vineri, 27 august 2021

O cronică: DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”

 


 

Valeria Manta Tăicuțu
 
DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”
 
 
    Inspirația/muza e „un foșnet/ ca un zbor de buburuză”, ea vine din inefabil pentru a curma orice coșmar postimperialist cu tunuri, tancuri, lătrături de kalașnikov și voci – încă nestinse sub pământ – de dictatori care-au însângerat istoria; așa că, după cum zice Leo Butnaru, „Brusc mi se spulberă din cap orice precept militar/ fulgerător revenindu-mi în minte/ marea, oceanica poezie a lumii/ cu sonurile-i divine – prin/ culoarul de sârmă ghimpată” („Santinela, Muza și Ahmatova”). În imaginar se (re)construiește un postimperialism/ o post-istorie care repetă, la alte cote, desigur, erorile din real, mutația, lirică în fond, căpătând adesea virulență de pamflet: „Metropola aceasta (sau poate în genere toate metropolele)/ este ca fabula Frunzele și rădăcina/ (lor borțoasă de alte cuvinte); rădăcina unora dintre care/ străbate până și bolțile metropolitanului/ creând iluzia sonoră că și în subpământ s-ar răspândi/ demagogia lirică a foșnetului de frunzare/ și muțenia cu țărâna în gura lor,/ a rădăcinilor.// Metropola cu aglomerări de mahări ce își spun,/ neavând altceva ce face: <<Dom`le,/ dacă oricum în post-istoria asta nu se mai întâmplă evenimente,/ haideți să le înscenăm cumva/ să mai punem la cale vreo potlogărie, vreo inepție…>> – / zice vreunul din imprevizibila Rusie” („De la cucută – la coca-cola”). Din „această metropolă peste care deja/ se înalță cronometrul lunii pătat de sângele lui Abel/ și al fiului lui Ivan cel Groaznic”, poetul evadează în istoria profundă, chiar dacă „E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit,/ Pietre-n pietre și-n oameni izgoniți de pe vetre […]/ căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele/ Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,/ iar omul tot mai vrea să creadă că, posibil,  doar pietrele/ ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit” („Între pietre”), pentru a găsi acolo motivația, „lumina porților ce ard” și luminează drumul de la „poezia cicatricelor” la „ars amandi”.
    Cele trei cicluri în care este structurat volumul sugerează săvârșirea unui drum inițiatic, prin care poetul își limpezește și își conștientizează imaginea de sine. E o călătorie din ospiciul unei hulite ere, „spre alegorie/ spre mitologie”, spre descoperirea valorii terapeutice a scrisului: „…A! mă întrebați,/ dar cum e cu poezia după destrămarea/ pe-alocuri sângeroasă/ a imperiului răutăților?// Cum să vă spun?.../ Să zicem suportabilă… Chiar dacă e/ poezia cicatricelor” („După destrămarea imperiului”). Pentru cititorii mai puțin informați, Leo Butnaru este un scriitor din Republica Moldova, traducător exemplar al marii poezii ruse și nu numai, dar și om de cultură legat de spațiul poetic românesc, de unde și repetatele trimiteri livrești la Arghezi, Ilarie Voronca, Lucian Blaga, Urmuz, Ion Vinea, Tristan Tzara, Ion Creangă ș.a., legăturile de suflet și de sânge cu acest spațiu frânt/ fărâmițat justificând trecerea, în volum, de la invectivă/ pamflet/ ton vituperant la lirism, la câte unul din „poemele naive”: „Ce dumnezeiește era!/ Ca în amintirile lui Ion Creangă./ Și eu, boțul de humă, mă gândeam/ că chiar Maicii Domnului i-ar fi plăcut/ să trăiască în satul copilăriei mele/ în Negurenii de pe apa Răutului/ în care mama mea/ neamul nostru viețuia/ împreună cu limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ care nu avea piedică/ în predică/ chiar de se tăinuia înfrigurată/ de urgia sovietică” („Unul din poemele naive”). Abandonarea satului pentru descoperirea unei lumi în care nimic nu este ce pare a fi aduce o profundă notă de lirism textelor poetice din care se compune cel de-al doilea ciclu al volumului, în care este decelabil, în plus, fiorul metafizic/ percepția filosofică asupra sensului existenței: „Adolescență./ Prima iubire./ Îndoieli/ confuzii aproape romantice/ poate și mici contuzii, cicatrici (astea, uneori,/ la examene, în studenție)/ în amestec cu ceva fericire// Dar vorba veche:/ timpul le vindecă pe toate/ timpul ce trece… – / o confirmă subsemnatul/ invalid al dragostei fierbinți/ de pe timpul războiului rece…” („Din secolul XX, anii `70”).
    Istoria personală este pusă în relație cu istoria unui conglomerat de popoare, prăbușit după legi cu explicație socială, psihologică și politică: „Prin urmare/ cu firava mea minte de muritor zic/ că ar fi indicat/ că ar fi potrivit/ ca înaintea tuturor/ și înainte de păturile sociale toate/ să reînvie orchestrele de fanfară cu/ suflete suflătoare și alămuri nichelate/ adică lumea să reînvie precum a murit – cu muzică/ de data aceasta/ bineînțeles/ cu hora reînvierii/ și reunirii – de o veselie cumplită/ și un entuziasm poate că ușor nepotrivit/ în imensitatea cosmică precum/ într-o nemărginită curte de țară/ zisă simplu: în bătătură/ afară” („Cu muzică”).
    În volumul nou apărut al lui Leo Butnaru, importantă este condiția umană în raport cu timpul istoric și astral. Nu evenimentele în sine – unele sălbatice, provocate de dictatori care și-au pierdut orice fărâmă de luciditate, altele, simple rezultate ale slăbiciunii morale a indivizilor care aleg supunerea – amplifică impactul emoțional, ci modul în care ele se reflectă în conștiința poetică și devin combustibil pentru scrisul autentic: „Am privit în țărână, văzând un chip de Neanderthal/ am privit la nori și alte chipuri de pre-oameni am văzut/ o galerie a trecerii prin cosmos a însuși cosmosului real/sau nu, în care unii din noi apărură, alții însă nu s-au născut.// Astfel, neștiutori, de la un capăt la alt capăt de nu se știe ce/ filosofăm înfrigurați despre taine eterne, enigme, mistere/ suportați în cutezanțe de însuși Magnum Mysterium, dar/ umiliți prin vămi, pe la ghișee absurde, stupide ministere” („Acoladă”).
_____________________
*Leo Butnaru: „Postimperiale sau poezia cicatricelor”, Ed. Limes 2021
Leviathan, Nr. 3 / 2021

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu