sâmbătă, 19 octombrie 2019

DIN MAREA POEZIE FRANCEZĂ: IVAN GOLL








*     *     *

Orfeu fermeca panterele timide
Vidra de catifea
Struții isterici
Balenele cât patru etaje-nălțime
Păsările ibis
Naivele șopârle

Dar tu, cea mai sălbatică dintre toate,
Cu ce poezie
Ai fost îmblânzită?

*      *     *

Ah! tu care îmi scapi,
Infidelă dusă spre țări fierbinți!
Pașii tăi s-au topit în zăpadă,
Fărâme din sufletul tău sângerează prin arbori.
Ce zeu vorace o fi trecut pe-acolo?
Arzi toată!
Te-ai fi apropiat prea tare de vreo stea?
Gura ta e luntre plutitoare fără întoarcere,
Cuvintele tale nu mă vor mai regăsi...

Eu te-am prins și te țin strâns,
Umedă, biată, deschisă,
Însă din tine nimic
Nu-mi aparține!

*     *    *

Treizeci de ani a fost să aștept,
Până să te văd trecând prin cer,
Adumbrind soarele,
Dându-i de-nțeles Domnului Dumnezeu că
                                      poate să se retragă!
Am așteptat prin colțurile tuturor scuarurilor
În zadarnica mea tinerețe,
Știind că în calea ta
Lungile străzi totdeauna cotesc spre nord
Și în sfârșit se vor apărea zorii,
Câinii triști vor veni să-ți lingă gleznele,
În fine de pe umerii mei căzând
Cele treizeci de toamne ploioase...
Vino!
Când eu deja nu voi mai aștepta decât tramvaiul...


*    *    *

Peste o sută de ani fântânile te vor mai deplânge
Iar corbii nu vor fi mai puțin negri,
Serile își vor tricota melancoliile,
Pentru că peste-o sută de ani tu vei fi moartă!
Însă nimeni nu va mai ști că acesta e sufletul tău
Ce dă spre gri împrimăvărarea,
Că tu ești trifoi,
Begonie,
Briză cu parfum de fragi,
Că-aceasta-i dragostea-ți nemuritoare
Care încă mai inspiră zeii.

*    *    *

Cât ești de frumoasă!

În arborele purpuriu al venelor tale
Stau păsările mele de vis,
Iar aorta ta
E marele fluviu al destinului.
Plămânii tăi sunt vulturi cu-aripile întinse.
Pe curbatul lac al inimii tale
Trec bărci încărcate cu tristețe,
Oglindite în adâncul vid.

Cel mai frumos din toate,
Iată capul tău!
Crizantemă roșcat-maronie,
Chiar în vârful tulpinii vertebrale.

*     *     *

Palizii tăi sâni
Asemeni cameliilor!
Îți potrivești părul în funcție de pasiuni,
Negru pentru furtună, roșu pentru dragoste!
Și ochii asortați
Cu șerpuitoarele coliere de stele
Pe care ți le oferă zeii milionari.

Pentru mine, tu rămâi aceeași dintotdeauna
Într-un strop de sânge:
Eu cultiv un miliard de microbi,
Zi de zi la microscop
Urmărindu-le constelațiile.
Nopțile, precum un câmp de greieri ei strigă
Claire, Claire, Claire, Claire, Claire !

*     *     *

Lacurile vor reproduce negativul portretului tău,
Păsările îți vor învăța vocea,
Eu îți voi planta părul în pajiști,
Să modernizez natura.
Dinții tăi vor fi unicele pietre prețioase
La gâtul femeilor.
În largul Atlanticului voi lăsa
Ultimul model de scoici: urechile tale!
Îți voi reteza palmele,
Pentru a le usca
Ca pe două stele de mare.
Inima ta,
Conservată în spirt,
Va orna scrinul din odaia mea.

*     *     *

De cum adormi,
Eu developez în bromura lunii
Filmele verzi ale ochilor tăi.
Și ziua ta reîncepe a conta!
Văd trecând pe zidul nopții
O sută de chipuri
Ale amantului tău foarte frumos,
Eu vă reîntorc sărutările pierdute,
Îmbrățișările ireparabile,
În timp ce tu visezi, eu trăiesc viața ta
Dar nici gând să te strangulez:
Vreau să te văd cum mori de o sută de ori pe zi.

*     *     *

Orice femeie înseamnă un nou început
Fiece sân alb o culme mai înaltă
Întru perfecțiunea noastră.
Am sfărâmat perlele mai multor vintre
Rarele perle ale buricelor
Din care să-ți fac colier.
În pădurea multicoloră a pletelor
Am îmblânzit cobre și vulturi
Să-ți fie de străji.
Cu strigătele a mii de nopți pierdute
Ți-am compus acest poem:

De ce te-ai plânge,
Unică femeie cu o sută de inimi,
Evele, Mariile, Germainele,
Nu sunt decât tu, decât tu, decât tu!


*     *     *

La oricare stație m-aș întâmpla
Urc în autobuze, să te caut,
Merg la toate întâlnirile
Pe care Parisul le fixează între orele cinci și șapte,
Iar tu în toate hotelurile mobilate cu gust
Ai o cameră îmbălsămată de liliac.
Și pentru că ești atât de multiplă
Zâmbetul tău e la fel nenumărat:
Eu te aflu și te îmbrățișez
În fiece femeie primăvăratică.

*     *     *

În marea calmă a ochilor tăi
Îmi arunc mrejele,
Pentru a pescui albaștrii calcani ai speranței,
Somonii zorilor,
Algele cu care să ne legăm unul de celălalt,

Însă uneori furtuna
Îți deschide adâncurile verzi-albăstrui
Și în vasul inimii tale
Eu văd caracatițe roze,
Luni sfărâmate
Și albul schelet al iubitului tău.

*     *     *

Eu port pe pleoape ca pe un tatuaj
Surâsul tău.

Pe buzele mele este pictat
Fiece sărut al tău.

Acidulația lacrimilor tale
Mi-a decolorat obrajii.

Iar imensele tale scrisori
Îmi înlocuiesc costumele.

Nepăsător
La toate privirile,
Cum vrei tu,
Ca alte femei să nu mă iubească!

*     *     *

Tu ai părăsit casa dragostei noastre
Iar acum vântul izbește ușile
Inimii mele prost închise:
Intre oricine vrea!
Eu te schimb cu durerea
Ce-mi arată sânii ei zbârciți.
Se apropie singurătatea,
Trecându-și mâna bolnavă
Prin părul meu.
Mă culc cu boala,
Și chem să vină moartea.

Vină oricine vrea,
Cheia-i pe inima mea.


*      *     *

Revino:

Voi inventa al cincilea anotimp doar pentru noi doi,
În care stridiile vor fi înaripate,
În care păsările vor cânta Stravinski
Și hesperidele de aur
Se vor pârgui prin smochini

Iar eu voi modifica toate calendarele din care
Lipsesc datele întâlnirilor tale de dragoste de cândva,
Iar de pe harta Europei
Voi șterge urmele evadărilor tale.

Revino:
Lumea va renaște
Busolele vor avea un alt Nord

Inima ta!










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu