Scriitorul și timpul
De
la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face
harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în
tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de
fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți
viața paralelă a visărilor. A subiectivității.
De
regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul
compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai
și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.
Vârsta
te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice
Încăpățânându-te,
cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute
ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe
estetic pe consumerism.
La o
adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau,
poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în
aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie
în confruntarea, zisă concurență profesională.
Iar
tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin
mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea
ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila
înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un
destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin
decât un fir de nisip, de praf...
Cam
astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o
identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere,
meditație, prietenie, colegialitate...
În
meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o
oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală,
inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și
acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi
afinul lor.
Fiecare
scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și,
poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat
de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de
subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor
indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).
E în
toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca
artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în
frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de
legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație,
creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul,
cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria
agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.
Este
imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi”
izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de
preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.
Când
experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți
permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și
o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.
Este
important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață
și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă
celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut
ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra
surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în
ancestralul codru de simboluri.
În
cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei
în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care
se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul,
intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de
manifestare, ci sunt un tot, unitare.
Asta,
pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în
epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm,
să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...
Chiar
dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din
noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai
egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur
și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă
și lirism.
Biografie și creație
E mult (și
„captivant”) spațiu de mediație între biografie și textul artistic... Deoarece,
ca persoană istorică, adică (și) fizică, scriitorul este, ca și ceilalți
oameni, cel din actele civile, din cronologiile timpului său, în care a
studiat, a scris, a publicat, a ieșit – dacă a!... – la pensie, a... Dar, ca
personalitate, scriitorul este construcția operei sale, precum și opera sa este
– construcția scriitorului. E o mutualitate de edificare și auto-edificare, de
construire (formare) a ceva care, la rându-i, te construiește (te formează) pe
tine. Personalitatea și opera ei nu țin de o interpretare biografistă, ci de
una, mai mult sau mai puțin, intimistă. Scriitorul nu este, cum s-a mai
spus, o „ființă-de-hârtie”, ci ființa – din hârtie, din hârtii (cărți,
biblioteci), dar, bineînțeles, ființa-personalitatea (dacă a ajuns așa ceva)
din... spirit – de cititor, exeget literar; în genere, ființa din memoria cultural-istorică
a neamului său. „Corpul” personalității sale e, de fapt, spiritul/ suflul
corpului propriei sale opere. Biografia de creație (nu cea de... vegetație, de
simplă existență) este în (inter)dependență cu imprevizibilitatea, poate că
fascinația desfășurării, înfățișării, afirmării operei sale. Viața intimității
(spiritualității) sale este modelată și de opera sa. Zic „și de”, pentru că în
afara operei se întâmplă evenimente spirituale care nu intră în operă, dar
rămân a-i modela, scriitorului, personalitatea. Și nici nu este obligatoriu ca
sursele care alimentează opera și personalitatea scriitorului să se fileze
„direct” din viața cotidiană, socială, din biografia lui obișnuită, terestră, –
astea, în cazul mai multor personalități, putând fi de-a dreptul sărace în
evenimente, sau abundente în „evenimente”... insignifiante, toate ținând de un
schematism anodin, comun majorității muritorilor de rând. În timp (și... peste
timpuri) ce opera scriitorului ca personalitate poate fi captivantă, densă-intensă,
fertilă în semnificații, emoții, cugetări, poezie, filosofie etc. Aici e chiar
vorba de lumea din interiorul personalității sau de lumile pe care, prin opera
sa, le poate inventa, edifica, propune Personalitatea Scrisului. Calea spre
propriul chip și propria valoare de creator nu e nicidecum la suprafață, ci în
interior (...cosmic), și nu ține de material-carne, ci de simbolic, metaforă
și... anaforă artistică. Numai acolo, dincolo de lumea exterioară, poți ajunge
și tu la ceea ce conștientiza Nietzsche, când menționa, într-o scrisoare din
1882: „am atins un punct în care trăiesc cum gândesc”. Adică tu, scriitorul,
acolo, în lumea intimității tale, atingi punctul în care trăiești precum...
ticluiești! – iertat fie acest sinonim „de jos”, oarecum, pentru ceea ce ar
însemna... înălțător, totuși: scrii, creezi, inventezi, idealizezi...
E mult (și
„captivant”) spațiu de mediație între biografie și textul artistic... Chiar în
imposibilitatea realizării unor sinteze comparative cât de cât obiective între
– pe de o parte – conținutul (și frământul) terestru al(e) vieții
personalității creatoare și conținutul ei simbolic, să zicem, iar când simbolul
ajunge „la strâmtoare” – dezlănțuind zborul metaforic al sugestivității,
străduindu-te, totuși, să „te ții” de succesiunea, evoluția, avatarurile,
culmile și disperările operelor respectivei personalități, iar – pe de altă
parte, ce pot fi și – plurale (reale și ireale) alte părți – diferitele
perspective și retrospective de interpretare ale textelor, probate istoric, dar
mai ales –valoric-trans-temporal.
Aluzii și iluzii
Un mai tânăr confrate
îmi atrăgea atenția că un alt mai tânăr confrate ar fi făcut niște aluzii
răuvoitoare la adresa mea, a condiției mele de scriitor „prea prezent dincolo”,
adică în dreapta Prutului. Ce am putut eu să-i răspund?...
Pentru că am fost și
noi tineri și aveam, unii lucid conștientizată, nerăbdarea febrilă a acestei
vârste formative, știm că junețea nu e prea generoasă cu alții, cu alte vârste;
este egocentristă, „acaparatoare” (ca dorință, nu și ca... posibilități),
suspicioasă că e „strâmtorată”, că nu i se acordă cât ar merita, nici bunuri,
nici laude, nici lauri, astfel că, din acest unghi de apreciere, și eu am fost
tratat și, iată, agasat și azi, de unii confrați oarecum... neamical; confrați
geloși de faptul că ceea ce ar fi vrut ei să declare că le aparține, ca
pionierat, în literatura română din Estul României, mie de fapt mi se
întâmplase cu mulți ani înainte – și versul liber, și cel alb, și
fragmentarismul, și oralitatea cotidiană a limbajul (despre care scria, la
1976, Șt. Hostiuc de la Cernăuți, azi – bucureștean), și ironia, și autoironia
în prozodie, și altele ce se mai cred a fi apanajul postmodernismului, asupra
căruia unii de pe la noi ar fi vrut să aibă patalama, drept exclusiv. Chiar
unul panromânesc... Se vor peste poate de recunoscuți și în imensele sfere ale
traducerii, unde e loc pentru toată lumea. Numai că dânșii vor să fie declarați
cei mai cei, primii și chiar hiper-întâi.
Numai că situația e cam
aceasta: se creează impresia că unii dintre respectivii amatori de aluzii
deșarte, declarându-se generație nouă, revoluționară etc., nu caută atât
recunoașterea, cât pretind... recunoștință.
Dar e drept și că,
chiar de mai recidivează unii și alții cu nemulțumiri și înțepături... aluzive,
cel puțin se pare că alții din ambițioșii mei confrați s-au cam repliat, dar –
iarăși adevărat e – nu-mi iartă, totuși, anumite „priorități, întâietăți”, sau
făcându-se că nu le observă, sau le minimalizează. Sau punându-și tardivitatea
lor înaintea devremii mele edificări
în specificul literaturii moderne în care, cred, m-am aflat mereu, încă
dinainte de debutu-mi editorial. Ambițiile lor de prioritate-întâietate sunt,
presupun, potolite de cel mai sumar dosar de presă referitor la ceea ce am
scris, tradus, publicat, editat, la care s-au referit mai multe personalități
de prim-plan ale literaturii române, dar și a unora din mai multe țări. Dar și
mai mulți tineri colegi.
Însă eu nu sunt
dintre cei care se feresc de cei oarecât cârcotași, ca și supărați din motivul
că ceilalți parcă i-ar împiedica să
calce cu dreptul pragul zilei de mâine și – de ce nu? – retrospectiv; să calce
ferice pragul gloriei, ba chiar și pragul Academiei Suedeze.
În fine, trec ușor
peste aluzii și insinuări generaționiste,
împreună cu domniile voastre știind că, de când lumea, în arte, în creația
artistică totdeauna au existat/ figurat și unii tinerei care au ars de dorința
de a se singulariza, pentru aceasta consumând nu atât înzestrare, talent,
măiestrie, cât, mai ales, aroganță puerilă și egoismul persoanei reduse în ale
experienței, studiului și travaliului creator.
Nimic nou sub soarele
Olimpului...
Glosări la „Sfinxul itinerant”
Se întâmplă să-mi
recitesc cărțile, dacă nu pe toate – pe unele din ele sigur, pentru ca, peste
ani, uneori destul de mulți, să le găsesc formula teoretic-interpretativă care
li s-ar potrivi. Să zicem, volumul „Sfinxul itinerant”, scris pe parcursul mai multor
ani, dar apărut în 2004 (București, Ed. „Vinea”), s-a adunat, s-a întrupat, a
obținut formă oarecât omogenă, specifică numai lui, acestui volum, într-o zonă
mai discret luminată a conștiinței. Dar, poate, și în una de nepătruns a
subliminalului. În „Sfinxul itinerant” mi se pare că apare o stare, o situație
asemănătoare celei care în muzică se numește impromptu, ca imprevizibilitate în compoziție, improvizație de
profesionist. E subiectivitatea metaforică (inerentă, nu?) în conlucrare cu o
anumită indeterminare în compozițiile rezultate. Aici merg în linia
continuității elaborării propriului stil prozodic, în alte dimensiuni de citire a semnificațiilor vehiculate de
expresii ceva mai radicale, prin abstracții și, poate, prin ambiguitatea lor,
însă nu de un radicalism irevocabil. Dinamica „nuntire” a semnificațiilor
artistice se întâmplă la orizonturile de atingere ale conștientului și
subconștientului. Însă, în starea de grație a intuiției, inspirației niciodată,
cred, nu am fost supus deplin automatismelor lingvistice și psihice. „Împac”
explicitul sui generis cu ambiguitatea metaforică în linia știutului fapt că,
dintotdeauna, însă în grade diferite, poeziei i-au fost specifice și libertăți
extra-logice, alogisme de efect, memorabile, acceptate ca atare, intrate, cum
s-ar spune, sub incidența a ceea ce oarecine numea hazardul obiectiv. În fine, în discursul „Sfinxului...” luciditatea
sau revenirea conștiinței la ea îndepărtează, estompează hazardul „evident”
(„Al hazardului zeu inventiv”, Pușkin) prin ceea ce tinde/ „ține” să
tăinuiască, să facă... neevident în sintaxa ușor... dezacordată în
imprevizibilitatea ludică a umbrei de suprarealism sau expresionism de sorginte
cvasi-onirică, venită ca de la sine sau, poate, indusă, provocată ca stare de
spirit și experiență poetică, probată – confirm – de repetate ori (cu o reușită
mai mare sau mai mică, ori, uneori, chiar insignifiantă) de subsemnat.
Mărturisesc ca unul... pățit că, în derularea sa, această stare poate atinge
declanșările unor imprevizibile elanuri ale sugestivității paradoxale (Valéry
susținea că nimic nu e atât de statornic decât imprevizibilul), ciudate, ale
unor seve și savori nebănuite mie unuia până la „Sfinxul...” și care nu este
exclus să nu li se reveleze tuturor cititorilor.
Nu încape îndoială
că, după apariția textelor din taina intuiției, inspirației, visului etc.,
intervine un anumit travaliu asupra lor, a discursului izvodit într-o stare de
„abstragere” de la concretețea
întâmplării plăsmuirii artistice din firea poetului; travaliu ce confirmă –
dacă e să invoc o altă mărturisire a lui Valéry – „deosebirea care există între
starea sau emoția poetică, chiar creatoare și originală, și producerea unei
opere”. De fapt, deosebirea nu că există ca de la sine, ci este necesară;
trebuie să ți-o impui, pentru a
scoate discursul „dăruit de dicteu” din starea-i de primat și, prin intervenții
de profesionist, de om cât de cât îndemânatic, priceput în domeniu, să-i acorzi
o formă... conformă cu măiestria, axiologia. Același Paul Valéry menționa în mod
special că „în fața unui poem frumos se observă foarte bine că sunt puține
șanse ca un om, oricât de bine dotat, să fi putut improviza fără reveniri, fără
altă osteneală, decât aceea de a scrie sau dicta, un sistem neîntrerupt și
complex de fericite descoperiri”. Sau, în aceeași linie ideatică înaintând,
spune că munca îi cere „nu numai prezența universului poetic..., ci și
nenumărate reflecții, decizii, alegeri și combinări, fără de care toate
darurile posibile ale Muzei sau ale Hazardului rămân(eau) asemenea unor
materiale de preț pe un șantier fără arhitect”, deoarece, spre deosebire de
poezie, „în nicio altă artă, numărul condițiilor și funcțiilor interdependente
ce trebuie coordonate nu este mai mare”.
Așadar, „Sfinxul
itinerant” veni în rezultatul complexității pluri-vectoriale a sugestiilor
posibile grație și libertății de avansare, de sondare pe care le asigură
subliminalul. Din subliminal „a ieșit”, să zic, nu o scriitură premeditată, ci
una... predată (într-o formă cam... neprelucrată) conștientului/
conștientizării, în atenția, intenția și intervenția cărora devine relativ
supravegheată, controlată, adaptată, cizelată. Ce vine în lumina judecății
estetice. Pentru că, prin structura firii și devenirii mele, prin experiența
artistic și studiu, nu acord credit automatismului prsiho-„creator” pur, prin
care se pretinde a urmări exprimarea funcției reale a gândirii, în absența
oricărui control exercitat de rațiune, luciditate și dincolo de orice
preocupări estetice (artistice) și etice, precum, sper, să se înțeleagă și din
acest poem din „Sfinxul itinerant”:
Fragment despre sens
Insuficiente sensuri și ne-destule
proverbe.
O, moarte
vicevers-aievea-reală
nici tu nu veni peste noi fără idei și
parabole
nu ocupa întreaga bibliotecă din
Alexandria
nu te așeza pe genunchii trosnitori
de bătrânețe ai lui Einstein
pleacă din duminica zilei lucrătoare
întru frumos
lasă chipurile să se în(e)senineze
orizonturile să se deschidă
și cu aceeași neputință acaparantă
să ne punem
definitiva problemă a infinitului
după care să revenim în ulicioarele
strâmte ale orașului vechi
unde sus, în ogivele acareturilor
modeste
cucuvaia mai pretinde că
simbolizează sagacitatea
strănutând de la parfumul tare al
teiului
sub care gardianul băncii agricole își
ține iubita de mână.
Așa să faci, hidoaso, pentru că,
într-o insuficiență de sensuri
viața noastră nu are sens, lucru de
care ne dăm seama mai ales
de zilele apostolilor sau marilor
poeți
când trebuie să umplem cu ceva
vastele spații ale legendei scur-
tei(-de-curmei) lor vieți
cântate de corul elevilor care după
aceasta își trimit prin e-mail
mesaje de dragoste atât de
accelerate ca intenție și jind
față de lentoarea bunei cuviințe din
aproape
ex-antichitatea secolului XX.
Astfel că nu ne hașura cântecul cu
liniile anulării
nu ne descuraja sensurile de
nedescris ale subconștientului fecund
în proiecte imprevizibile, în
amestecul ideii tăioase cu
armonia îngăduitoare, ca o
permanentă sălbăticie delicată (și poate
dialectică) a firii noastre (animal
liric ce zburdă în pieptul meu
zicea poetul) pentru care nu există
destule sensuri
încât ne vedem plăcut nevoiți să
credem în continuare în poezie
de care, se spune, se tem și
strigoii tăi
precum de tămâie sau de cântul cocoșilor.
...spre dimineața balului (de)mascat
bufonii senili și disperați cântă: Cu-cu-ri-gu-u!
________________
* Texte din cartea în pregătire „Vederea dinspre alții,
vedere spre alții”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu