După cum mărturisește chiar scriitorul, acest bildungsroman e format parțial din extrase de jurnal, pe baza jurnalului început în anul 1969. Cu comentarii ulterioare, desigur. Și, pentru a reveni la rolul jurnalului în scrierea acestui volum și a altora similare, Leo Butnaru precizează, răspunzând unor provocări: „Din călătoriile mele, (…) m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale.” (p.279).
Autorul reconstituie sugestiv atmosfera greu respirabilă
impregnată de ideologia comunistă: controlul permanent, pe toate palierele, și
(sau mai ales) în școli: „ (Alte extrase din Jurnal: (…) „2.III.1971.
La ora de catedră militară, locotenent-colonelul Danilov mă dădu afară.
Motivul: aveam pe masă volumul «Liudi, godi, jizni» («Oameni, ani, viață») al
lui Ehrenburg. Închis. De cum intră, gradatul dă cu ochii de carte. «E bună,
dar, inainte de toate, datoria!» zice, ridicând acest volum și izbindu-l de
masă.” (p.13).
Referirile la acest jurnal sunt reiterate, chiar mai explicite: „Poate, intuitiv, de acolo porni și imboldul săteanului adolescent ce prinsese a se orășeniza să țină un jurnal, începând cu anul 1969, pe când era student la Jurnalism, anul trei („Student pe timpul rinocerilor”, 2000).” (p.21). Căci: „E captivantă, uneori chiar copleșitoare tentația de a retrăi, a reconstitui stările de freamăt, vrajă, incertitudine, dar și de perseverență din adolescența ta de poet debutant, de – cum se zice – în formare.” (p.25). Este, în plus, semnificativ titlul pe care îl alege pentru jurnalul său, amintind, mutatis mutandis, de rinocerita lui Eugen Ionescu.
Bildungsromanul, ca punct de centrare al cărții, deși este însăilat din texte publicate anterior în reviste literare, reușește să se reveleze ca omogen. Formula acestei cărți a lui Leo Butnaru este definită implicit de Mihail Epștein, care, de fapt, se referă la „narațiunea eseistică” a lui Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”: „Eseul este ceva parțial recunoscut ca jurnal, parțial ca articol, parțial ca povestire.” (p.67). Și tot el: „eseul îmbină autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generalizările raționale (teoretice), specifice filosofiei, concretețea imaginativă și plasticitatea, definitorii pentru literatură”. (p.75). La fel cum cuvintele lui Leo Butnaru despre această operă se potrivesc propriei sale opere: „un cutremurător document uman din timpurile când antiumanul bântuia istoria.” (75).
Împletind autobiograficul cu umorul, oferindu-se pe sine ca element pentru generalizare, Leo Butnaru dă interesante date biografice, temelie pentru un capitol de istorie literară: „Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da. Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale și exponențiale.” (p.4).
Referirile la presiunea politică sunt frecvente : „eu, cel căruia, nefiresc, brutal politic ii este impus un alfabet străin culturii române moderne – cel chirilic, alfabet in care sunt nevoit să-mi scriu începuturile literare,” (p.27). Sau: acțiunea de „de-slavonizare” a bibliotecilor publice și a celor personale din estul Moldovei prin colecția „Poezii de duminică” a Editurii Uniunii Scriitorilor din Moldova este întreruptă brutal de conducerea USM sub presiuni politice. De asemenea, autorul amintește de multele cenacluri literare din Chișinău, care „aveau să dispară în urma intensificării agresiunii ideologice de deznaționalizare, când, la aceste instituții de învățământ, erau eliminate din programe, rând pe rând, materiile predate în limba română. La Medicină fuseseră scoase din uz și jertfite prin autodafe manualele scrise în limba pământului, bietul student venit de la țară și care nu prea cunoștea limba ocupantului pomenindu-se aruncat, brusc, în oceanul slavon, zis rusificare, deznaționalizare. ” (p.38) Autorul subliniază pătrunderea presiunii politice și în artă, în stilistică : „stilistica prozodică transfrontalieră, să zic, în periplul ei dinspre București spre Chișinău, în fine dinspre Vest spre Est, stilistică oarecum în răspăr cu autohtonismul lăcrimos, sentimental, în măsura în care acestea erau îngăduite de „eroica” ideologie a realismului socialist, dar mai cu seamă cea a partidului comunist (dar, de cele mai multe ori, efuziunile retorice ale versificațiilor din acele vremuri erau unele jubilative, entuziaste, pe scurt – sovietice socialiste erau).” (p.45).
Nuanțările sau criticile atmosferei literare intens politizate nu puteau lipsi, căci acesta era aerul social” respirat de scriitori: „acea moară ideologizată, supravegheată, dirijată cu obstinație de diverse organe, de multe ori era completamente în afara artei scrisului, la rându-i măcinată ea însăși de rutină și de indicații realist-socialiste. Iar secretarii, toți, de la unul la trei, consultanții și alți angajați-funcționari trebuiau să fie „exemplu de urmat” și la adunările de partid, închise sau deschise, și la cele generale, și la diverse dezbateri impuse de secția ideologie și propagandă a CC-ului, și la… Astfel că și Liviu Damian, care vorbea convingător despre Eminescu sau Creangă, nu putea să tacă (nu era lăsat, la urma urmelor) când se puneau în discuție „genialele capodopere” ale lui Leonid Ilici Brejnev Pământul mic sau Desțelenirea; nu putea să rămână neutru, neangajat, când, de sus, venise indicația ca Brejnev să fie primit în Uniunea… Scriitorilor (!) din URSS și toate organizațiile de condeieri din republicile unionale trebuiau să salute cu entuziasm propunerea, să-l elogieze pe prim-secretarul PCUS care, de fapt, nu avea nimic cu literatura, dar căruia trebuia să i se înmâneze carnetul de scriitor nr. 1!” (p.49). Tot despre Liviu Damian, o personalitate literară care pare a fi considerată emblematică pentru epocă, autorul notează: „Destinul său purta stigmatul fiului de „dușman al poporului”… Tatăl nu-i fusese pur și simplu deportat – pentru ce ar fi fost deportat un învățător de țară, care nu avea bogății, care nu avusese zilieri? Satrapii comunismului îl întemnițaseră pentru motive politice.” (p.52). O posibilă colaborare cu un post de radio străin (Europa liberă, de exemplu), era absolut de neconceput, căci securitatea de partid, comunistă, l-ar fi desființat: „Pentru că, dacă Liviu Damian ar fi cutezat să trimită nu un serial (!) de materiale, măcar un textuleț oricât de nevinovat la respectivul post de radio, chiar a doua zi la USM ar fi fost convocată adunarea închisă de partid, apoi cea deschisă, tot de partid, care l-ar fi exclus din rândul membrilor PCUS, ceea ce ducea automat la eliberarea din postul de secretar al organizației scriitoricești, după care i s-ar fi suspendat dreptul la semnătură, ar fi fost hărțuit de Securitate etc.”(p.53). Ampla portretizare a lui Liviu Damian exemplifică în ce măsură presiunea politică comunistă a deviat cursul firesc al formării unui scriitor, înăbușindu-i unele laturi sau obligându-l să poarte altoiuri străine.
Observăm, deci, că bildungsromanul lui Leo Butnaru include mai multe „bildungsromane” colaterale, care, într-un fel, se aseamănă între ele, prin faptul că formarea personalității fiecărui protagonist a fost parțial deviată și sufocată de opresiunea comunistă. Cum s-a văzut, Liviu Damian este unul dintre protagoniști.
Leo Butnaru se vede apoi obligat să sublinieze omniprezența călcâiului opresiv al comunismului vorbind despre „Serafim Saka (1935–2011), omul și scriitorul care a cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese drept titlu unei cărți de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinți. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolșevismului sovietic năvălitor, cotropitor și înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolțit de mahării partidului și de minusculii critici „literari” aserviți în cel mai înalt grad de lașitate și nesimțire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, șovinismului velicorus-sovietic” (p.59). La acesta, „narațiunea memorialistică pornește în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâșie harta și destinul României; harta și destinele țăranilor și intelectualilor ajunși la cheremul imperiului diavolului – bolșevic și de nimic bun; bolșevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme și forțe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177)” (p.60). Observăm cu stupoare că rețeta comunismului era pretutindeni aceeași, după cum depune mărturie Serafim Saka: „conflictul principal în literatura noastră trebuie să fie lupta dintre bine și foarte bine” (p.62).
Autorul accentuează repetat, puternica presiune a politicului, a ideologiei comuniste, din anii formării sale, subliniind mereu alte nuanțe: „Dintr-un posibil Ego în deplină forță de creație, originalitate și demnitate, comunismul uneori făcea altceva, orice virtuală personalitate de creație ajungând un... micro-ego terorizat de supușenie și spaimă. Un microego greu de identificat până și sub puternicul microscop al psihanalizei (sănătoase). Sper că, în măsura în care se putea totuși, m-am opus înregimentării și cântării în falset la drapelul cu secera și ciocanul pe el, ținând să fiu un autor (auto)crescut în cultul valorilor vieții în libertate, cel puțin a celei interioare, cât mai vastă; al valorilor literare, artistice universale” (p.10).
Și subliniază cât de greu putea cineva să-și formeze o concepție socială și artistică corectă: „Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură, ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară bolșevică despre prima jumătate a secolului XX.” (p.12).
Multiplicând exemplele despre scriitorii călcați în picioare de ideologia comunistă, autorul amintește de „Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devină laureat Nobel pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani”. (p.14).
Mereu formarea sa avea deasupra capului „sabia lui Damocles” a politicii : „Era timpul modelării de sine ca june scriitor și al înaintării din treaptă în treaptă cu riscurile de rigoare, un atare risc dând și peste mine în septembrie 1976, când am fost scos din pâine de la ziarul Tinerimea Moldovei pentru promovarea spre publicare a unui eseu în care era pomenit și munteanul prounionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul prounionist Mihail Kogălniceanu...” (p.20). Mereu politicul ridica noi opreliști: „Prin anii 1968–1969 se întețiră represaliile pe „frontul ideologic”, fiind închis și raionul de carte românească al librăriei „Meridiane”. Cehi, polonezi, nemți (democrați!), cubanezi etc. – poftim, însă români– net, nelzia!/(nu, nu se poate!). Cărțile românești le puteam procura oriunde în altă parte a Uniunii Sovietice, numai nu și în RSS Moldovenească...” (p.22).
Mai mult, notează autorul, „Pe căi diplomatice, prin oameni de cultură, editori, jurnaliști străini, de sub zidurile Kremlinului mai puteau fi expediate scrieri contestatare, ca să ne amintim de cele ale lui Soljenițin sau de romanul Doctorul Jivago al lui Pasternak. Însă la Chișinău, în RSS Moldovenească, nu existau ambasade și consulate străine, nu erau acreditați corespondenți din Occident, nu veneau în turneu formații teatrale, artistice de peste hotare...
În genere, prin capitalele republicilor unionale, de cum încerca cineva să facă un gest de nemulțumire față de putere, fără amânare, o astfel de cutezanță era anihilată de ciclopii de tot soiul, de strădania lașă, obedientă a cozilor de topor autohtone ce-și luau simbria de la partid și Securitate. La Chișinău nu era posibilă circulația subversivă a samizdatului ce reușea să iasă din ghetoul său”. (p.88).
Leo Butnaru subliniază cât de greu era să te împotrivești ideologiei comuniste mutilante și ce urme adânci a lăsat aceasta în conștiința de scriitor. Spiritul de frondă contra opresiunii ideologiei comuniste a fost, la el, cvasipermanent: „Simțeam necesitatea „de răzbunare” prin scris, prin creație. Venise timpul de a sfida până și amintirea ideologiei sovietice opresive, care voia să te facă orice altceva, numai să nu fii tu însuți. Cum spunea cineva, ajungeai să te simți străin în propria-ți ființă, în propriul tău destin. Iar cei care am ieșit oarecum altfel (e drept, nu prea mulți sau chiar foarte puțini, unități) decât ne programau canoanele sociale sovietice, bineînțeles că nu semănam cu mediul în care studiam, ne maturizam. În ochii și sub lupa supraveghetorilor ideologici ai acelei epoci noi eram niște, pardon, mutanți, niște corcituri, mai mult sau mai puțin periculoși/periculoase, în funcție de gradul fiecăruia de nonconformism.” (p.122).
Afirmațiile și dovezile lui Leo Butnaru întregesc radiografia unei societăți oprimate de politic, mai exact, de ideologia comunistă copleșitoare, anihilantă, mutilantă. Un memento și un strigăt adresat prezentului și viitorului, printr-un discurs literar convingător, revelator.
Referirile la acest jurnal sunt reiterate, chiar mai explicite: „Poate, intuitiv, de acolo porni și imboldul săteanului adolescent ce prinsese a se orășeniza să țină un jurnal, începând cu anul 1969, pe când era student la Jurnalism, anul trei („Student pe timpul rinocerilor”, 2000).” (p.21). Căci: „E captivantă, uneori chiar copleșitoare tentația de a retrăi, a reconstitui stările de freamăt, vrajă, incertitudine, dar și de perseverență din adolescența ta de poet debutant, de – cum se zice – în formare.” (p.25). Este, în plus, semnificativ titlul pe care îl alege pentru jurnalul său, amintind, mutatis mutandis, de rinocerita lui Eugen Ionescu.
Bildungsromanul, ca punct de centrare al cărții, deși este însăilat din texte publicate anterior în reviste literare, reușește să se reveleze ca omogen. Formula acestei cărți a lui Leo Butnaru este definită implicit de Mihail Epștein, care, de fapt, se referă la „narațiunea eseistică” a lui Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”: „Eseul este ceva parțial recunoscut ca jurnal, parțial ca articol, parțial ca povestire.” (p.67). Și tot el: „eseul îmbină autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generalizările raționale (teoretice), specifice filosofiei, concretețea imaginativă și plasticitatea, definitorii pentru literatură”. (p.75). La fel cum cuvintele lui Leo Butnaru despre această operă se potrivesc propriei sale opere: „un cutremurător document uman din timpurile când antiumanul bântuia istoria.” (75).
Împletind autobiograficul cu umorul, oferindu-se pe sine ca element pentru generalizare, Leo Butnaru dă interesante date biografice, temelie pentru un capitol de istorie literară: „Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da. Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale și exponențiale.” (p.4).
Referirile la presiunea politică sunt frecvente : „eu, cel căruia, nefiresc, brutal politic ii este impus un alfabet străin culturii române moderne – cel chirilic, alfabet in care sunt nevoit să-mi scriu începuturile literare,” (p.27). Sau: acțiunea de „de-slavonizare” a bibliotecilor publice și a celor personale din estul Moldovei prin colecția „Poezii de duminică” a Editurii Uniunii Scriitorilor din Moldova este întreruptă brutal de conducerea USM sub presiuni politice. De asemenea, autorul amintește de multele cenacluri literare din Chișinău, care „aveau să dispară în urma intensificării agresiunii ideologice de deznaționalizare, când, la aceste instituții de învățământ, erau eliminate din programe, rând pe rând, materiile predate în limba română. La Medicină fuseseră scoase din uz și jertfite prin autodafe manualele scrise în limba pământului, bietul student venit de la țară și care nu prea cunoștea limba ocupantului pomenindu-se aruncat, brusc, în oceanul slavon, zis rusificare, deznaționalizare. ” (p.38) Autorul subliniază pătrunderea presiunii politice și în artă, în stilistică : „stilistica prozodică transfrontalieră, să zic, în periplul ei dinspre București spre Chișinău, în fine dinspre Vest spre Est, stilistică oarecum în răspăr cu autohtonismul lăcrimos, sentimental, în măsura în care acestea erau îngăduite de „eroica” ideologie a realismului socialist, dar mai cu seamă cea a partidului comunist (dar, de cele mai multe ori, efuziunile retorice ale versificațiilor din acele vremuri erau unele jubilative, entuziaste, pe scurt – sovietice socialiste erau).” (p.45).
Nuanțările sau criticile atmosferei literare intens politizate nu puteau lipsi, căci acesta era aerul social” respirat de scriitori: „acea moară ideologizată, supravegheată, dirijată cu obstinație de diverse organe, de multe ori era completamente în afara artei scrisului, la rându-i măcinată ea însăși de rutină și de indicații realist-socialiste. Iar secretarii, toți, de la unul la trei, consultanții și alți angajați-funcționari trebuiau să fie „exemplu de urmat” și la adunările de partid, închise sau deschise, și la cele generale, și la diverse dezbateri impuse de secția ideologie și propagandă a CC-ului, și la… Astfel că și Liviu Damian, care vorbea convingător despre Eminescu sau Creangă, nu putea să tacă (nu era lăsat, la urma urmelor) când se puneau în discuție „genialele capodopere” ale lui Leonid Ilici Brejnev Pământul mic sau Desțelenirea; nu putea să rămână neutru, neangajat, când, de sus, venise indicația ca Brejnev să fie primit în Uniunea… Scriitorilor (!) din URSS și toate organizațiile de condeieri din republicile unionale trebuiau să salute cu entuziasm propunerea, să-l elogieze pe prim-secretarul PCUS care, de fapt, nu avea nimic cu literatura, dar căruia trebuia să i se înmâneze carnetul de scriitor nr. 1!” (p.49). Tot despre Liviu Damian, o personalitate literară care pare a fi considerată emblematică pentru epocă, autorul notează: „Destinul său purta stigmatul fiului de „dușman al poporului”… Tatăl nu-i fusese pur și simplu deportat – pentru ce ar fi fost deportat un învățător de țară, care nu avea bogății, care nu avusese zilieri? Satrapii comunismului îl întemnițaseră pentru motive politice.” (p.52). O posibilă colaborare cu un post de radio străin (Europa liberă, de exemplu), era absolut de neconceput, căci securitatea de partid, comunistă, l-ar fi desființat: „Pentru că, dacă Liviu Damian ar fi cutezat să trimită nu un serial (!) de materiale, măcar un textuleț oricât de nevinovat la respectivul post de radio, chiar a doua zi la USM ar fi fost convocată adunarea închisă de partid, apoi cea deschisă, tot de partid, care l-ar fi exclus din rândul membrilor PCUS, ceea ce ducea automat la eliberarea din postul de secretar al organizației scriitoricești, după care i s-ar fi suspendat dreptul la semnătură, ar fi fost hărțuit de Securitate etc.”(p.53). Ampla portretizare a lui Liviu Damian exemplifică în ce măsură presiunea politică comunistă a deviat cursul firesc al formării unui scriitor, înăbușindu-i unele laturi sau obligându-l să poarte altoiuri străine.
Observăm, deci, că bildungsromanul lui Leo Butnaru include mai multe „bildungsromane” colaterale, care, într-un fel, se aseamănă între ele, prin faptul că formarea personalității fiecărui protagonist a fost parțial deviată și sufocată de opresiunea comunistă. Cum s-a văzut, Liviu Damian este unul dintre protagoniști.
Leo Butnaru se vede apoi obligat să sublinieze omniprezența călcâiului opresiv al comunismului vorbind despre „Serafim Saka (1935–2011), omul și scriitorul care a cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese drept titlu unei cărți de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinți. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolșevismului sovietic năvălitor, cotropitor și înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolțit de mahării partidului și de minusculii critici „literari” aserviți în cel mai înalt grad de lașitate și nesimțire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, șovinismului velicorus-sovietic” (p.59). La acesta, „narațiunea memorialistică pornește în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâșie harta și destinul României; harta și destinele țăranilor și intelectualilor ajunși la cheremul imperiului diavolului – bolșevic și de nimic bun; bolșevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme și forțe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177)” (p.60). Observăm cu stupoare că rețeta comunismului era pretutindeni aceeași, după cum depune mărturie Serafim Saka: „conflictul principal în literatura noastră trebuie să fie lupta dintre bine și foarte bine” (p.62).
Autorul accentuează repetat, puternica presiune a politicului, a ideologiei comuniste, din anii formării sale, subliniind mereu alte nuanțe: „Dintr-un posibil Ego în deplină forță de creație, originalitate și demnitate, comunismul uneori făcea altceva, orice virtuală personalitate de creație ajungând un... micro-ego terorizat de supușenie și spaimă. Un microego greu de identificat până și sub puternicul microscop al psihanalizei (sănătoase). Sper că, în măsura în care se putea totuși, m-am opus înregimentării și cântării în falset la drapelul cu secera și ciocanul pe el, ținând să fiu un autor (auto)crescut în cultul valorilor vieții în libertate, cel puțin a celei interioare, cât mai vastă; al valorilor literare, artistice universale” (p.10).
Și subliniază cât de greu putea cineva să-și formeze o concepție socială și artistică corectă: „Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură, ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară bolșevică despre prima jumătate a secolului XX.” (p.12).
Multiplicând exemplele despre scriitorii călcați în picioare de ideologia comunistă, autorul amintește de „Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devină laureat Nobel pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani”. (p.14).
Mereu formarea sa avea deasupra capului „sabia lui Damocles” a politicii : „Era timpul modelării de sine ca june scriitor și al înaintării din treaptă în treaptă cu riscurile de rigoare, un atare risc dând și peste mine în septembrie 1976, când am fost scos din pâine de la ziarul Tinerimea Moldovei pentru promovarea spre publicare a unui eseu în care era pomenit și munteanul prounionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul prounionist Mihail Kogălniceanu...” (p.20). Mereu politicul ridica noi opreliști: „Prin anii 1968–1969 se întețiră represaliile pe „frontul ideologic”, fiind închis și raionul de carte românească al librăriei „Meridiane”. Cehi, polonezi, nemți (democrați!), cubanezi etc. – poftim, însă români– net, nelzia!/(nu, nu se poate!). Cărțile românești le puteam procura oriunde în altă parte a Uniunii Sovietice, numai nu și în RSS Moldovenească...” (p.22).
Mai mult, notează autorul, „Pe căi diplomatice, prin oameni de cultură, editori, jurnaliști străini, de sub zidurile Kremlinului mai puteau fi expediate scrieri contestatare, ca să ne amintim de cele ale lui Soljenițin sau de romanul Doctorul Jivago al lui Pasternak. Însă la Chișinău, în RSS Moldovenească, nu existau ambasade și consulate străine, nu erau acreditați corespondenți din Occident, nu veneau în turneu formații teatrale, artistice de peste hotare...
În genere, prin capitalele republicilor unionale, de cum încerca cineva să facă un gest de nemulțumire față de putere, fără amânare, o astfel de cutezanță era anihilată de ciclopii de tot soiul, de strădania lașă, obedientă a cozilor de topor autohtone ce-și luau simbria de la partid și Securitate. La Chișinău nu era posibilă circulația subversivă a samizdatului ce reușea să iasă din ghetoul său”. (p.88).
Leo Butnaru subliniază cât de greu era să te împotrivești ideologiei comuniste mutilante și ce urme adânci a lăsat aceasta în conștiința de scriitor. Spiritul de frondă contra opresiunii ideologiei comuniste a fost, la el, cvasipermanent: „Simțeam necesitatea „de răzbunare” prin scris, prin creație. Venise timpul de a sfida până și amintirea ideologiei sovietice opresive, care voia să te facă orice altceva, numai să nu fii tu însuți. Cum spunea cineva, ajungeai să te simți străin în propria-ți ființă, în propriul tău destin. Iar cei care am ieșit oarecum altfel (e drept, nu prea mulți sau chiar foarte puțini, unități) decât ne programau canoanele sociale sovietice, bineînțeles că nu semănam cu mediul în care studiam, ne maturizam. În ochii și sub lupa supraveghetorilor ideologici ai acelei epoci noi eram niște, pardon, mutanți, niște corcituri, mai mult sau mai puțin periculoși/periculoase, în funcție de gradul fiecăruia de nonconformism.” (p.122).
Afirmațiile și dovezile lui Leo Butnaru întregesc radiografia unei societăți oprimate de politic, mai exact, de ideologia comunistă copleșitoare, anihilantă, mutilantă. Un memento și un strigăt adresat prezentului și viitorului, printr-un discurs literar convingător, revelator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu