DIN MAREA POEZIE FRANCEZĂ: IVAN GOLL

*     *     *

Orfeu fermeca panterele timide

Vidra de catifea

Struții isterici

Balenele cât patru etaje-nălțime

Păsările ibis

Naivele șopârle

Dar tu, cea mai sălbatică dintre toate,

Cu ce poezie

Ai fost îmblânzită?

*      *     *

Ah! tu care îmi scapi,

Infidelă dusă spre țări fierbinți!

Pașii tăi s-au topit în zăpadă,

Fărâme din sufletul tău sângerează prin arbori.

Ce zeu vorace o fi trecut pe-acolo?

Arzi toată!

Te-ai fi apropiat prea tare de vreo stea?

Gura ta e luntre plutitoare fără întoarcere,

Cuvintele tale nu mă vor mai regăsi...

Eu te-am prins și te țin strâns,

Umedă, biată, deschisă,

Însă din tine nimic

Nu-mi aparține!

*     *    *

Treizeci de ani a fost să aștept,

Până să te văd trecând prin cer,

Adumbrind soarele,

Dându-i de-nțeles Domnului Dumnezeu că

                                      poate să se retragă!

Am așteptat prin colțurile tuturor scuarurilor

În zadarnica mea tinerețe,

Știind că în calea ta

Lungile străzi totdeauna cotesc spre nord

Și în sfârșit se vor apărea zorii,

Câinii triști vor veni să-ți lingă gleznele,

În fine de pe umerii mei căzând

Cele treizeci de toamne ploioase...

Vino!

Când eu deja nu voi mai aștepta decât tramvaiul...

*    *    *

Peste o sută de ani fântânile te vor mai deplânge

Iar corbii nu vor fi mai puțin negri,

Serile își vor tricota melancoliile,

Pentru că peste-o sută de ani tu vei fi moartă!

Însă nimeni nu va mai ști că acesta e sufletul tău

Ce dă spre gri împrimăvărarea,

Că tu ești trifoi,

Begonie,

Briză cu parfum de fragi,

Că-aceasta-i dragostea-ți nemuritoare

Care încă mai inspiră zeii.

*    *    *

Cât ești de frumoasă!

În arborele purpuriu al venelor tale

Stau păsările mele de vis,

Iar aorta ta

E marele fluviu al destinului.

Plămânii tăi sunt vulturi cu-aripile întinse.

Pe curbatul lac al inimii tale

Trec bărci încărcate cu tristețe,

Oglindite în adâncul vid.

Cel mai frumos din toate,

Iată capul tău!

Crizantemă roșcat-maronie,

Chiar în vârful tulpinii vertebrale.

*     *     *

Palizii tăi sâni

Asemeni cameliilor!

Îți potrivești părul în funcție de pasiuni,

Negru pentru furtună, roșu pentru dragoste!

Și ochii asortați

Cu șerpuitoarele coliere de stele

Pe care ți le oferă zeii milionari.

Pentru mine, tu rămâi aceeași dintotdeauna

Într-un strop de sânge:

Eu cultiv un miliard de microbi,

Zi de zi la microscop

Urmărindu-le constelațiile.

Nopțile, precum un câmp de greieri ei strigă

Claire, Claire, Claire, Claire, Claire !

*     *     *

Lacurile vor reproduce negativul portretului tău,

Păsările îți vor învăța vocea,

Eu îți voi planta părul în pajiști,

Să modernizez natura.

Dinții tăi vor fi unicele pietre prețioase

La gâtul femeilor.

În largul Atlanticului voi lăsa

Ultimul model de scoici: urechile tale!

Îți voi reteza palmele,

Pentru a le usca

Ca pe două stele de mare.

Inima ta,

Conservată în spirt,

Va orna scrinul din odaia mea.

*     *     *

De cum adormi,

Eu developez în bromura lunii

Filmele verzi ale ochilor tăi.

Și ziua ta reîncepe a conta!

Văd trecând pe zidul nopții

O sută de chipuri

Ale amantului tău foarte frumos,

Eu vă reîntorc sărutările pierdute,

Îmbrățișările ireparabile,

În timp ce tu visezi, eu trăiesc viața ta

Dar nici gând să te strangulez:

Vreau să te văd cum mori de o sută de ori pe zi.

*     *     *

Orice femeie înseamnă un nou început

Fiece sân alb o culme mai înaltă

Întru perfecțiunea noastră.

Am sfărâmat perlele mai multor vintre

Rarele perle ale buricelor

Din care să-ți fac colier.

În pădurea multicoloră a pletelor

Am îmblânzit cobre și vulturi

Să-ți fie de străji.

Cu strigătele a mii de nopți pierdute

Ți-am compus acest poem:

De ce te-ai plânge,

Unică femeie cu o sută de inimi,

Evele, Mariile, Germainele,

Nu sunt decât tu, decât tu, decât tu!

*     *     *

La oricare stație m-aș întâmpla

Urc în autobuze, să te caut,

Merg la toate întâlnirile

Pe care Parisul le fixează între orele cinci și șapte,

Iar tu în toate hotelurile mobilate cu gust

Ai o cameră îmbălsămată de liliac.

Și pentru că ești atât de multiplă

Zâmbetul tău e la fel nenumărat:

Eu te aflu și te îmbrățișez

În fiece femeie primăvăratică.

*     *     *

În marea calmă a ochilor tăi

Îmi arunc mrejele,

Pentru a pescui albaștrii calcani ai speranței,

Somonii zorilor,

Algele cu care să ne legăm unul de celălalt,

Însă uneori furtuna

Îți deschide adâncurile verzi-albăstrui

Și în vasul inimii tale

Eu văd caracatițe roze,

Luni sfărâmate

Și albul schelet al iubitului tău.

*     *     *

Eu port pe pleoape ca pe un tatuaj

Surâsul tău.

Pe buzele mele este pictat

Fiece sărut al tău.

Acidulația lacrimilor tale

Mi-a decolorat obrajii.

Iar imensele tale scrisori

Îmi înlocuiesc costumele.

Nepăsător

La toate privirile,

Cum vrei tu,

Ca alte femei să nu mă iubească!

*     *     *

Tu ai părăsit casa dragostei noastre

Iar acum vântul izbește ușile

Inimii mele prost închise:

Intre oricine vrea!

Eu te schimb cu durerea

Ce-mi arată sânii ei zbârciți.

Se apropie singurătatea,

Trecându-și mâna bolnavă

Prin părul meu.

Mă culc cu boala,

Și chem să vină moartea.

Vină oricine vrea,

Cheia-i pe inima mea.

*      *     *

Revino:

Voi inventa al cincilea anotimp doar pentru noi doi,

În care stridiile vor fi înaripate,

În care păsările vor cânta Stravinski

Și hesperidele de aur

Se vor pârgui prin smochini

Iar eu voi modifica toate calendarele din care

Lipsesc datele întâlnirilor tale de dragoste de cândva,

Iar de pe harta Europei

Voi șterge urmele evadărilor tale.

Revino:

Lumea va renaște

Busolele vor avea un alt Nord

Inima ta!