joi, 24 octombrie 2019

LIBERTATE ȘI CREAȚIE / CREAȚIE ȘI LIBERTATE



Originalitate, libertate, independență

Ideologia sovietică voia să te facă orice altceva, numai să nu fii tu însuți. Cum spunea cineva, ajungeai să te simți străin în propria-ți ființă, în propriul tău destin. Iar cei care am ieșit oarecum altfel, decât ne programau canoanele sociale sovietice, bineînțeles că nu semănam cu mediul în care studiam, ne maturizam. În ochii și sub lupa supraveghetorilor ideologici din acea epoci noi eram niște, pardon, mutanți, niște corcituri, mai mult sau mai puțin periculoși, în dependență de gradul fiecăruia de nonconformism.

Sub anumite aspecte, comunismul din România nu era mai cu „fața umană”, să zic, folosind o noțiune utopică, aceasta – „comunismul cu fața umană” – decât cel din URSS. Însă visul scriitorului basarabean din RSS Moldovenească era de a emigra – unde credeți? – în România! Ciudat, însă, acest exil ar fi însemnat ca și cum o… repatriere. Da, în sensul acela, proverbial, cu „Limba română este patria mea” al lui Nichita Stănescu, rostit după ce, cu vreo două decenii mai înainte, prin decembrie 1957, Camus spusese: „Ma patrie, c'est la langue française”.
De ce ar fi dorit scriitorul din stânga Prutului să emigreze în dreapta Prutului? Pentru că, incontestabil, ar fi obținut o mai mare libertate de a se afla în propria limbă, cea română care, în RSS Moldovenească, era mereu accidentată, constrânsă, limitată, amputată. La edituri și ziare, radio și televiziune existau chiar liste de cuvinte românești interzise de a fi utilizate la Chișinău, printre care – neam, vatră, deja...
Un aspect curios pentru acea perioadă gri, uniformizatoare în toate, criticii, așa cum erau ei pe atunci, cum înțelegeau ei sau erau dresați să „înțeleagă”, scriau despre mulți condeieri că ar fi, nici mai mult, nici mai puțini, decât originali
Dar de unde să fie atâta lume scriitoricească originală, odată ce nu crea în conformitate cu dezideratele libertății? Fie doar și a celei interioare, odată ce libertatea „exterioară”, socială, era sugrumată, înghesuită, deformată. Pentru că da, înainte de toate originalitatea înseamnă libertate, manifestarea acesteia, expresia sine qua non a libertății, care îți permite să te manifești conform propriei tale alcătuiri psiho-creatoare. Dacă scrii, creezi în dependență de pretențiile puterii ideologice sau ale criticii literare din timpul tău, nu vei ajunge original. Cum, de altfel, la Chișinău (dar, pare-se, și la București) li s-a întâmplat condeierilor obedienți ideologiei comuniste, mai „nobil” zis – realismului socialist. De unde, în stânga Prutului, banalitățile-fluviu în versurile autorilor șaizeciști, monotonia de un cenușiu sumbru, repetitivitatea în complex – tematică, ideatică, versificatorie. Zic și versificatorie, pentru că unii autori, e drept, doar trei-patru care, inițial, abordaseră formule prozodice dezinvolte, căutând prospețime metaforică, s-au întors și ei la formule retorice pe placul ideologiei timpului, dar și a celor mulți care, de fapt, nu erau cititori, ci niște ascultători (...cam după ureche). Mă gândesc că, dacă nu doreau să fie cu dinadins populari prin versurile rostite, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă ar fi fost altfel de poeți, mult mai interesanți, precum se anunțau la începuturile lor...
Deci, să revenim: originalitatea înseamnă, înainte de toate, libertate, expresia (nu atât din plin, cât – riguroasă) a acesteia, care îți permite să te manifești conform propriei tale constituții  psiho-creatoare. Chiar dacă nu este exclus ca libertatea să te facă uneori să mai și rătăcești, inclusiv în poezie. Dar a rătăci în creație e mult mai interesant, chiar ți se pot întâmpla surprize de a descoperi lucruri extraordinare, necesare stării tale creatoare. Da, pentru unii, a rătăci întru creație era mult mai interesant decât a „crea” (de fapt, a... manufacuriza) în conformitate cu „dezideratele” ideologice ale partidului unic și buldog, în conformitate cu bâlbâitele precepte ale realismului socialist.
Originalitatea înseamnă și independența scriitorului. Nu numai în context social veșnic turbulent și, implicit (mai discret sau mai pe față), ostil omului de creație. Ci, poate că întâi de toate, în contextul confraților de... natură (artă, predestinație), context în care, chiar dacă s-ar părea că există suficient spațiu pentru fiecare în parte, totdeauna nu știu cum iese că mai fiecare se simte... strâmtorat, nedreptățit, privat de ceva etc. Numai că scopul rămâne același: independența, libertatea (de creație, afirmare și manevră, nu?). Precum ar reieși și din acest excelent distih al lui Vl. Bestujev: „Средь бесконечных волн рождаю / Мою свободную струю”. („Prin infinit frământ de valuri / Eu libera șuviță-mi zămislesc”.) Ca să nu generalizez, întru inoportunul deranj/ supărare a(l) cuiva, trebuie să spun că mie unuia mi se pare că, în rusește, „struia” e mult mai plastic și adecvat contextului decât ceea ce am putea găsi în sinonimia noastră: șuviță, jet, țâșnitură... (Că doar n-o să [mai] spui și: curent de apă, șuvoi... Poate că, în românește, pentru mai adecvată recepție, ar fi trebuit să trecem de pe mare – pe uscat, adagiul metaforic plăsmuindu-l în contextul infinitului număr de drumuri, de căi printre care „eu îmi nasc/ croiesc libera cărare”. În fond, aceasta o va avea de decis cel care va traduce, pe bune, respectivul poem al lui Bestujev.)
Originalitatea nu poate exista fără libertatea de creație. Aceasta, căutată și urmată, înseamnă accesul la o ordine superioară de existență spirituală, profesională. Arta, pe cât e realitate, pe atât e și fantezie, dorință, iluzie de a trăi și de a te manifesta altfel, întru mai multă libertate și dispunere de sine.
Este excelent atunci când coincid dorința și posibilitatea de a beneficia de avantajele libertății pe care să le valorifici cât mai eficient. Asculți de propria-ți lege, însă având de suport orientativ legile estetice și reperele axiologice consolidate, electiv-selectiv, pe îndelunga durată de civilizație literară. În afara normelor și canoanelor general acceptate, adică fără a ține cont (și) de ele, nu e valabilă opinia că sentimentul individual ar fi judecătorul a ceea ce e sau nu poezie, proză. Dacă ar fi numai bunul plac, ca legitate personală, am ajunge să nu mai cădem de acord nici asupra lui Homer, nici a lui Shakespeare sau a celui mai recent debutant în ale scrisului artistic.
Iar dacă, în fine, tu te-ai convins sau ți-au spus-o și alții că ești original în creație, din timp în timp trebuie să o rupi de fugă, pentru ca să vezi cine se va lua după tine – sau să te... captureze, sau să te urmeze. Însă fii atent și cine a început să alerge întru întâmpinarea ta – sau să te înhațe, ca și unii dintre cei care te urmăresc, sau să te salute, precum cei care te așteptau să li te alături întru idee și faptă. Întru libertate, independență.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu