În dimineața de azi
în solzii rașchetați ai parchetului
în lacul lor lucios
se reflectă binele public – soarele.
Coborând scările hotelului cochet
la parter
pe stânga – un restaurant
chinezesc.
Nichita spusese: „Limba română este
patria mea”.
După ce Camus rostise nazonat: „Ma
patrie, c'est la langue française”.
Nu cred să nu fi existat vreun scriitor
sârb care să fi spus:
„Patria mea este limba sârbă”.
La rândul său
patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar
fi putut răspunde demn
și cu oarece subtext:
„Patria mea este limba chineză”.
Pe sticla vitrinei restaurantului cu
tacâmuri-bețigașe – învălmășeală
de litere slavone
latine și ieroglife – dintre acestea
toate
oarecum caleidoscopice
parcă te-ar ținti priviri ca dintre
recife
și, oarecum îngrijorat, un sens
euro-chinez:
„Patria mea este...”
18.IX.2018
Aznavour
Dar parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour
și bineînțeles fără celebrul „La Bohème”
cântec extrem de cunoscut
despre care se cântă în alte șlagăre?
În
timp ce ascult
trag cu ochiul la ecranul televizorului suspendat
în trans-secularul local „Pocalul de aur”.
Ce simpatici, ingenioși, unii chiar talentați
sunt evreii din filmele lui Woody Allen...
Dacă ar fi la discreția mea să butonez telecomanda
și să trec pe alte canale
aș înțelege ceea ce deja știam – că
nu doar se spune că tăcerea e de aur
ci au apărut și legende care susțin chiar
că în contul aurului muțeniei
câțiva inși s-ar fi îmbogățit mult. Precum ne sugerează
cinematografia italiană și americană
respectivii erau mafioți...
Noroc că din gânduri
și metafore negre-grele mă scot – iată –
doi acrobați cu coaste de cauciuc
și ghidușul clovn uriaș
dar parcă totuși unul cameral
de pluș.
E de râs
și chiar trezește zâmbetul seriozitatea clovnului
exact în această clipă eu trăgând concluzia că
atunci când clovnul e mimetic
el pare simetric.
Dar prin
lărmuitoarea Skadalija
mai e sau ar trebui să fie
și clona clovnului hazliu non-stop
care când face trucuri în piață
își ia pseudonimul paiață
iar când se nebunește pe la „Pocalul de aur”
sau pe la cele „Trei pălării”
el își inventează fel de fel de nume hazlii
pe care din păcate memoria mea nu le stăpânește
ele fiind foarte exotice
pe sârbește.
...Dar să revenim la început(ul) care de regulă
se potrivește și pentru un final de discurs
mai amplu
mai scurt:
Parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour
a cărui „La Bohème” o ascult chiar azi
ca pe – mi se pare – un recviem răgușit
ce ar petrece un celebru boem spre muzica sferelor
în această belgrădeană
sau pariziană zi-noapte în care
ca un soare uriaș al armoniilor s-ar stinge
purpurii ca un apus în potolire
magicii săi plămâni
ce respiră văzduhul Araratului
pe care l-a respirat și Noe...
23.IX.2014
Niš – Belgrad
La Skadarlija, despre speranță
Lui Radomir Andrić
Un mușteriu îl îmbărbătează pe alt mușteriu
(e de presupus – ambii boemi)
spunându-i astfel (aproape ca, să zicem
un Shakespeare din secolul nostru):
„Bătrâne Lear (e o poreclă, firește, – l.b.)
nu e totul pierdut
mai e o speranță
odată ce ai înțeles
să nu lași iluzia tinereții tale
să se transforme pur și simplu
în interes.
În fața interioară din conștiința mea, a speranței (doar
interioară poate fi speranța) neapărate; reiau
mai explicit – în fața neajutoratei speranțe eu
mă simt cel mai neajutorat. De aș putea să o ajut
și speranța să fie pe deplin vie
și eu ajutorat m-aș simți...”
...Pe aici
mai ales spre miez de noapte
deloc puțină vorbăria mălăiață
prin care Skadarlija ca și cum devine
zonă intensă pentru viață.
Până spre dimineață.
Cum ar veni se trăiește
se filosofează (cred unii
și nu totdeauna nu au dreptate)
astfel că de a-i încerca să potolești vreun guraliv
(temperamental)
de parcă a-i trage acul de ureche...
(Ah boemă
viață-viață
fir de ață...)
Deja (ca un refren pe Skadarlija)
Iată, intră în Skadarlija
deci și în temă
sau chiar în arenă
muieri destul de drăguțe parfumate
de parcă ar fi doamne din cele care
nu repurtează victorii asupra bărbaților
ci doar dedesubtul acestora.
Au zâmbete cu luciu de colgate
sau parodontax® (iar în alte cazuri – pardon –
zâmbet cu luciu de spermă... – ceea ce
de altfel
se întâmplă nu doar în localuri de
boemă...)
Și iată că una din acest prim lot
sau schimb (poate că cea mai îndrăzneață
cea mai descurcăreață)
deja îi spune unui bonom cărunt
care a invitat-o la masă: „Ia aminte,
dragule!
La o vârstă nu prea târzie
e posibil să înțelegi – sexul dur
nu e ca și beția crâncenă:
cu ce te-ai stricat,
cu aceea te și dregi...
Trupul nostru, stimate domn, e, o știi, loc comun.
Unora dintre noi ne place să dăm sfaturi altora din
același pluton
surate dintre care unele sunt chiar fără păcate
deocamdată. Sfatul meu e ca ele
să nu încerce a privi în vitrine
pentru a-și aranja coafura
a-și îndrepta din spate statura
să-și împrospăteze purpura buzelor;
să nu privească în vitrine
în ele ar putea vedea cu totul altceva – adică
mai multe lucruri inutile
unele chiar urâte…”
...Din când în când, câte una din „fetițe” sau „fete”
pe la mese
sau încă rezemate de perete
caută febril în poșetă
nerăbdătorul telefon zbârnâitor.
Gura lor roșie ca stopul/ stropul de semafor
de fapt înseamnă verde permisiv
ademenitor…
Un bard, se zice cunoscut, dar, vede-se,
deja ușor decăzut
le spune fetițelor versuri – în sârbește
apoi în englezește (traducătorul din mine
le potrivește românește):
„Regina mea, ți-e fardul ca rugina.
Nuanțe-n meșteșug, multicolore.
Ar fi tâmpit cel ce caută vina
neputincioasei vârste...”
În fine
ca și la începutul începuturilor
nici până astăzi nu e clar: dacă femeia
ar concepe de la sfântul spirit
ar naște un copil din flori obișnuite
sau din florile minții?
...Iar în arena Skadarlija apar
bine împlinite
aproape falnice
trei blondine
nemțoaice alpine
din nordul Italiei (presupun).
Un african i se adresează unui asiat:
„Ce boemă fără feministe?
Se întâmplă să se îndrăgostească și amazoanele
însă treaba se complică prin faptul că tu ai fi bărbat.
Și gay.
La parade gay
probabil tu, John, ai putea fi domnul cu camelii
după o altfel de citire
și necinstire
a lui Dumas-fiul
(ar fi existat și o Dumas-fiica?...)” îi spune primului
celălalt, și el cu înfățișare de cvasi-bărbat,
însă cam machiat (zău ar putea să o joace
pe Julieta...)
...Skadarlija își întețește murmurul.
Terasele, cam toate, își aprind deja luminile.
Se îndesește boema
se împuținează frica.
24.IX.2018
Poeți și monahi
Lui Zoran Pešić
Sigma
În pantă – panta rei de Montmartre sârbesc. Dar
cu ceva mai puțină boemă. Și mai puțină boia.
Spre amurg, parcă în grabă și din precauția
să nu năvălească, mai devreme, spre seară
lumea de pe lume pe terasa „Doi sergenți”
prânzesc doi călugări. Aproape evlavioși
nu își spun unul altuia multe
chiar de au bineînțeles la îndemână toate
cuvintele sârbești și deloc puține din alte limbi
pe care de bine de rău le cunosc. Au la îndemână și
pseudonumele lor, numele adevărate stându-le retrase
în minte, în inimă, sub rasă; numele adevărate
de la primul botez, oarecum încătușate
însă asemeni pseudonumelor deja încastrate
în propriile lor destine
ca niște gesturi ce nu au fost la timp amânate
de la târzia lor schițare
fără să mai poată aprinde o inimă
o iubire. Sau poate, păcătos, o simplă țigară.
Frate – cuvântul care parcă le înlocuiește
pe celelalte toate... Însă am impresia că
dacă am intra în discuție
dacă eu aș cunoaște sârba
ne-am înțelege, am cădea de acord că și
de la schimbarea ordinii cuvintelor
cât de cât se schimbă și lumea. Ei, firește,
gândindu-se la cuvintele din psalmi
eu la poezia de dincolo de cuvinte
inclusiv a psalmilor (arghezieni; cuvinte potrivite).
Inclusiv
a ordinii cuvintelor și ordinii
sau poate dezordinii artistice a necuvintelor lui
Nichita Stănescu care, pe aici,
prin irezistibil inspiratoarea Skadarlija
își pune unul lângă altul
altul sub celălalt versurile din „Belgradul în cinci
prieteni”
oarecum frumos, ațâțător discordante cu
cumințenia noastră (a lumii) cea de toate zilele
și parțial – de toate nopțile.
...Între timp, cei doi monahi își plătesc nota
retrăgându-se aproape discret, aproape evlavios în
aproape noapte.
De aici încolo începând
timpul priitor boemei. Timpul celor pentru care arta
sau anti-arta de a trăi
îi depășește în harul lor obișnuit
inclusiv aici
în plină Skadarlija
și în această privință
ca o pivniță în care
și peste care deja prind a juca
a se încrucișa
liziere de lasere ca niște poduri aeriene
aiuritoare
peste Belgrad
peste Dunărea întomnată
învolburată.
25.IX.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu