DEZVĂȚ DE MULȚIME

Din păcate, într-o oricât de îndepărtată și răbdătoare perspectivă, nu există șanse să se micșoreze distanța dintre cultura autentică și mulțime, dintre literatura autentică și posibila creștere a numărului de cititori.

De fapt, masele nicicând nu s-au aflat într-o stare a culturii – să zicem – înaltă, pentru ca astăzi să regretăm unde s-au pomenit ele: în subcultură. În scandatoarele și, uneori, scandaloasele mari adunări de populație, unde se mai și spun versuri, se mai și cântă („Orice lucru care e prea stupid pentru a fi spus e cântat”, Voltaire); acolo, unde pare a fi totuși mai multă biologie, decât spiritualitate. Mitingurile au un aspect fizic pronunțat, exultant și mai puțin unul elevat, spiritual. Emoțiile declanșate vibrează mai mult a carne, decât a suflet, a idee. Cam așa se întâmpla și la „Cântarea României”. Așa se întâmpla și cu „poezia stadioanelor”, în Rusia sovietică. Așa s-a întâmplat și prin unele locuri din Chișinău. Mai ales în comunism, apoi în efuziunile de civism revărsat în stradă, în piață, unde parcă nu ar fi fost de dorit ca arta să fie transferată pe un teren al esteticului predominant, ușor parcă al non-istoricului. Sau mai bine zis: al acum-istoricului.

În toate timpurile (...progresiv-regresiv), mulțimea a fost infantilizată prin abundența rudimentarului dat drept artă, a kitschului; mulțimea atrofiată culturalicește care, de cum aude oarece versificații, izbucnește în ovații. Cotidianul, mai ales politic și în mijlocul... gloatei, aplatizează mult sensibilitatea și curiozitatea omului.

Însă poezia nu ține de legea, „obiectivă”, a conformității cu realitatea, cu cotidianul acut sociologizat. Nu ține, obedient, la logica evidentului și, poate, cumpătatului bun simț comun. Ea izvodește și propune o autonomie estetică, un altceva ca sens și extra-sens...

Subcultura de acum trei-patru decenii, de la vânzoleala cu postmodernismul etc., avea un altfel de conținut (sau, mai curând, lipsă de conținut) decât subcultura din zilele noastre. Însă starea, efectul, tipologia generală sunt aceleași: subcultura e subcultură și punctum, cea prezentă manifestându-se democratic-popular-agresiv prin instaurarea egalitarismului între plasamentul non-valorilor pe aceleași planuri cu valorile, kitschul putând să „înlocuiască” opera autentică, ba chiar capodopera. Relativismul eliberează masele de responsabilitate (și... politețe) axiologică, lăsându-le să se bălăcească, democratic-libertin, în subcultură, care infantilizează inșii prin tot mai ampla prezență a elementarității și schematismului date drept artă. Persoana, mulțimea ajung atrofiate culturalicește, ceea ce îl făcu pe Mario Vargas Llosa să scrie cu tristețe despre acele produse pseudo-culturale care „sunt consumate cu aviditate și oferă unei mase enorme de oameni un simulacru de viață intelectuală, tocindu-le sensibilitatea, deformându-le simțul valorii artistice și anulându-le pentru adevărata cultură”.

Colectivitatea poate însemna mai multă putere fizică. Brută, bineînțeles. Dar nu și mai multă forță spirituală, ca să nu zicem – înțelepciune. Forța spirituală și înțelepciunea sunt categorii ce țin de individualitate, ca și arta. Pentru că demult lumea e deja într-o zonă (...iremediabil!) post-folclorică, post-colectivistă.

În alte timpuri, poezia căuta înălțimile, culmile, zborul și, concomitent, profunzimile ideatice. Astăzi, în postmodernismul, ce înclină tot mai mult spre minimalism și mizerabilism, ca o tranziție infinită la nu se știe ce anume, versificația caută diversitatea, pluralitatea alt-felului, până la divertisment.

În diferite perioade cu toate ale lor, distanța dintre poezie și înjurătură ba crește, ba se micșorează. Distanța dintre idee și prostie, dintre frumusețe și urat variază și ea. Azi aceasta distanță s-a micșorat amenințător și lumea nu mai crede, metaforic și naiv, că ar putea fi salvată de frumusețe. Sau că ea, lumea, ar putea salva frumusețea.

Și totuși, poeziei adevărate îi este contraindicat servilismul adaptării la necesitățile – de percepere și „delectare” – a maselor. Și nu din timpuri relativ recente, pentru că nu e de crezut ca „Odele pythianice” ale lui Pindar, de o densă și subtilă încorporare în ele a elementelor mitologice, să fi fost pe înțelesul agorei grecești de acum peste 2 500 de ani.

Scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute mereu ieșire din impasuri, să evite înfundăturile plafonării, să descopere și să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienței de sine, auto-adulării, cerșitul admirației din partea publicului. Să-și respecte superioritatea față de mulțimea ce reacționează mai curând instinctual, decât exegetic, valorizant. Pentru că adorația și adulația exagerate, pe stadioane și în piețe, desfigurează, falsifică, banalizează.

Pentru o personalitate, amestecarea în convulsiile gloatei înseamnă existență de cvasi cimitir. Iar Odysseas Elytis pleda pentru ca poezia să ne dezvețe de lume, de mulțimea afonă. Și nu numai în sens metafizic – „sub forma care ne e dată; lume a pieirii”, ci dezvățul acesta e, deja, și inapetență pentru atenția la insignifiantul existențial care, vrem nu vrem, umple cea mai mare parte a cotidianului uman; e dezvățul de molcuma, dar derutanta obsesie pentru automatism și resemnare în fața fulgurației de fundal al comunului, obișnuitului, fără-de-efortului.

Să nu se uite și să se țină cont de faptul că, în cazul mai multor cititori, care nu trebuie „amestecați” cu ascultătorii de versificații futile, asociațiile psiho-artistice, psiho-estetice nu sunt totuși „colective”, ci strict individuale, cu o mare marjă de a se deosebi, uneori radical, de la un individ la altul. Pentru că obiectul-fenomenul (sau: obiectul și fenomenul) poeziei nu poate/ nu pot fi supus(e) experiențelor „fizice”, convenite canonic, „instituționalizat”. Poezia, ca analiză, cercetare, contemplare întâmplându-se pe calea raționamentului abstract, în consecință ea neputând fi „naturalizată”, adică adusă la o formulă cât de cât... comună, ce i-ar găsi (sau: potrivi) asemănări oarecât plauzibile cu vreun analog fizic, natural, cultural.

Să nu se uite și să se țină cont că există, mai există oameni care consideră că și legătura lor cu poezia e o mărturie că ei mai trăiesc. Altfel decât cei mulți, insensibili la poezie. Trăiesc oarecum altfel decât se înțelege existențialul în mod nominativ, obișnuit. E o interacțiune dintre om și viață, în general, poate mai curând interacțiune cu propria lui viață. Este rezultatul acestei interacțiuni – ea, poezia, prezentă în intimitatea omului, în sensibilitatea/ emoția și cugetarea sa.

Si legō poetica, ergo sum.

Poezie și filosofie

Nu știu de ar fi adevărat că „Poezia e superioară logicii, iar unirea lor e filosofie”, după cum afirma, în 1833, John Stuart Mill, însă ea atrage atenția și-ți oferă, prin sugestie, alte linii ideatice de urmat, de dezvoltat, mai ales dacă, într-o anume măsură, te simți și tu legat atât de poezie, cât și de filosofie. R. Wellek amintește că, pe la 1835, într-o recenzie la poemele lui Tennyson, Mill îi recomandă acestuia să devină... filosof, deoarece, în creația sa, hai să zicem lirică, poetul nu poate evita completamente prezența meditației teoretic-filosofice, prin urmare trebuie să aibă grijă ca „teoria lui despre viață și lume să nu fie o himeră a creierului, ci rezultatul temeinic al unei gândiri solide și mature; el trebuie să cultive, cu toată devoțiunea, atât filosofia, cât și poezia”.

În virtutea unor simbioze personale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic și cel eseistic/ teoretic, precum în Cosmograme, spre exemplu, bineînțeles că împărtășesc o astfel de opinie, poate că nu în mod atât de tranșant, dar, în principiu, – da, este necesară nuntirea lui Orpheus cu Sophia (alias – Înțelepciunea).

Astfel, mai mult sau mai puțin constatabil, filosofia e prezentă în întreaga noastră existență, activitate, însă, poate, cel mai la îndemână de identificat e în artă, în literatură. Când scrii despre literatură, cum am făcut-o în volumul de cosmograme „A opta zi”, este imposibil să nu filosofezi și tu. Cred că este prezentă filosofia, în forme „strânse”, esențializate, duse spre adagiu, în cărțile de leologisme. Dar, bineînțeles, poezia e și ea o formă... pluriformă, infinito...-formă de a asimila și emana filosofie. De asemenea în forme de focalizare conceptuală, ideatică, semantică ea există, probabil, în zecile de poeme laconice, cărora le-am zis strictul necesar, adică cele care renunță la multe cuvinte, noțiuni, modulații lirice, metaforice, pentru a scoate în evidența ideea, fondul acesteia.

Uneori, principiile filosofice generale „migrează” dintr-un poem sau altul, ajungând pe coperte de carte, ca titlu: „Contrastele ca necesitate” sau, oarecum pe... invers, „Absența negativului”, acest „invers” confirmând chiar necesitatea contrastelor, contradicțiilor, poate că în linia intrinsecii prezențe, în toate ale existenței, a preceptului hegelian despre unitatea și lupta contrariilor. Sigur, când scrii poemul sau pui nume unei cărți, nu te gândești neapărat la Hegel, la dialectica lui. Astea sunt, ziceam, organic și neorganic, material și spiritual, realist și irealist incluse în mersul lumii și mișcării planetelor.

În fine, ar fi de spus că literatura, și parcă mai nuanțat poezia, se interferează cu filosofia, dar nu se suprapun(e) acesteia.