Inspirația
nu mai pare a fi (de când?...) una din temele privilegiate ale cultului și
culturii teoretic(e), însă oricare abordare a ei, totuși, în cel mai serios mod
sau în unul (voit) frivol – dacă s-o recunoaștem cu onestitate că există și el
– totdeauna, deci, orice mod de abordare (susținere sau negare) a inspirației
nu se poate (și gata!) întâmpla fără adierea unui suflu de magie (de uz
personal și, de cele mai multe ori, nemărturisit). De parcă am simți
necesitatea de a potoli sau chiar de a înăbuși o manifestare cât de cât
spectaculoasă a acestei noțiuni/ idei in
actus sau doar a ciudatei – posibil, spuneam – declanșări de analogii și
chiar de... himere halucinante.
Inspirația
nu mai e una din temele de prim-plan ale teoriei literare și din motivul că, în
timp, peste timpuri, nu s-a schimbat aproape nimic „în domeniu”. Literatura
rămâne pusă-n raport cu inspirația care, zic unii, există, alții spunând că ea
nu e decât o părere, iar ce vibrează la temeliile și în viscerele scrisului
artistic e cu totul altceva și că ar fi bine să se uite de noțiunea
„inspirație”, renunțând la obsesia himerică de a mai crede în ce nu există.
Oricum,
nu s-a schimbat aproape nimic. Înfiorarea vibrează precum vibra la întemeierea
poeziei sub temeliile epopeilor homerice, înainte de și după Hristos. Iar eu
unul consider că o stare mai specială, ce poate fi numită inspirație, există
totuși. Ba țin să remarc și un paradox legat de astfel de întâmplări. Pentru că
pot exista și excepții... metodologice: ca inspirația să nu preceadă actul de
creație, ci să apară abia în timpul când corectezi/ redactezi poemul sau proza.
Fără apariția, fie și... post-factum, parcă s-ar spune, a inspirației, forma
finală a unei sau altei lucrări ar fi fost alta.
Așadar,
eu sunt dintre cei care admit apariția inspirației. Ca imbold declanșator de
creație și chiar ceva din creația propriu-zisă. Cred posibilă inspirația și
chiar pot mărturisi că nu o singură dată am simțit-o/ trăit-o drept stare de fulger ce reușește, în scurtisimă (...scurtcircuitică!) durată, să-ți
transmită un mesaj urgent, dar nu „actual”, ci descoperit în marea durată a
existenței umane; în fond, un mesaj „negrăbit”, însă urgența inspirației este
necesară pentru a fi remarcat și înregistrat respectivul mesaj, în caz contrar
el riscând să mai rămână încă în tainițele neantului până la o nouă
străfulgerare, nu numaidecât a ta, ci, posibil, a altuia.
Pentru
mine, oricât ar părea de straniu, anticele, răs-invocatele noțiuni inspirație și turn de fildeș nu par a fi definitiv compromise și ieșite din uz,
ele atrăgând atenția (și condeiul... ba nu, claviatura!) unui număr suficient
de mare de utilizatori (ca să folosesc un termen internet). Însă, în această
problemă, „îl rog” să spună mai multe pe Lev Șestov: „Scriitorul se înșurubează
în sine pentru a ajunge la starea de extaz: altfel el nu pune mâna pe condei.
Nu oricine este însă în stare să deosebească extazul de alte feluri de elan
sufletesc, mai puțin sublime. Și cum scriitorul simte permanent nevoia să
compună, el nu are, de obicei, răbdare să aștepte, și încă de la primele semne
de inspirație începe să se desfășoare. Tocmai din această cauză ni se oferă
destul de des sub denumirea de extaz niște stări sufletești ieftine și prin
nimic remarcabile. Deosebit de ușor se confundă cu extazul acel soi de foarte
răspândită bucurie primăvăratică, pentru care limba noastră a inventat
bine-cunoscutul epitet, atât de nimerit. Și, la urma urmelor, acel «entuziasm
bovin» se bucură în rândul publicului de o primire mult mai caldă decât
autentica inspirație sau extazul profund. E mai pe înțeles – deci mai
apropiat!”. Toate astea, în linia inevitabilei accepții că au existat și vor
exista, peste secole, nenumărate modalități și formule de a „surprinde, capta”
și de a defini sau de a crede că se definesc poezia, inspirația, extazul
creator... Este vorba de o stare tainică de intensă abnegație a sinelui, a
conștiinței, în cazul unor profesioniști ai creației, care sunt conștienți că
în forțele, dar și în formulele ingeniozității lor stau „depozitate” mult mai
multe fapte/ acțiuni posibile pe care, uneori, chiar și le-ar putea imagina...
aievea, trecându-le în realitatea operei. Bineînțeles, în cea mai mare parte
acest proces, această întâmplare de taină rămân neelucidate, actantul
alegându-se cu vreo consolatoare deducție subiectivă, neverificabilă, că
inspirația ar fi imprevizibilul nobleței estetice care jinduiește să încalce frontierele mai tainicului,
mai necunoscutului, mai sugestivului și relevantului.
E
de crezut că astăzi sunt tot mai puțini cei care, când încearcă să cumpănească
asupra fenomenului (cel mai vag din câte ar putea exista... presupuse!) numit
inspirație, sau chiar asupra intuiție, subliminalului, ar cădea, ca în
antichitatea delfică, într-un fel de misticism estetic. Paul Valéry se detașa
de astfel de întâmplare generoasă, mărturisind: „Nu mi-a dat niciodată
satisfacție ideea creației spontane, fiindcă nu mi-a prilejuit bucuria de a
simți zbaterea spiritului chemat să rezolve o problemă. Nu trebuie să uităm că
ușurătatea de a crea în artă trebuie câștigată, nu acceptată”.
Ar
fi de presupus că inspirația nu se găsește și nu apare în stare pură. Declanșarea ei e cauzată de intuiție, în interiorul
căreia Husserl considera că se efectuează experiența originară a lumii. De
parcă ar fi vorba de o acțiune de consecutivă trecere a intuiției în inspirație. Sau poate că inspirația este o
formă de manifestare a intuiției în dubla ei menire – de 1) categorie a
psihologiei creației și 2) modalitate gnoseologică, de cunoaștere (artistică).
De parcă intuiția ar fi acțiunea psiho-artistică propriu-zisă, făptuitoare, iar
inspirația – formula ei constatativă... psiho-teoretică. Sau poate că ar trebui
să existe un al treilea termen, o a treia noțiune (sau: formulă), care să
îmbine, într-o fericită contaminație, motrica intuiție cu „statica” inspirație (pentru că, de pildă,
intu+inspirație nu ar suna prea fericit...). Deci, eu înțeleg și iau într-o
legătură (stare) indisolubilă intuiția cu inspirația.
Mai
e o fațetă a acestei fenomenologii indefinite, nesprijinite pe argumente și
exemplificări „concrete”, cât de cât plauzibile, care „să împace” pe toată
lumea – acestei întâmplări cvasi-miraculoase numite inspirație, extaz, elan
sufletesc, moment orgiastic-paroxistic etc., etc.: multe din textele, despre ea/
ele, pe care le-au provocat, nefiind atât teorie, cât fragmente de literatură
pură; literatură în toată legea, frumusețea și plasticitatea ei. Să zicem,
următorul fragment: „Când, în fine, într-un moment orgiastic, deci paroxistic,
al inspirației noastre, vedem ceea ce nimeni nu a văzut vreodată, știm ceea ce
nimeni nu a știut vreodată, ceva mai presus de divinitate, văpaia văpăilor. În
această aventură metafora e girantul magiilor esențiale”. (Din păcate, nu am
notat numele autorului, o scăpare care, de regulă, nu mi se întâmplă, dar...
iată...)
Iar
mai spre începutul acestor reflecții, când notam că, uneori, starea mai
specială a spiritului, ce poate fi numită și stare de inspirație, ar apărea
chiar și... post-factum, în timpul corectării/ redactării/ prelucrării textului
(poeziei, prozei...) mă gândeam, în subsidiar, că, chiar dacă inspirația ține de intuitiv sau subliminal,
magie sau orgiastic etc., de dar „de-a gata”; chiar dacă vine de sus, de jos,
din toate părțile etc., ea sigur că își caută legăturile, colaborarea cu
rațiunile ce țin de tehnica literară; de tehnica travaliului artistic. Aceste
rațiuni sunt inevitabile, pentru că artistul nu se poate rezuma doar la sugestiile muzelor. Sugerarea stării de
poezie, componentele acesteia, cum ar fi metafora, pot veni pe cale intuitiv-subliminal-abisală,
adică cea a inspirației, pe când compoziția sonetului, redactarea, prelucrarea
variantelor acestuia țin de tehnică, de rațiune, de meșteșug.
În
fine, ca și ab initio, inspirația
rămâne a fi o fenomenologie indefinită totuși... Iar în ludica tentație de
apreciere (foarte) obiectivă a calității de cumpănire omenească Premiul Nobel
ar putea reveni, odată ca niciodată, celui care ar da o definiție universal
valabilă, unanim acceptată a inspirației.
Iar
până atunci eu rămân a fi unul dintre cei care admit apariția inspirației în
procesul de creație. O cred posibilă, însă fără a o lega de sau a o pune în
seama unui suflu misterios, unei tainice puteri ce-și are originea în
propria-mi ființă „abisală” sau în neantul universului. Probabil, este ceva
intrinsec vibrației firii umane, plăsmuirilor ei subliminale. Iar uneori mi se
pare că pot recepta relativ... explicit impulsurile inspiratoare, că le pot
oarecum... capta, ele devenind artisticește conștientizate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu