MAX JACOB POEME

 

Din poezia lumii

Max JACOB

(1876 – 1944)

 

            S-a născut la Montagne-sur-Odet. Ovreu creștinat. A studiat la Școala Colonială. Practică activ jurnalismul. Cunoaște și trăiește boema de pe Montmartre. E unul din inițiatorii mișcării suprarealiste. Ca pictor, se include în falanga cubistă a avangardismului.
         În 1944 a fost arestat de naziști și deținut la Paris, de unde a fost transportat la Drancy, pentru a fi urcat în trenul ce urma să-l ducă în lagărul de exterminare de la Auschwitz. A murit pe drum, în urma unei pneumonii.   
Opera sa poetică e de o mare varietate a atitudinilor lirice, uneori ciudată, cu vectori contrarii, în care converg burlescul, fantezia populară și ironia sarcastică, scepticismul, efuziunea sentimentală și cultivarea iraționalului în mod suprarealist.
Din bibliografia sa amintim volumele: Țărmul (1911), Saint Motorel (1911), Apărarea lui Tartuffe (1919), Laboratorul central (1921), Regele Beoției (1921), Pocăiții în maiouri roz (1925), Balade (1938).

 
                                                                               

 În traducerea lui Leo BUTNARU
 
Agonie
 
Cea pe care o iubesc nu este aici
Ați căutat-o la bucătărie
În camera ei și toate celelalte camere dar nu ați găsit-o
Ea fiind la cimitir sub piatra ca un prichici.
Maria își trăiește agonia.
„Lăsați-mă să o revăd” –
Nu, iubitul ei nu va intra cât timp preoții sunt acolo.
„Privesc de la poartă!”
„Lăsați-l să vină de adio” îi spuse preotul bietei mame.
Ce mai înseamnă pentru mine a fi pe pământ?
Am putea trăi fără a iubi? întreb.
Sicriul sau mănăstirea
Jurând
A-l iubi mereu pe Dumnezeu.
 
 
Alegorie
 
Odată la un mormânt am început să plâng foarte întristat
și văzui un porumbel cu ciocul perlat
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Mormântul era înconjurat de șipci scurte
iar printre frunze verzi crescuseră fructe
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Apă, mă uzi cu lacrimi de durere haină
și prin metamorfoză mă transformi într-o grădină
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Când am cules pere mere și caise din rodul pomului
interiorul era negru ca pana corbului
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Smochinul e mereu răscopt iar fructul mucegăit
are gust de violetă
Din el diavolul a ieșit
 
 
Pălăria
 
Stol de porumbei într-un măr
o gloată de vânători, deja nu mai există porumbei,
o bandă de hoți, deja nu mai există mere
nu rămâne decât pălăria unui bețiv
atârnată de creanga mai joasă.
Bună treabă să fii negustor de pălării,
să vinzi pălăriile bețivilor.
Le poți găsi pretutindeni prin șanțuri
prin bălării, prin copaci.
Nu totdeauna găsești din alea noi la
Kermarec
negustor pălărier din
Lannion.
Vântul lucrează complice pentru el.
Astfel că eu, din mărunt croitor ce sunt,
voi deveni negustor de pălării
și rachiul va lucra pentru mine.
Apoi odată ajuns bogat asemeni lui
Kermarec
voi cumpăra o livadă de meri pentru țuică
și porumbei domestici,
iar de aș fi acum la Bordeaux
aș bea vin
și aș merge cu capul gol în plin soare.
 
Circe
 
Eu sunt animalul care te amiroase
Mă numesc
Satir
Satir
Sunt șarpe, de asemenea lupoaică sunt.
Iar tu va trebui să fii pusă la încercare
Palmele peste lacrimi, ochii închiși!!
Pat în noapte, pohtă mare
Vuietul focului din iad
Unde-s remușcările de conștiință?
Îngerul tău l-a ucis animalul.
Doamne
E adevărat că îți amintești de acea nesăbuință?
Deja nu mai deosebești răul de bine!
Șarpele îți îmbrățișează bluza.
Ridicăm steagul negru
Vântul se trezește, va ploua.
Lăsându-mă să ies
Dumnezeu îmi dă șansa de a mă salva.
 
Colocviu
 
– Vrei să mă găsești: căută-mă.
– Îți simt brațele sub ale mele și capul pe obrazul stâng.
– Cine s-ar fi gândit să te scoată din infern și cine ar ști cum s-o facă?
Eu sunt prietenul, raiul și curajul tău.
– Procesiunea răstignirii, când îmi traversează gâtul, miroase a mentă.
– Lasă pământul să se pregătească pentru mânia mea.
– Judecata va fi ca durerea de dinți a cerului și pământului.
– Judecata mea va fi severă.
– Vom fi cu toții foarte jalnici, mai mult decât jalnici: îngroziți, mâncați de sifilisul păcatului.
– Gândește-te la tine
Imaginează-ți triumful celor sacrificați.
 
De la Paris la Versailles
 
De
la Paris
la Versailles
drumurile sunt pavate
e nevoie de douăzeci și cinci de patrule
noaptea să le spele
Pălărie de fier pe capul turmelor de oi
„Sire, astea pentru sărbătoarea ta pentru casa ta”
De la geam pisicile le privesc cum trec cu piei de animale
din care vom face șireturi
Ne oprim la primire
Lasă aceste muște să treacă ele-s pentru patul regelui
halca e pentru gura lui
lâna-i pentru scutece-n dungi
păduchii și țânțarii sunt pentru slugi.
 
 
Dialog cu sufletul-substanță
 
Sunt manechin într-o ciudată livrea
„Ce cauți?” întreabă ea –
Peștera celui
Mic!
Caut exorcistul sau
Panateneele*.
Care mi-ar sparge ardezia și granitul.
Magilor! transmutați grăsimea mea
În
Doamna de
Montagne, care în fine apare.
Dar de ce să te ascunzi tu o
Lebăda mea
Sub apă, ferice eroină?
Așa-i! Mai e podul pentru
Adio!
Așa-i! Ne resemnăm din nou
De-a mai face să danseze frunzele moarte.
Până la creasta de turnuri și de porți?
În vânt! gândește-te la asta!
Și spune-i sufletului: eu nu pot sfărâma geamuri.
Spune-i sufletului: deci avansează, copilul meu.
Spune-i sufletului: curând moartea îți va deschide cochilia!
Spune-i sufletului: eu nu-s decât un soț supleant!
„Eu sunt
Doamna munților
Ziua pâlniilor va veni
Când pe catifeaua diafragmei
Magnoliile tale vor înflori”.
________________
* Panateneele – sărbători ce se țineau la Atena în onoarea zeiței Atena și a fiului ei, Erehteu.
 
 
Domnișoara la plajă
 
Uitați-vă la ea în costum de baie!
Bunica îi era înfofolită în două fuste
Iar fiica mea e în costum de baie; spatele
I-l vede orișicine când dorește;
Toată lumea îi cunoaște pielea.
Deci arată-te
Fiica mea.
Neamânat îți vei găsi vreun soț!
Spun bine – un soț, nu un copil?...
N-aș vrea să cred altfel.
Deci vino! Intră în casă.
Fată fără rușine și decență!
Zici de bani pentru o șăpcuță de înot?
Nu pentru cipici americani,
Niciun aperitiv la
Martin
Nici pentru cremă bună la bronzat!
În acest caz, s-a zis cu fabrica! La plajă!
I-am spus astea toate tatălui tău
Parizienii îi vor vedea cureaua
Pe înroșita piele-a ta.
La vârsta pe care-o ai!
Iar voi, domnilor, de cumva fiica mea
Vă duce în ispită
Fiți atenți la apa clocotită!
 
 
Slănină și sare
 
– Unde plecați voi rațe legănătoare?
– Să facem bărcuțe la iaz
– Unde pleci tu cal alb și pintenog-cotonog?
Să-mi caut regină pentru plimbare
Regină cu pantofi de argint
Și umbrelă din piele lucitoare.
– Unde te duci tu câine urât al nimănui?
– Să-mi ascut colții la soare.
– Dar tu sărman bătrân unde te duci?
– În oraș să caut slănină
Pentru bila mea; slănină și sare.
Cred că acum e ora două și un sfert,
Iar moartea-mi ar putea să vină mâine.