(1896 – 1979)
S-a născut la Petersburg în familia unui meșter de
brice. După studiile primare învață la Școala de comerț pe care, însă, o abandonează,
pentru a-și putea ajuta familia nevoiașă. Se angajează pisar la Direcția
gospodăriilor portuare. Din 1915 face serviciul militar într-o unitate de
husari, iar între 1918-1922 – în armata roșie.
Scrie din fragedă junețe, însă debutează în presă abia
în 1918. Resimte influența lui N. Gumiliov și, foarte puternic, pe cea a lui R.
Kipling. În 1921 aderă la Asociația „Frații Serapion” din care, printre alții,
mai făceau parte: M. Zoșcenko, V. Kaverin, V. Șklovski, K. Fedin, V. Ivanov,
liderul general fiind recunoscut E. Zamiatin. Principiile confreriei (numele
fusese preluat din nuvelele romanticului german E. Hoffmann) pot fi deduse și
din remarca lui M. Zoșcenko: „Din punct de vedere partinic, sunt un om
neangajat. Nu sunt nici comunist, nici social- revoluționar, ci, pur și simplu,
sunt rus”.
Primele volume de versuri, „Hoarda” și „Bragă”, îi apar în anul 1922, după care N. Tihonov ajunge unul dintre cei mai populari poeți din acele timpuri. Călătorește mult, inclusiv în Caucaz, traducând din poezia gruzină, armeană, daghestaneză.
După lichidarea de către oficialități a Asociației „Frații Serapion”, după procesele politice din anii ’30, după arestările mai multor scriitori, Tihonov rămâne viu ca prin minune.
În perioada postbelică se manifestă tot mai puțin ca poet, ajungând mai curând un funcționar sovietic. Din 1944, pe o scurtă perioadă, este președinte al Uniunii Scriitorilor, din 1949 – președinte al Comitetului sovietic pentru apărarea păcii, membru în comitetul mondial al acestei organizații.
Cu puțin timp înainte de moarte, într-o emisiune radio își aminti de îndrumătorul său N. Gumiliov (fostul soț al Annei Ahmatova), citând din versurile poetului lichidat de bolșevici în 1921, numele căruia mai era încă interzis în URSS.
Primele volume de versuri, „Hoarda” și „Bragă”, îi apar în anul 1922, după care N. Tihonov ajunge unul dintre cei mai populari poeți din acele timpuri. Călătorește mult, inclusiv în Caucaz, traducând din poezia gruzină, armeană, daghestaneză.
După lichidarea de către oficialități a Asociației „Frații Serapion”, după procesele politice din anii ’30, după arestările mai multor scriitori, Tihonov rămâne viu ca prin minune.
În perioada postbelică se manifestă tot mai puțin ca poet, ajungând mai curând un funcționar sovietic. Din 1944, pe o scurtă perioadă, este președinte al Uniunii Scriitorilor, din 1949 – președinte al Comitetului sovietic pentru apărarea păcii, membru în comitetul mondial al acestei organizații.
Cu puțin timp înainte de moarte, într-o emisiune radio își aminti de îndrumătorul său N. Gumiliov (fostul soț al Annei Ahmatova), citând din versurile poetului lichidat de bolșevici în 1921, numele căruia mai era încă interzis în URSS.
În traducerea lui Leo BUTNARU
* * *
Ne-am cam dezvățat să miluim milogii,
Să respirăm, sărat, pe naltul țărm de mare,
Zori să-ntâmpinăm, la piață să cumpărăm
Pe gunoi de-aramă – lămâi, aur din soare.
Întâmplător mai trag corăbii pe la noi,
Din obișnuință mai vin marfare fel de fel;
Încearcă a număra oamenii lumii mele –
Să vezi câți morți tăcuți răspunde-or la apel.
Astfel, solemn și grav, de toate ne dezicem.
Cuțitul frânt deja nu e bun pentru muncă.
Dar chiar cu acest negru cuțit în bucăți
Nemuritoare file de cărți tăia-vom încă.
(1920)
* * *
Focul, funia, glonțul, securea
Jurau ca slugile, mergând după noi,
Și-n fiece strop dormea un întreg potop,
Dintr-o pietricică răzbeau munți înalți
Și-ntr-o mlădiță, strivită sub picior,
Fremătau păduri cu brațe negre.
Cu noi neadevărul stătea la masă, bea,
Clopote băteau din vechi obișnuințe,
Monedele-și pierduseră greimea, zângănitul,
Deja copiii nu se temeau de ochi de mort...
Și chiar atunci a fost ca noi să învățăm
Cuvinte minunate, amare și cumplite.
(1920)
Tunul
Lui Arnold Pek-Amersild
Precum vinete prune umede, strivite,
Sunt ochii oblici ai cailor ce trag greu, încet.
Și sunt zdrențe de urzică ce moare pe obezi
Pe roțile afetului ce alunecă îndărăt.
Auzind palavre de ciclop nătâng,
Colina, ca ghemișul, tremură de frică;
Se pare, în curând nu-ajunge-va tifon
Pentru-a bandaja a zilei rană adâncă.
Ciclopul e dresat de piciul cu canar
Care e mai vesel decât cel tufiș ce arde;
De coadă, cu-ndemnare, înșfacă-un șarpe mic,
Ciclopul se-nfioară, supus, precum se cade.
Și ambii se înțeleg atât de bine-n toate,
Încât, nemaifiind călăul în răspăr,
De cum ciclopului enormul ochi i-apune –
El ia copilandrul, urcându-și-l pe umăr.
Și caii îi tot duc spre culme pe acești
Chiulangii – pereche atât de potrivită
Iar puștiul împletește-o țigară lunguiață,
Strâmbă, cum cărarea cu fuga povârnită.
(1920)
* * *
Voiam să rănesc vântul cu un buștean aprins,
Dar nu l-am nimerit. Se frânse lemnul
Care îmi stătea, la picioare, călduț
Ca un copil ce doarme, obosit de joacă.
Tăceau pereții, hornul nu mai fumega,
La picioare cel buștean mi se răcea.
Și văzui cum el din nou prinse a crește
Verde, cârlionțat, leit un copilandru;
Mai dulce decât laptele, ploaia îi hrăni
Nenumărate buze. Degetele lui
Se jucau cu vântul, cu păsările. Iar
Pământul dedesubt – covor moale-i era.
Nu eu l-aș fi ucis, nu eu venii să-l umilesc,
Orbindu-l, pentru a-i arunca
Albele bucăți în rece oțel de ladă.
Astăzi în flăcări din nou îl voi clăti,
Mâinile spre-a-i încălzi și-a râde degajat
Cu zvelta codană ce – e dureros să cred –
Ține și ea de lumea frăgezimii verzi.
(1921)
Medium
Se leagănă fetița într-un jeț din loaze,
Vorbind cu voce joasă de bărbat:
– Sunt aviator. În iulie murii, într-o amiază,
Iar nopțile-mpreună cu el am tot zburat.
– Cu cine, el? – Nu știu, nu am cum răspunde, –
Între-acești pereți e-a cerului deplină greutate;
Acesta nu-i nicidecum glas omenesc,
Ci e ciobul sunător din visurile-mi toate.
Fără scrâșnete, în groapă-adâncă zboară
Pământul ca un aeroplan doborât,
Din el pilotul demult, demult a căzut,
Prin ceață ca un obuz prea greu și viforât.
Iar fetița privește la Gangele din Lună,
Nu e ușor să taci, fumatul – interzis,
De parcă ar fi venit un înger rătăcit,
Nespus de dulce-i vorbi precum în vis.
Strigă, țipă – cu țipătul capul i-l taie,
Brațele-i atârnă decât taurii mai grele,
Iar în gâtlej i se zbate plumbul topit
Al cuvintelor oprite, ce fuseseră rebele.
Brusc se-aprinseră lămpi, și totu-i nevăzut,
Doar fetișcana și o durere ușoară.
De perete se zbate-un fluture alb, prăfuit...
Prind foarte atent – această molie bizară...
(1921)
Dimineața
În pupile-mi mai aburea-fumega visul,
Împrăștiate, parcă, mi se-mpleticeau picioarele,
De parcă ele nu ar fi mers cu mine,
Ci mai dormeau încă pe podea, în salon,
Lângă gura stinsă a sobei de teracotă.
Și i-am spus amicului: privește!
Dar, poate, nu i-am spus, ci doar îmi amintii,
Unde mai pui că amicul îndată dispăru.
Râul plescăia cu plumbul dimineții.
Tresăltând, cărucioare purtau baloturi, lăzi,
Prin ceață se târau prelungi tramvaie,
Băiețandri, pe la colțuri, vindeau țigări.
Și chiar am cumpărat, dar neștiind de ce, –
Poate că, mi-am zis, să mai stau în mână
Cu chibritul stins, în fața scării, ca
La un minut, un șir de clipe – da,
În fața acelei case înalte, mohorâte,
Unde mă lăsasem pe cel mai bun din mine...
Dar, poate că, aceasta doar mi se păruse?
(1921)
* * *
Ne-am cam dezvățat să miluim milogii,
Să respirăm, sărat, pe naltul țărm de mare,
Zori să-ntâmpinăm, la piață să cumpărăm
Pe gunoi de-aramă – lămâi, aur din soare.
Întâmplător mai trag corăbii pe la noi,
Din obișnuință mai vin marfare fel de fel;
Încearcă a număra oamenii lumii mele –
Să vezi câți morți tăcuți răspunde-or la apel.
Astfel, solemn și grav, de toate ne dezicem.
Cuțitul frânt deja nu e bun pentru muncă.
Dar chiar cu acest negru cuțit în bucăți
Nemuritoare file de cărți tăia-vom încă.
(1920)
* * *
Focul, funia, glonțul, securea
Jurau ca slugile, mergând după noi,
Și-n fiece strop dormea un întreg potop,
Dintr-o pietricică răzbeau munți înalți
Și-ntr-o mlădiță, strivită sub picior,
Fremătau păduri cu brațe negre.
Cu noi neadevărul stătea la masă, bea,
Clopote băteau din vechi obișnuințe,
Monedele-și pierduseră greimea, zângănitul,
Deja copiii nu se temeau de ochi de mort...
Și chiar atunci a fost ca noi să învățăm
Cuvinte minunate, amare și cumplite.
(1920)
Tunul
Lui Arnold Pek-Amersild
Precum vinete prune umede, strivite,
Sunt ochii oblici ai cailor ce trag greu, încet.
Și sunt zdrențe de urzică ce moare pe obezi
Pe roțile afetului ce alunecă îndărăt.
Auzind palavre de ciclop nătâng,
Colina, ca ghemișul, tremură de frică;
Se pare, în curând nu-ajunge-va tifon
Pentru-a bandaja a zilei rană adâncă.
Ciclopul e dresat de piciul cu canar
Care e mai vesel decât cel tufiș ce arde;
De coadă, cu-ndemnare, înșfacă-un șarpe mic,
Ciclopul se-nfioară, supus, precum se cade.
Și ambii se înțeleg atât de bine-n toate,
Încât, nemaifiind călăul în răspăr,
De cum ciclopului enormul ochi i-apune –
El ia copilandrul, urcându-și-l pe umăr.
Și caii îi tot duc spre culme pe acești
Chiulangii – pereche atât de potrivită
Iar puștiul împletește-o țigară lunguiață,
Strâmbă, cum cărarea cu fuga povârnită.
(1920)
* * *
Voiam să rănesc vântul cu un buștean aprins,
Dar nu l-am nimerit. Se frânse lemnul
Care îmi stătea, la picioare, călduț
Ca un copil ce doarme, obosit de joacă.
Tăceau pereții, hornul nu mai fumega,
La picioare cel buștean mi se răcea.
Și văzui cum el din nou prinse a crește
Verde, cârlionțat, leit un copilandru;
Mai dulce decât laptele, ploaia îi hrăni
Nenumărate buze. Degetele lui
Se jucau cu vântul, cu păsările. Iar
Pământul dedesubt – covor moale-i era.
Nu eu l-aș fi ucis, nu eu venii să-l umilesc,
Orbindu-l, pentru a-i arunca
Albele bucăți în rece oțel de ladă.
Astăzi în flăcări din nou îl voi clăti,
Mâinile spre-a-i încălzi și-a râde degajat
Cu zvelta codană ce – e dureros să cred –
Ține și ea de lumea frăgezimii verzi.
(1921)
Medium
Se leagănă fetița într-un jeț din loaze,
Vorbind cu voce joasă de bărbat:
– Sunt aviator. În iulie murii, într-o amiază,
Iar nopțile-mpreună cu el am tot zburat.
– Cu cine, el? – Nu știu, nu am cum răspunde, –
Între-acești pereți e-a cerului deplină greutate;
Acesta nu-i nicidecum glas omenesc,
Ci e ciobul sunător din visurile-mi toate.
Fără scrâșnete, în groapă-adâncă zboară
Pământul ca un aeroplan doborât,
Din el pilotul demult, demult a căzut,
Prin ceață ca un obuz prea greu și viforât.
Iar fetița privește la Gangele din Lună,
Nu e ușor să taci, fumatul – interzis,
De parcă ar fi venit un înger rătăcit,
Nespus de dulce-i vorbi precum în vis.
Strigă, țipă – cu țipătul capul i-l taie,
Brațele-i atârnă decât taurii mai grele,
Iar în gâtlej i se zbate plumbul topit
Al cuvintelor oprite, ce fuseseră rebele.
Brusc se-aprinseră lămpi, și totu-i nevăzut,
Doar fetișcana și o durere ușoară.
De perete se zbate-un fluture alb, prăfuit...
Prind foarte atent – această molie bizară...
(1921)
Dimineața
În pupile-mi mai aburea-fumega visul,
Împrăștiate, parcă, mi se-mpleticeau picioarele,
De parcă ele nu ar fi mers cu mine,
Ci mai dormeau încă pe podea, în salon,
Lângă gura stinsă a sobei de teracotă.
Și i-am spus amicului: privește!
Dar, poate, nu i-am spus, ci doar îmi amintii,
Unde mai pui că amicul îndată dispăru.
Râul plescăia cu plumbul dimineții.
Tresăltând, cărucioare purtau baloturi, lăzi,
Prin ceață se târau prelungi tramvaie,
Băiețandri, pe la colțuri, vindeau țigări.
Și chiar am cumpărat, dar neștiind de ce, –
Poate că, mi-am zis, să mai stau în mână
Cu chibritul stins, în fața scării, ca
La un minut, un șir de clipe – da,
În fața acelei case înalte, mohorâte,
Unde mă lăsasem pe cel mai bun din mine...
Dar, poate că, aceasta doar mi se păruse?
(1921)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu